De ce Club? Uite de-aia! (sau viata unui om aproape obisnuit) Relu Gherghel in dialog cu Nelu Stratone

De Gherghel Relu

„Dintre toate personajele emblematice ale muzicii rock din Romania, el a fost cel mai modest, si cel mai zgarcit in decantarea amintirilor. Sincer, asteptam un «roman-fluviu», plin de dezvaluiri incandescente, mai ales ca, la un moment dat, chiar ne «amenintase» cu asa ceva, dar, dupa cateva serii de raspunsuri, am constatat ca, desi am reusit «sa-l bag in priza», ramane la fel de criptic si de selectiv in raspunsuri – de altfel, extrem de interesante.“(Nelu Stratone)

„Cunoscatorii (insiderii - cum se mai spune) folosesc, cu intentie sau fara, numeroase porecle cand descriu protagonistii lumii noastre pop-rock, zicand: Ciocu, Motu, MS, Tetea, Baba, Prezi - adica Mircea Vintila. Florian Pittis, Doru Istudor. Mircea Baniciu, Dorel Vintila, Doru Stanculescu – pentru a nu aminti decat cateva, altminteri lista ar fi mult mai lunga. Mai lesne de descifrat ar fi prescurtarile onomastice, adica Nicu, Chifi, Grig, Tino – si-ti dai seama ca vorbim de Nicolae Covaci, Sorin Chifiriuc, Florin Grigoras, Antonio Furtuna (iar semnatarul acestor randuri este apelat deseori FSU !). Ei bine, a fost o lunga perioada de timp cand prin RELU se intelegea imediat doar o singura persoana - Aurel Gherghel: asa il stiau muzicieni si muzicanti, instrumentisti si vocalisti, organizatori si impresari, ziaristi si radio-ascultatori.“

(Florin-Silviu Ursulescu)

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 26 iun. 2016
• ISBN: 9786068628691

Previzualizare carte

RELU

Cunoscătorii („insiderii" - cum se mai spune) folosesc, cu intenție sau fără, numeroase porecle când descriu protagoniștii lumii noastre pop-rock, zicând: Ciocu, Moțu, MS, Tetea, Baba, Prezi - adică Mircea Vintilă, Florian Pittiș, Doru Istudor, Mircea Baniciu, Dorel Vintilă, Doru Stănculescu – pentru a nu aminti decât câteva, altminteri lista ar fi mult mai lungă. Mai lesne de descifrat ar fi prescurtările onomastice, adică Nicu, Chifi, Grig, Tino – și-ți dai seama că vorbim de Nicolae Covaci, Sorin Chifiriuc, Florin Grigoraș, Antonio Furtună (iar semnatarul acestor rânduri este apelat deseori FSU!). Ei bine, a fost o lungă perioadă de timp când prin RELU se înțelegea imediat doar o singură persoană - Aurel Gherghel: așa îl știau muzicieni și muzicanți, instrumentiști și vocaliști, organizatori și impresari, ziariști și radio-ascultători.

L-am întâlnit pentru prima oară la revista „Săptămîna" și l-am privit cu nepăsare, în fond eram bucureștean și vechi semnatar ziaristic, el părea un outsider, provincial și debutant. Rapid, mi l-am apropiat de suflet: în primul rând era baschetbalist (iar eu eram un maniac al acestui sport) - chiar jucase la echipă mare, de divizie, și în al doilea era un om al realuluiu, al cifrelor, al exactității, un inginer. Formam un cuplu ciudat – el înalt, calm, masiv și bărbos, eu – mai scund, slab, pletos, neliniștit. Din această cauză el avea mai multă trecere la autoritățile îngrijorate de fenomenul jazz-folk-rock. Treptat am descoperit la el latura cealaltă, sensibilă, chiar sentimentală. Așa a rămas toată viața, prietenos, încrezător în oameni, chiar naiv, avea ceva ardelenesc, liniștitor, binevoitor. Sub această crustă se afla un creier mereu iscoditor, inovativ, căutător de drumuri noi, cu idei inedite: dintr-o astfel de idee, aparent nebunească pe vremea aceea, a apărut inițiativa organizării Galelor Săptămîna, spectacol de o importanță morală, muzicală și culturală uriașă. Ca să te zbați să obții toate aprobările, să treci de toți politrucii, să ocolești cerințele absurde, trebuia să ai într-adevăr o încăpățânare transilvană.

Relu începuse deja să treacă de la ziaristul-condeier la ziaristul- de spectacole: a preluat Clubul Z (pe care-l pusesem pe picioare alături de Iulian Rădulescu la Casa de cultură „Mihai Eminescu") și l-a transformat în Clubul de la ora 7, devenit punct focal al spectacolelor folk - rock. A trecut apoi la organizări la Polivalentă și în sfârșit, la etapa următoare - turnee prin țară, spre îngrijorarea celor câțiva impresari care aveau piața sub control. A dus spre public muzica a nenumărați trubaduri și a numeroase formații - care trebuie să-i fie întotdeauna recunoscători, era mereu activ în toate zonele – concerte, radio (pe programul I dar mai ales pe programul III, cu importante rubrici la emisiunile regretatului Marius Grozea, pentru care aducea cantautori în studiouri), articole: cred că atunci a devenit binecunoscutul RELU. Pentru mine era inexplicabil cum mai putea să se ocupe și de serviciul de inginer și de familia care crescuse - are doi copii.

Treptat, a dispărut din prim plan - să fie vârsta (deși nu e chiar așa mare), poate probleme de sănătate, sigur – climatul cultural neprietenos, departe de peisajul în care noi am putut să dezvoltăm idei generoase și interesante. A mai apărut la Club A, la întâlniri speciale, când vorbele sale deschideau o poartă spre lucruri încă puține cunoscute ale muzicii noastre, adevărate taine pentru generația de astăzi. Se ocupă în continuare de proiectul său de suflet, mai recent, pe latura ecologică, chiar dacă nu-i mai poate asigura amploarea de altădată. Mie mi se pare prea puțin, pentru o persoană care era o turbină de energie și idei. Volumul de față trece în revistă realizările sale, dar la unele întrebări, inexplicabil (de fapt, explicabil prin natura sa prudent-ardelenească) nu vrea sa ridice vălul asupra unor întâmplări controversate, despre care știe mai multe.

Nu există zi în care să nu fiu întrebat, de prieteni sau necunoscuți: mai știi ce face RELU ?. Mă duc mâine pe la el să aflu, trebuie să coacă el vreo idee neașteptată...

Florin-Silviu Ursulescu

În loc de prefață

Cuvinte înainte... Neobișnuit cu atenția acordată de câțiva vechi prieteni, ca unuia care se apropie de 77 ani și nu mai are multe de făcut pe această lume, am decis să intru în acest prim și ultim joc. Așa că, primind telefonul lui Paul Radu, care îmi spunea că există cineva interesat să-mi ia un interviu ceva mai întins, am ajuns la Nelu Stratone. El, având un picior în ghips, mi-a propus o întâlnire în ziua de joi (a zis că atunci e singur și poate bea o bere cu mine!). Cum joia aia nu am reușit să ne întâlnim (eu eram cu policlinica!), mi-a trimis niște întrebări și după ce am început să răspund la ele, chiar m-a „prins tastatura și, pe la jumătatea lor, găsesc de cuviință să scriu și un „Cuvânt înainte. Iar săptămâna viitoare vom încerca din nou metoda cu înregistrare pe bandă (că este mai cinstită) și vai de cel care o va transcrie, că nu lucrăm cu „binomul".

Nu este un jurnal și nu va fi un roman autobiografic, pe care, oricum, viața mea nu le merită. Viața mea ar merita pusă pe hârtie prin legăturile cu oamenii și cu muzicile începuturilor. Așa că simt și nevoia să introduc câteva anexe între răspunsuri, poate că cineva le va citi. Asta dacă chiar va ieși ceva interesant din aceste mărturii despre „o viață de om obișnuit"...

Relu Gherghel

12 martie 2016

P.S. Oarecum „condus de întrebările trimise, dacă va crede de cuviință, îi mulțumesc încă odată lui Nelu Stratone, care din „lada cu vechituri va introduce poze sau ziceri d-ale mele sau de-ale altora..

Cu multe scuze pentru cei mulți, care nu își vor găsi numele în aceste pagini, că așa cere tipografia și nu că i-am uitat!

aprilie 2016

Introducere

Deși am urmărit activitatea jurnalistică și pe cea de organizator de concerte a lui Relu Gherghel, încă din anul 1970 – în calitate de cititor care stătea, vinerea dimineață, cam o oră și jumătate la coadă la debit, în așteptarea revistei Săptămîna, doar pentru rubrica semnată de dumnealui și de FSU, apoi ca participant la diverse evenimente organizate de Clubul de la ora 7 sau de revista Săptămîna, în sediul din str. Mihai Eminescu, Sala Palatului sau la Sala Polivalentă, asta ca să nu aveți impresia că îl „urmăream" din alte motive, deoarece erau destui indivizi plătiți pentru asta –, nu am reușit să-l cunosc personal decât în 1991.

În perioada 1970-1990, am fost mult prea implicat în activitatea profesională, fiind analist programator la Centrul de calcul al Centrocoop și, apoi, la cel al MICM, alergam prin țară să-mi implementez programele de calcul al salariilor, țineam cursuri de inițiere în utilizarea minicalculatoarelor compatibile IBM PC, astfel că participarea mea la evenimentele și concertele organizate de Relu Gherghel era sporadică, fără să presupună și implicarea mea în activitatea de club.

După 1991, când am început și eu să scriu în revistele Puls rock, Prin rock și Vox Pop & Rock, am primit o rubrică săptămânală la Ziua și Acum, am început să am propriile programe muzicale la Nova 22 și Radio Tinerama, și l-am cunoscut pe Relu la Radio Z, unde avea funcția de director. Începând din acel moment, drumurile noastre s-au intersectat destul de des, am organizat mai multe evenimente împreună și – cel puțin eu – îl consider un prieten de nădejde. Astfel că, atunci când m-a sunat Paul Radu, de la Club A, să mă întrebe dacă nu aș fi de acord să-l intervievez pe Relu, am acceptat cu entuziasm, tocmai pentru că, dintre toate personajele emblematice ale muzicii rock din România, el a fost cel mai modest, și cel mai zgârcit în decantarea amintirilor. Sincer, așteptam un „roman-fluviu, plin de dezvăluiri incandescente, mai ales că, la un moment dat, chiar ne „amenințase cu așa ceva, dar, după câteva serii de răspunsuri, am constatat că, deși am reușit „să-l bag în priză, rămâne la fel de criptic și de selectiv în răspunsuri – de altfel, extrem de interesante. Tocmai de aceea, probabil că am să revin de mai multe ori și am să-l „sâcâi să dezvolte anumite răspunsuri – și sper din tot sufletul că vom rămâne prieteni și după încheierea acestui dialog.

Nelu Stratone

13 martie 2016

Nelu Stratone întreabă, Relu Gherghel răspunde

Încercând să mă documentez pentru acest volum, am sesizat că Aurel Gherghel, unul dintre personajele extrem de importante pentru promovarea jazzului și rockului românesc, într-o perioadă în care acestea erau blamate de autorități, este extrem de discret în spațiul public. Am găsit doar vreo două interviuri și nici o fișă personală. Ce credeți că ar trebui să se știe despre copilăria și adolescența dvs.?

Nu mare lucru – viața obișnuită în Sibiu, elev la Liceul „Gheorghe Lazăr și, din clasa a IX-a, baschet în campionatul orașului, schi pe dealurile de la Rășinari sau Fântânele, vioara, cam vreo șapte ani, fără tragere de inimă și talent, deși profesorul era concertmaistrul Filarmonicii Sibiu, Salmenn, apoi facultatea la fără frecvență, la Electrotehnica IP București și, după 1958, student la zi la Electrotehnica Timișoara. Și jucător de baschet la Politehnica Timișoara, în Divizia A, având colegi de echipă din lotul național, Coco Popovici, conferențiari universitari, Viorel Pușcașu și destui alții, alături de care ne situam în primele cinci-șase locuri din campionatul național, câștigat clar de Steaua, cu „echipa de aur: Folbert, Nedef, Fodor, Novacek etc. Viață obișnuită, dar diversă și bogată în relații și învățăminte, multe dintre acestea fiind esențiale pentru activitățile mele următoare. Plus doi părinți, simpli și calzi, Maria și Ion, o soră, Laura, cu doi ani mai mică, dar care, în cazuri de „măcel, înfrunta singură „cureaua, în timp ce eu, ca băiat, o ștergeam sau urlam preventiv.

Povestiți-ne câte ceva despre copilăria și adolescența dvs. din Sibiu.

Sibiul a fost – și cred că mai este – un oraș fabulos. Și nu numai pentru că a dat și un președinte sas – care mie nu-mi prea place, dar nu are importanță, chiar de Cătălina ne-a zis că plângea în Piața Universității și că dacă nu „ieșea, emigra din țară. Cele mai importante meciuri de baschet le-am avut cu Liceul German, era acolo unul mic și foarte rapid, Zintz cred, de care ne cam temeam când striga ceva în genul „Păzea, se auzea... „Pazoaf" (?!) – deși ne băteam și cu