Stratonelu (un rocker atipic). Nelu Stratone in dialog cu Florin-Silviu Ursulescu

De Nelu Stratone și Florin-Silviu Ursulescu

De ce rocker atipic? Pentru că, în copilărie și în adolescență, până să descopăr rock and roll-ul, am ascultat muzică ușoară și populară românească, laolaltă cu muzici din diverse țări precum Rusia, China, Armenia, Israel, Franța, Spania, Italia, Ungaria sau Grecia, astfel în‑ cât preferințele mele muzicale nu s-au limitat doar la muzica rock. Chiar și în prezent îmi face mare plăcere să caut pe YouTube muzică din diferite țări mai mult sau mai puțin exotice. În ciuda faptului că am cântat într-o trupă beat, nu am adoptat o ținută specifică rockerilor. De altfel, nici nu aveam banii necesari să mă îmbrac la... ultima modă. Primii mei blugi marca Wrangler, cumpărați pe banii din prima bursă, asortați cu o helancă portocalie, așa cum văzusem la formația Sincron, au fost tăiați sistematic şi făcuți franjuri, de către tatăl meu, care nu accepta, la el în casă, o ținută „malagambistă”. Un motiv suficient pentru a nu ne mai vorbi vreo șase ani, deși locuiam împreună. Pletele, ușor rebele, mi-au fost tăiate de Miliție, în gara Buzău, unde coborâsem să-mi cumpăr o sticlă cu bere.

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 23 aug. 2016
• ISBN: 9786068628677

Previzualizare carte

Cunoscătorul puțin cunoscut

Înainte de ’89, eram puțini cronicari pe latura pop-folk-rock în „presa centrală" (adică din București, cum era denumită), ne știam bine, dar mai erau câțiva și prin presa locală – regională, cunoscuți mai mult de publicul din zona lor. Oricum, părea un cerc restrâns, privilegiat (chipurile).

După ’90, presa (ziare, radio, TV) s-a umflat ca laptele la fiert și numărul ziariștilor a crescut exponențial, inclusiv în ramura noastră muzicală. Desigur, îi priveam bănuitor, cu îndoială, mirare, stupoare, neîncredere, „mefiență" (cum ar zice Pleșu și Liiceanu) pe acești nou-veniți.

Prima mea întâlnire masivă cu zidul noului val a avut loc la Radio Nova 22, dar aveam să constat că unii dintre ei chiar sunt pasionați, știu „material", dar n-au apucat încă să iasă la tablă, nu au apucat să se afirme încă în domeniu. Printre ei – un tip îndesat, mai matur, care părea cam retras, timid, taciturn. La prima vedere – căci apoi putea să reverse cu șarm un șuvoi de amănunte, întâmplări, amintiri – nu numai muzicale. Era Nelu Stratone. Atunci, dar și ulterior, pe parcursul anilor, mi-am dat seama de trăsăturile sale tot mai rare în ziua de azi: buna-credință, încrederea în oameni și prieteni, sinceritatea (bănuiesc că i-au adus în viață multe necazuri…).

L-am întâlnit a doua oară când mă invitase la Radio Tinerama, la „coada calului (la Universitate): eu, obișnuit cu spațiile vaste de la Radiodifuziunea Română, fusesem mirat de micile camere de la Nova 22, dar aici, la mansardă, era chiar o atmosferă de „partizani în munți, de radio de apartament sau de front.

Nelu era acum dezinvolt, manipula cu dexteritate casetofoanele (da, da, cu casete audio – nu vă mai mirați!) și discuțiile-interviu se derulau firesc cu invitații, majoritatea din zona underground rock. Pe lângă Studio Rock de la Radio România, era singurul care promova așa ceva, meritele sale fiind indiscutabile.

A treia oară îl întâlnesc, spre mirarea mea, în biroul noului director de la Programul 3 – Florian „Moțu" Pittiș, și aflu că erau vechi prieteni și colaboratori. N-am prea înțeles atunci de ce nu am devenit colegi de emisiuni pe aceleași unde, dar explică el acum în acest volum. Mie mi se părea omul potrivit la locul potrivit.

În final, a patra oară – pe plan radiofonic, cum s-ar zice –, mă bucur să aflu că era angajat în sfârșit în „instituție", dar la Radio București, și că începe să aibă tot mai multe minute de emisiune în direct.

Ne întâlneam când ni se suprapuneau orele de emisie, pe holul de la etajul doi, eu – în studioul 25 (cabina), România Tineret, el – în 24. Câte un minut-două mai ieșeam pe hol și savuram muzicile românești sau străine alese de el, mult diferite de cele ale altor redactori.

Din păcate, grăbit, stresat, cu multe probleme, cum eram atunci, nu am apucat să stăm de vorbă pe îndelete, să colaborăm, să punem țara la cale – regret și acum vârtejul zilnic care mă rotea nemilos și nu-mi permitea nici un respiro amical-colegial.

E drept, în afara Radioului, dar la câțiva pași doar, tot pe str. Berthelot (fostă Nuferilor, fostă Popov), ne mai vedeam când și când la Daniel Ionescu, graficianul vechi colecționar de discuri, care pusese pe picioare o minunată revistă de cultură alternativă, Art and Roll. Iar Nelu se axa în articolele sale pe permanenta sa dragoste, muzica rock autohtonă, în special interviuri, cu întrebări care-i dovedeau aderența la subiecte. Atunci am apreciat și scriitura sa, firească, limpede curgătoare, fără încărcături fără rost, clară.

Iar mai apoi, continuându-și forajele în acest sol preferat, a inițiat un interesant și amplu ciclu intitulat „Rock sub seceră și ciocan, la Club A, întâlniri în care trioul Stratone – Doru „Rocker Ionescu – Florin-Silviu „FSU" Ursulescu a devoalat, sper – cu invitații noștri – amănunte extrem de interesante, rare, lucide, despre rockul nostru prerevoluționar, garnisite cu recitaluri muzicale de excepție. Iar ulterior, tot la Club A, a revenit cu un proiect–concept (serial de zece episoade), cu același generic, dar axat pe cultura rock, susținut de editura CDPL.

Desigur, multe dintre cele povestite mai înainte apar descrise, mai pe larg, în autobiografia pe care i-am provocat-o prin întrebări multiple, multe – autonăscocite. Aici le reiau, pe scurt, din altă perspectivă. De fapt, care mi-a fost intenția, pe care din păcate, acum îmi dau seama, nu am reușit s-o evidențiez, s-o explicitez? Să lămuresc un paradox. Nu este numai paradoxul Nelu Stratone, este, de fapt, paradoxul multor oameni de valoare, cărora societatea noastră tot mai anticulturală nu mai reușește să le sublinieze reușitele, îi ține nemeritat în plutonul doi sau trei, iar ierarhiile valorice sunt îngrozitor de deformate. Cunoștințele sale vaste în diverse domenii, cum veți afla parcurgând volumul, se combină pentru a-l transforma într-un comentator superavizat în domeniul rockului (cu prelungiri în zone istorice, economice, filmice, sociale): edificator este faptul că un exigent ca Moțu Pittiș avea deplină încredere în știința sa și l-a folosit ca autor al textelor longevivului serial Beatles, citindu-i-le la microfon. Și totuși, îmi pare rău s-o spun, probabil Nelu se va supăra citind aceste rânduri, notorietatea sa este sub nivelul cunoștințelor și realizărilor sale: să fie timiditatea indusă de buna creștere, care-l împiedică să fie tupeist și băgăreț? Să fie pur și simplu lipsa de șansă? Sigur, oricare dintre noi crede că este cineva, că este faimos, poate așa crede în fundul sufletului și Nelu. Da, este tot mai cunoscut, dar îl asigur, nici pe departe pe cât ar trebui. Mă întristez când câte un cititor-ascultător-spectator mă întreabă: „Da’ cine-i Nelu Stratone? Parcă-am mai auzit pe undeva numele ăsta." Acum o să am prilejul să spun: citește cartea și vei afla, dar trebuia să știi deja. De fapt, chiar acesta-i rostul cărții, să mai îndrepte din greșelile destinului.

De asta mi-am intitulat prefața „Cunoscătorul puțin cunoscut".

FSU

Introducere

De ce rocker atipic?

Pentru că, în copilărie și în adolescență, până să descopăr rock and roll-ul, am ascultat muzică ușoară și populară românească, laolaltă cu muzici din diverse țări precum Rusia, China, Armenia, Israel, Franța, Spania, Italia, Ungaria sau Grecia, astfel încât preferințele mele muzicale nu s-au limitat doar la muzica rock. Chiar și în prezent îmi face mare plăcere să caut pe YouTube muzică din diferite țări mai mult sau mai puțin exotice.

În ciuda faptului că am cântat într-o trupă beat, nu am adoptat o ținută specifică rockerilor. De altfel, nici nu aveam banii necesari să mă îmbrac la... ultima modă. Primii mei blugi marca Wrangler, cumpărați pe banii din prima bursă, asortați cu o helancă portocalie, așa cum văzusem la formația Sincron, au fost tăiați sistematic și făcuți franjuri, de către tatăl meu, care nu accepta, la el în casă, o ținută „malagambistă". Un motiv suficient pentru a nu ne mai vorbi vreo șase ani, deși locuiam împreună.

Pletele, ușor rebele, mi-au fost tăiate de Miliție, în gara Buzău, unde coborâsem să-mi cumpăr o sticlă cu bere. Mergeam spre Suceava, orașul unde am fost repartizat la sfârșitul facultății, iar bagajul l-am recuperat, după mai bine de o zi, găsindu-l cu greu, depus la Bagaje de mână în gara Suceava. E drept că am găsit în valiză și cei 500 de lei pe care-i ascunsesem între cămăși. Astăzi, nu aș mai risca să-mi las banii în valiză.

Nu mi-a plăcut niciodată ideea de „gașcă de rockeri, după cum m-am ținut destul de departe și de colegii mei din echipa de rugby. În grupurile în care nimeream accidental, deveneam instantaneu introvertit, timid, eschivant și nu acceptam ideea existenței unui lider de opinie. M-am ferit astfel de huliganisme, bătăi cu alte grupuri, „poștirea gagicilor și alte fapte antisociale.

Din punct de vedere muzical, nu am fost niciodată „extremist", să oblig pe toată lumea să asculte doar ceea ce vreau eu. De altfel, muzica de pe benzile de magnetofon cu care mergeam la ceaiuri era atent selectată astfel încât toată lumea să fie mulțumită. Această maleabilitate mi-a folosit mult în activitatea de la radiourile unde am colaborat, astfel că puteam face cu ușurință atât emisiuni specializate, cât și matinale sau programe de anduranță.

Spre deosebire de boemia majorității rockerilor, am privit întotdeauna cu seriozitate problemele vieții, astfel că m-am implicat serios în activitatea profesională. Am proiectat aplicații informatice, am scris programe în Cobol și dBase, am predat cursuri de pregătire a analiștilor-programatori și a utilizatorilor IBP PC, astfel că „frondismele mele se reduceau la participarea la concerte și repetiții rock și câteva beri cu „artiștii: poeți, pictori, actori, regizori sau rockeri.

Nelu Stratone

Florin-Silviu Ursulescu întreabă, Nelu Stratone răspunde

Ne poți povesti câte ceva despre copilăria și adolescența ta?

Am copilărit în Dristor – care, în anii ‘50, era unul dintre cartierele mărginașe ale Bucureștiului. Casa în care locuiam era destul de ciudată, cu un aspect de fortăreață, un etaj și două poduri aflate la niveluri diferite. Se afla pe strada Dristor nr. 60, colț cu strada Negoiu nr. 1. De altfel, a rămas în picioare și în prezent. La momentul respectiv, era renumită în cartier deoarece, la parter, adăpostea două familii de chinezi. Aceștia aveau un mic atelier în care confecționau flori din hârtie, zmeie, lampadare, măști tradiționale chinezești și diferite obiecte din plastic, pe care le vindeau la tarabele din Piața Națiunii sau în Parcul Herăstrău. Stăteam zile în șir pe un scăunel din colțul atelierului lor și admiram migala cu care aceștia confecționau marfa în timp ce îngânau câte un cântec chinezesc. Poate că de aceea aveam să devin respectuos, tăcut, timid și singuratic, dar, în același timp, cred că mi-au insuflat cinste, ambiție și spirit de competiție.

De fapt, casa în care locuiam era și punctul de demarcare a două lumi complet diferite. Zona Dristor dinspre Theodor Speranția, în prezent demolată – cu străzile adiacente, care aveau nume parcă alese special, precum: Chiparosului, Ciocanului, Cornul Caprei, Meșterul Manole –, era o arie locuită de numeroase familii de țigani, stabiliți sau născuți în București, care erau oameni de treabă, gospodari, cei mai mulți dintre ei muncitori pe la numeroasele întreprinderi bucureștene. Apoi, în zona Dristor dinspre Mihai Bravu erau străzile de vile tip, rămase și acum în picioare, case cu un etaj, construite în perioada interbelică pentru ofițeri și intelectuali români sau evrei, cu curți dichisite și plantații de trandafiri. Negoiu, Diligenței sau Cerceluș erau străzile locuite de oameni cu pretenții, ai căror copii luau lecții particulare de pian sau de vioară, iar majoritatea aveau rachete de tenis de câmp și se antrenau la baza sportivă PTT, aflată cam pe unde începe acum strada Baba Novac.

Noi, cei care nu aveam rachete de tenis, mergeam la aceeași bază sportivă pentru o miuță – până în ziua în care marele rugbist Alexandru Penciu mi-a pus o minge ovală în brațe, și, în ciuda fizicului meu plăpând, m-a învățat să execut lovituri de pedeapsă și a constatat că pot fi un bun transformeur, astfel că m-a dat pe mâna doamnei Mariana Lucescu, antrenoare la Clubul Sportiv Școlar nr. 2. Dar aceasta este o altă poveste.

Petreceam ceasuri întregi într-un debit de pe Dristor, la nenea Căpitanu’, un fost căpitan de aviație rămas invalid în Război. Acolo citeam, de la o vârstă fragedă, Informația Bucureștilor" și Scânteia Tineretului, dar mai ales Sportul popular. Zilnic, debitul se umplea de oameni maturi, încărunțiți, care povesteau întâmplări din fotbalul și boxul interbelic. Așa am aflat de marele Dobay, de Bindea sau de celebrul boxeur Lucian Popescu, triplu campion european la profesionism. Câteodată veneau pe la debit și sportivi aflați în plină activitate, precum frații Samungi sau Mircea Costache, handbaliști de valoare mondială, șahistul Emerich Reicher sau câțiva fotbaliști de la CCA, Rapid sau Progresul, care locuiau în zonă.

Distracțiile erau puține, dar lumea era mult mai veselă, în ciuda cozilor imense la carne, ulei și zahăr, care se dădeau încă pe cartelă. Aproape în fiecare seară, restaurantele Ivești și Scăricica erau arhipline, lumea venind la câțiva mici sau la o halbă de bere, să-i asculte pe celebrii Gică Petrescu, Ileana Sărăroiu, Fărămiță Lambru și Dumitru Dona Siminică, iar noi, copiii, ne aciuiam pe lângă terase să-i ascultăm pe artiști. Printr-o ciudată selecție naturală, sau poate o înțelegere reciprocă, primul restaurant era populat numai de țigani, iar celălalt – de restul locuitorilor cartierului: români, evrei sau armeni. Altfel, lumea se împăca foarte bine. Țiganii din cartier erau respectuoși și făceau eforturi evidente să se poarte civilizat. Conflictele erau mai întotdeauna interne, generate mai ales de infidelități și plecări de acasă. Românii și evreii nu se amestecau cu ei și erau preocupați mai mult de amenajarea curților și de curățenia străzilor, care arătau exemplar. Primăvara era o adevărată plăcere să te plimbi pe sub pomii înfloriți, sau să mergi la furat de liliac ori trandafiri.

Odată intrat la liceu, aveam să mă depărtez tot mai mult de cartierul copilăriei. Liceul nr. 26 „Alexandru Ioan Cuza se afla pe cheiul Dâmboviței, într-o zonă astăzi demolată, vizavi de Institutul Medico-Legal, al cărui muzeu îl vizitam destul de des, mai ales cu colegele de clasă, deoarece intrarea era liberă și, printre alte exponate, găzduia și „podoaba de peste 40 de centimetri a lui Terente, „spaima femeilor din Brăila interbelică. Bineînțeles că fiecare vizită era însoțită de comentarii dintre cele mai hazoase. Noii mei colegi locuiau în general în zona Dudești – Văcărești – Sf. Vineri, astfel că locul meu de „joacă, s-a mutat în cartierul lor. Majoritatea erau evrei, care au plecat, după doi-trei ani, în Israel.

Liceul „Alexandru Ioan Cuza", clasa XI B (sus: George Lovin, Mioara Voicu, maistrul de tehnologie, Marta Simonov, Cati Câșmoiu, Maria Rona; jos: Nicoleta Steinberg, Ileana Verner, Nelu Stratone)

După ore, mă opream, aproape zilnic, la cinematograful „Alexandru Sahia" (mai târziu Tomis), acolo unde lucra ca operator-proiecționist nea Fane, un vecin de pe strada noastră, căruia nu i-am știut niciodată numele de familie – un bărbat trecut binișor de 40 de ani.

Urcam în cabina de proiecție și îl ajutam adeseori la curățenie și la schimbarea rolelor de film. Așa aveam posibilitatea să văd filmele gratis, iar atunci când a fost proiectat Tinerii, în ciuda cozilor interminabile, cred că am reușit să-l văd de vreo 15 ori. Pe moment, nu m-am gândit că voi ajunge să cânt pe o scenă, asemeni lui Cliff Richard și a formației Shadows, dar îmi scosesem totuși textul melodiei principale și, cum nu știam o iotă de engleză, cred că prima parte era notată cam așa: „Di iang uans / darling uer di iang uans / ănd iang uans, șolden bi ăfreid / tu liv, lăv / uail ze flem iz strong / for ui uant bi, di iang uans, veri long..." Așa că îl imitam pe Cliff Richard cât era ziua de lungă.

Cum a apărut pasiunea ta pentru muzică? Ai avut acces la informația muzicală?

„Instructajul radio l-am făcut încă de pe la vârsta de 3-4 ani, când am început să ascult emisiunile Radiodifuziunii române la un „difuzor aflat în bucătăria de vară. „Difuzoarele, precursoare ale „televiziunii prin cablu, erau extrem de populare în acea perioadă și erau legate la o rețea locală ce transmitea exclusiv unul sau două programe ale Radioului național. Încercam să reproduc vocal melodiile ascultate și învățasem deja cam jumătate dintre piesele de muzică ușoară difuzate, inclusiv pe cele în limba rusă, franceză sau italiană.

Aveam doar vreo 9 ani când tatăl meu, care lucra la Radio Popular, a fost desemnat „fruntaș în producție", și a primit drept premiu, din partea uzinei, un aparat de radio marca Darclee, mândria producției electronice românești – avea