Hocus Pocus

De Kurt Vonnegut

„Unul dintre cei mai de seamă romancieri americani contemporani.“ – (Graham Greene)

„Teribil de amuzant... La fel de bun precum cele mai bune romane ale sale, Leagănul pisicii, Abatorul cinci...“ – (John Irving)

„Un adevărat triumf. Probabil cel mai bun dintre romanele sale.“ – (Joseph Heller)

„Romanul cel mai actual, cel mai realist din câte a scris Vonnegut. Un mare scriitor satiric și un moralist pus pe șotii.“ – (The New York Times)

„Vonnegut este George Orwell, doctorul Caligari și Flash Gordon, amestecați laolaltă într-un singur scriitor – un savant dement, caraghios, dar de o înaltă ținută etică.“ – (Time)

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 19 nov. 2015
• ISBN: 9786063302961

Kurt Vonnegut

Kurt Vonnegut was a master of contemporary American Literature. His black humor, satiric voice, and incomparable imagination first captured America's attention in The Siren's of Titan in 1959 and established him as ""a true artist"" with Cat's Cradle in 1963. He was, as Graham Greene has declared, ""one of the best living American writers.""

Previzualizare carte

NOTA EDITORULUI

Autorul acestei cărți nu a avut acces la hârtie de scris de mărime și calitate uniformă. A scris într-o bibliotecă unde erau adăpostite vreo opt sute de mii de volume care nu interesau pe nimeni altcineva în afară de el. Cele mai multe nu fuseseră și probabil nici n-aveau să fie citite vreodată, așa că nimic nu l-ar fi oprit să rupă foile albe de la final ca să le folosească drept hârtie de scris. N-a făcut acest lucru. De ce, nu se știe. Oricare ar fi fost motivul, a scris această carte cu creionul, pe orice i-a picat în mână, de la hârtie maro de împachetat și până la versoul cărților de vizită. Liniile neconvenționale care separă pasajele din interiorul capitolelor indică locul în care se termină o bucată de hârtie și începe următoarea. Cu cât e mai scurt fragmentul, cu atât mai mică e bucata de hârtie.

Se poate specula că autorul, pescuind prin gunoaie după ceva pe care să poată scrie, a sperat ca în acest fel să-și creeze o reputație de om modest sau nebun, care i-ar fi prins bine în instanță. La fel de posibil este și să fi început dintr-un impuls, fără să aibă habar că va scrie o carte, mâzgălind cuvinte pe o bucată de hârtie aflată întâmplător la îndemână. Se poate ca lucrul acesta să-i fi plăcut în așa măsură, încât să simtă nevoia de a continua, de la o bucată de hârtie la alta, ca și cum fiecare dintre ele ar fi fost o sticlă care trebuia umplută. E posibil ca, atunci când umplea una, indiferent de mărimea ei, să fi fost mulțumit că scrisese tot ce se putea scrie despre un lucru sau altul.

A numerotat toate paginile, în așa fel încât să nu existe nici o îndoială asupra ordinii lor ori asupra speranței sale că se va găsi cineva care, fără să se lase intimidat de înfățișarea lor precară, le va citi ca pe o carte. De fapt, chiar spune pe alocuri, cu din ce în ce mai multă încredere pe măsură ce se apropie de final, că exact asta face, scrie o carte.

Există pe parcurs mai multe desene ale unei pietre funerare. Autorul a făcut un singur asemenea desen. Celelalte sunt copii ale originalului, realizate probabil prin suprapunerea unor foițe de hârtie transparentă care au fost apoi sprijinite de vreun geam însorit al bibliotecii. Autorul a scris câte ceva pe fața fiecăreia și, într-un caz, a pus un simplu semn de întrebare. Scrisul de mână e destul de greu de reprodus pe pagina tipărită, așa că a fost înlocuit cu litere tipografice.

Autorul însuși este răspunzător pentru faptul că anumite cuvinte, pe care un redactor meticulos ar prefera să le vadă scrise cu inițiale minuscule, au fost scrise cu majusculă la început. Tot el, Eugene Debs Hartke, a ales, din motive neexplicate, să lase cifrele să vorbească de la sine, în loc să le transforme în cuvinte, în afara cazului în care se află la început de propoziție: de exemplu, „2 în loc de „doi. Poate a simțit că își pierd prea mult din putere atunci când sunt diluate de alfabet.

După ce am stat mult pe gânduri, am aplicat practic tuturor acestor idiosincrazii ale sale ceea ce un alt autor mi-a spus odată că este cea mai sacră noțiune din vocabularul unui mare editor. Cuvântul care o definește este „stet"¹.

K.V.

---

¹ Cuvânt latin cu sensul de „să rămână", care se referă la semnul pe care un redactor sau un corector îl face asupra unui segment de text modificat anterior pentru a arăta că acesta urmează să rămână așa cum era inițial. (n.tr.)

Această operă de ficțiune pură

este dedicată memoriei lui

1

Numele meu este Eugene Debs Hartke și m-am născut în 1940. Am primit acest nume la dorința bunicului meu matern, Benjamin Wills, care era Socialist și Ateu și lucra ca grădinar la Universitatea Butler din Indianapolis, Indiana, în onoarea lui Eugene Debs² din Terre Haute, Indiana. Debs era Socialist, Pacifist și Activist Sindical și candidase de câteva ori la Președinția Statelor Unite ale Americii, obținând mai multe voturi decât oricare alt candidat nominalizat de un al treilea partid din istoria acestei țări.

Debs a murit în 1926, când eu aveam minus 14 ani.

Acum suntem în 2001.

Dacă lucrurile s-ar fi desfășurat așa cum mulți credeau că au să se întâmple, Iisus Hristos ar fi trebuit să se afle din nou printre noi, iar steagul american să fie plantat pe Venus și pe Marte.

Dar n-am avut norocul ăsta!

Cel puțin sfârșitul lumii va veni – eveniment anticipat cu multă bucurie de mulți. Va veni foarte curând, dar nu în anul 2000, care a sosit și s-a dus. Asta m-a făcut să ajung la concluzia că Atotputernicul nu-și bate prea tare capul cu Numerologia.

―――――――――――――――――――

Bunicul meu, Benjamin Wills, a murit în 1948, când eu aveam plus 8 ani, dar nu înainte de a se asigura că știu pe de rost cele mai vestite cuvinte rostite de Debs, și anume:

„Câtă vreme există o clasă de mijloc, eu fac parte din ea. Câtă vreme există criminalitate, sunt un element criminal. Câtă vreme există un singur suflet în închisoare, eu nu sunt liber."

―――――――――――――――――――

Cu toate acestea, eu, tizul lui Debs, am devenit orice, dar nu o inimă milostivă. Din clipa în care am împlinit 21 de ani și până la 35 am fost soldat profesionist, Ofițer în Armata Statelor Unite. În timpul acestor 14 ani, l-aș fi ucis și pe Iisus Hristos Însuși, sau Însăși, sau Orice ar fi El, dacă aș fi primit ordin în acest sens din partea unui ofițer superior. La sfârșitul abrupt, umilitor și dezonorant al Războiului din Vietnam, eram Locotenent-Colonel și aveam 1000-i și 1000-i de oameni în subordine.

―――――――――――――――――――

În timpul acelui război, care n-a fost nimic altceva decât o mare afacere cu armament, cred că posibilitatea ca eu să solicit un foc de baraj cu fosfor alb sau un atac cu bombe de napalm asupra unui Hristos în curs de a doua venire era de ordin microscopic.

―――――――――――――――――――

N-am vrut niciodată să devin soldat profesionist, deși am ajuns un soldat foarte bun, presupunând că există așa ceva. Ideea că ar trebui să intru la West Point³ a apărut la fel de neașteptat ca și finalul Războiului din Vietnam, spre sfârșitul ultimului meu an de liceu. Mă hotărâsem să mă înscriu la Universitatea din Michigan, unde aveam de gând să studiez engleza, istoria și științele politice și să lucrez la un cotidian studențesc, pregătindu-mă pentru o carieră de jurnalist.

Dar, pe nepusă masă, tata, care era inginer chimist, însărcinat să producă mase plastice cu o perioadă de înjumătățire de 50 000 de ani și mâncător de excrement mai ceva ca un scarabeu, a zis că ar fi mai bine să intru la West Point. El nu făcuse armata. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fusese considerat prea valoros ca mare gânditor civil despre chimicale pentru a fi îmbrăcat în uniformă de soldat și transformat în 13 săptămâni într-un imbecil gata de sinucidere și omucidere.

Fusesem deja acceptat de Universitatea din Michigan când am primit o ofertă total neașteptată de a mă prezenta la Academia Militară a Statelor Unite. Oferta a venit într-un moment dificil din viața tatălui meu, când avea nevoie de ceva cu care să se dea mare și să-i impresioneze pe vecinii noștri, oameni simpli. Convocarea la un interviu la West Point echivala pentru ei cu un mare premiu, de talia selecției într-o echipă de baschet profesionist.

Așa că tata mi-a zis, cum aveam să le spun și eu eșaloanelor de infanteriști abia aterizați sau amerizați în Vietnam:

― Ți se oferă o mare șansă.

―――――――――――――――――――

Ceea ce mi-ar fi plăcut să fac, într-o lume perfectă, ar fi fost să devin pianist de jazz. Și mă refer strict la jazz. Nu la rock and roll. Mă refer la muzica niciodată-de-două-ori-la-fel pe care negrii americani au dat-o lumii. Am cântat la pian într-o formație exclusiv de albi, în liceul meu exclusiv de albi, din Midland City, Ohio. Ne spuneam The Soul Merchants.

Cât eram de buni? Trebuia să cântăm muzica populară printre albi, altfel nu ne-ar fi angajat nimeni. Dar, din când în când, tot mai scăpam din lesă și-o dădeam pe jazz. Nimeni altcineva nu părea să remarce diferența, dar noi o remarcam cu siguranță. Ne-am îndrăgostit pur și simplu de noi înșine. Eram în extaz.

―――――――――――――――――――

Tata n-ar fi trebuit niciodată să mă trimită la West Point.

Lăsând deoparte ce a făcut din mediul înconjurător cu plasticul lui nonbiodegradabil, uitați-vă ce mi-a făcut mie! Ce idiot! Și mama a fost întotdeauna de acord cu orice hotărâre lua el, adică era și ea tot o zevzeacă fără pic de creier.

Amândoi au murit acum 20 de ani, într-un accident stupid dintr-un magazin de suvenire de pe malul canadian al cascadei Niagara, pe care indienii din această vale o numeau „Barba Albă a Tunetului", când acoperișul a cedat, prăbușindu-se peste ei.

―――――――――――――――――――

Nu există cuvinte murdare în această carte, în afară de „iad și „Dumnezeu, în caz că se teme cineva că un copil inocent ar putea da peste 1. Expresia pe care o voi folosi ici și colo când vorbesc despre sfârșitul Războiului din Vietnam, de exemplu, va fi: „când totul s-a dus la satana".

Poate că unicul precept învățat de la Bunicul Wills pe care l-am apreciat fără rezerve în toată viață mea adultă este că blasfemia și obscenitatea îi îndreptățesc pe cei care nu vor să afle informații neplăcute să-și închidă ochii și urechile când le comunici ceva.

―――――――――――――――――――

Soldații mai ageri care au luptat sub comanda mea în Vietnam ar observa aici cu oarece uimire că eu n-am făcut niciodată apel la înjurături, deosebindu-mă astfel de tot efectivul Armatei SUA. Și-ar pune probabil întrebarea dacă asta se datora faptului că sunt o fire religioasă.

Iar eu le-aș răspunde că religia n-are nici o legătură. De fapt, sunt în esență un Ateu, cum a fost și tatăl mamei mele, chiar dacă nu prea vorbesc despre asta. De ce să încerci să convingi pe altul să nu mai spere într-o Viață de Apoi?

― Nu folosesc invective, aș răspunde, pentru că viața ta și viețile celor din jurul tău ar putea să depindă la un moment dat de cât de bine pricepi ceea ce-ți spun. Înțeles?

―――――――――――――――――――

Am demisionat din armată în 1975, după ce totul s-a dus la satana, reușind, cu toate astea, să zămislesc, fără să știu, un fiu în drum spre casă, în timpul unei scurte escale în Filipine. Am crezut, desigur, că viitoarea mamă, o tânără corespondentă de război pentru The Des Moines Register, folosește un mijloc contraceptiv infailibil.

Greșit din nou!

Peste tot, dispozitive-capcană.

―――――――――――――――――――

Cel mai mare dispozitiv-capcană pe care Soarta mi l-a pregătit a fost, totuși, o tânără frumoasă și atrăgătoare pe nume Margaret Patton. Mi-a permis să o curtez și să o iau în căsătorie la scurtă vreme după ce am absolvit West Pointul și a făcut doi copii cu mine fără să-mi spună că în descendența ei pe linie maternă există un puternic germene de nebunie.

Așa că, ulterior, mama ei, care pe vremea aceea locuia cu noi, a luat-o razna și pe urmă ea însăși a luat-o razna. În plus, copiii noștri aveau toate motivele să creadă că își vor pierde și ei mințile după vârsta de patruzeci de ani.

Copiii noștri, acum oameni în toată firea, nu ne pot ierta faptul că ne-am reprodus. Ce aiureală!

―――――――――――――――――――

Îmi dau seama că, vorbind despre prima și unica mea soție ca despre ceva atât de inuman precum un dispozitiv-capcană, risc să dau impresia că eu însumi nu sunt decât tot o mașină. Dar au existat multe alte femei cărora nu li s-a părut deloc dificil să intre în relații cu mine ca persoană, și chiar într-unele destul de pasionale, iar interesul meu pentru ele a depășit cu mult aspectele strict mecanice. Aproape invariabil, am fost tot atât de vrăjit de sufletele, de inteligența și de povestea vieții lor cât și de calitățile lor amoroase.

Însă, după ce am venit acasă din Războiul din Vietnam și înainte ca Margaret și maică-sa să ne arate mie, copiilor și vecinilor marile simptome ale nebuniei lor genetice, această echipă de mamă și fiică m-a tratat ca pe un fel de aparat electric casnic, plicticos, dar necesar, de pildă, un aspirator.

―――――――――――――――――――

Mi s-au întâmplat și lucruri bune pe neașteptate – „Mană cerească" ar putea fi numite –, dar nu în număr atât de mare încât să mi se pară că trăiesc ca în sânul lui Avram sau ceva pe-aproape. Imediat după războiul meu, când n-aveam nici cea mai mică idee ce să fac cu restul propriei vieți, m-am întâlnit întâmplător cu un fost comandant, care devenise Președintele Colegiului Tarkington din Scipio, New York. La vremea aceea aveam doar 35 de ani, nevasta mea încă era cu mintea întreagă, iar soacră-mea o luase doar puțin la vale. Omul mi-a oferit un post de profesor, pe care l-am acceptat.

Am putut accepta slujba aceasta cu conștiința împăcată, în ciuda lipsei calificărilor academice, dacă nu punem la socoteală diploma de absolvire de la West Point, pentru că toți studenții de la Tarkington aveau varii deficiențe de învățare – asta dacă nu erau pur și simplu săraci cu duhul ori în comă, ori cine mai știe cum. Indiferent ce materie aveam să predau, m-a asigurat fostul meu comandant, n-avea să-mi fie deloc greu să am un ascendent asupra lor.

Mai mult, materia pe care dorea să o predau era 1 la care excelasem în studenție, și anume fizica.

―――――――――――――――――――

Cel mai mare noroc al meu, cea mai mare bucată de Mană cerească, era faptul că Tarkington avea nevoie de cineva care să facă să cânte la carilonul Lutz, marea familie de clopote din turnul bibliotecii colegiului, unde scriu în acest moment.

L-am întrebat pe fostul meu comandant dacă clopotele sunt trase cu funii.

Mi-a zis că așa era înainte, dar că acum erau acționate electric, cu ajutorul unei claviaturi.

― Și cum arată claviatura? am întrebat.

― Ca un pian, mi-a spus el.

Nu mai cântasem niciodată la carilon. Foarte puțini oameni au posibilitatea de a emite dangăte de clopot. Dar știam să cânt la pian. Așa că am zis:

― Bate palma cu noul clopotar!

―――――――――――――――――――

Fără nici un dubiu, cele mai fericite momente ale vieții mele au fost cele în care cântam la carilonul Lutz, la începutul și sfârșitul fiecărei zile.

―――――――――――――――――――

Am venit să lucrez la Tarkington acum 25 de ani și de atunci trăiesc în această vale minunată. Aici e căminul meu.

Aici am fost profesor. Tot aici am fost pentru scurt timp și Director de închisoare, după ce Colegiul Tarkington a devenit oficial Centrul de Reeducare Tarkington, în iunie 1999, acum 1 an și 8 luni.

Momentan sunt eu însumi prizonier aici, dar încă pot să fac ce vreau. Încă nu am fost condamnat pentru nimic. Aștept să fiu judecat, probabil la tribunalul din Rochester, pentru că aș fi pus la cale evadarea în masă de la Centrul de Detenție de Maximă Securitate pentru Adulți al Statului New York din Athena, de dincolo de lac.

Se pare că aș avea și tuberculoză, în timp ce biata și smintita mea soție Margaret și mama ei au fost internate, prin ordin judecătoresc, într-un azil de nebuni din Batavia, New York, lucru pe care eu nu am avut niciodată curajul să-l fac.

În momentul de față sunt atât de neputincios și de disprețuit, încât, dacă ar mai trăi astăzi, Eugene Debs, omul căruia îi port numele, ar putea în sfârșit să mă îndrăgească puțin.

---

² Eugene V. Debs (1855–1926), mare activist socialist, sindicalist charismatic și de mai multe ori candidat al Partidului Socialist American la președinția SUA. Vonnegut l-a admirat mult. (n.red.)

³ Sediul Academiei Militare a SUA, aflat la nord de New York (n.red.)

2

În vremuri mai optimiste, când încă nu era evident că oamenii distrug planeta cu produsele derivate ale propriei lor ingeniozități și că o nouă Eră Glaciară începuse deja, numele generic dat căruței acoperite, trase de cai, care transporta mărfuri și coloniști prin preeriile viitoarelor State Unite ale Americii, traversând Munții Stâncoși către Oceanul Pacific, era Conestoga – pentru că primele căruțe de acest fel fuseseră construite în valea Conestoga din Pennsylvania.

Ele au asigurat aprovizionarea pionierilor, printre altele, cu trabucuri, astfel încât, chiar și în zilele noastre, în anul 2001, trabucurile sunt numite uneori stogies, prescurtare de la Conestoga.

În jurul anului 1830, cele mai solide și mai populare căruțe de acest tip erau de fapt făcute de Fabrica de Căruțe Mohiga chiar aici în Scipio, New York, unde lacul Mohiga, cel mai adânc, mai rece și mai vestic dintre lungile și îngustele Finger Lakes⁴, își strânge talia ca într-un corset. Drept pentru care, fumătorii sofisticați de trabucuri ar putea foarte bine să înceteze să-și mai numească bombele puturoase stogies și să înceapă să le spună mogies ori higgies.

―――――――――――――――――――

Cel care a înființat Fabrica de Căruțe Mohiga a fost Aaron Tarkington, inventator și industriaș strălucit, care, în ciuda calităților sale, nu știa nici să scrie, nici să citească. În zilele noastre, ar fi fost catalogat drept nevinovatul moștenitor al unui defect genetic cunoscut sub numele de „dislexie. Spunea despre sine că este precum împăratul Carol cel Mare, „prea ocupat ca să învețe să scrie și să citească. Cu toate acestea, nu era prea ocupat ca să-și pună soția să-i citească în fiecare seară câte două ore. Avea o memorie excelentă, pentru că în fiecare săptămână le ținea muncitorilor de la fabrica sa discursuri împănate cu citate extinse din Shakespeare, Homer, Biblie ș.a.m.d.

A zămislit 4 copii, 1 fiu și 3 fiice, care toți au știut să scrie și să citească. Dar nu scăpaseră de gena dislexică, fapt care avea să îi împiedice pe câțiva dintre descendenții lor să ajungă prea departe în sistemul convențional de educație. Doi dintre copiii lui Tarkington au fost atât de puțin dislexici, de fapt, încât au scris ei înșiși cărți, pe care eu le-am citit abia acum și pe care probabil nu le va mai citi nimeni de aici încolo. Unicul fiu al lui Aaron, Elias, a făcut o relatare tehnică a construirii canalului Onondaga⁵, care lega capătul din nord al lacului Mohiga cu canalul Erie de la sud de Rochester. Iar cea mai tânără dintre fiice, Felicia, a scris un roman intitulat Carpathia, despre o tânără femeie din valea Mohiga, încăpățânată și de viță nobilă, care se îndrăgostea de un ecluzist pe jumătate indian, lucrător la același canal.

―――――――――――――――――――

Canalul respectiv este astupat și pavat astăzi, transformat în Route 53, care se bifurcă la capătul lacului, acolo unde altădată erau ecluzele. Un braț duce spre sud-vest, printr-un peisaj rural, spre Scipio. Celălalt merge spre sud-est, prin eterna melancolie a Parcului Național Irochez, spre dealul cu creștet golaș încununat de crenelurile Centrului de Detenție de Maximă Securitate pentru Adulți al Statului New York, din Atena, un cătun aflat exact vizavi de Scipio, dincolo de lac.

Aveți puțină răbdare. Aceasta e istoria locului, încerc să vă explic cum a ajuns această vale, această fundătură plină de verdeață, ceea ce este azi.

―――――――――――――――――――

Toate cele 3 fete ale lui Tarkington s-au măritat cu fiii unor familii prospere și întreprinzătoare din Cleveland, New York și Wilmington, Delaware – transformând, neștiutoare, amenințarea dislexiei într-o adevărată epidemie în rândurile unei clase conducătoare în formare pe atunci, compusă din bancheri și industriași, astăzi în mare parte înlocuită de nemți, coreeni, italieni, englezi și, desigur, japonezi.

Elias, fiul lui Aaron, a rămas în Scipio și a preluat proprietățile tatălui său, adăugându-le o fabrică de bere și una de covoare acționată de puterea aburilor, prima de acest fel din întregul stat. În Scipio nu se folosea forța motrice a apei, întrucât prosperitatea industrială a orașului se bazase, până la introducerea aburului, nu pe energie ieftină și pe materii prime disponibile pe plan local, ci pe inventivitatea și standardele înalte ale meseriașilor săi.

Elias Tarkington nu s-a însurat niciodată. A fost grav rănit la vârsta de 54 de ani ca observator civil, cu joben și tot dichisul, al Bătăliei de la Gettysburg⁶. Se afla acolo pentru a asista la lansarea a 2 dintre invențiile sale, o bucătărie mobilă de campanie și un mecanism pneumatic reculant pentru artileria grea. Că veni vorba, bucătăria de campanie a fost mai târziu adoptată, cu câteva mici modificări, de Circul Barnum & Bailey⁷, iar apoi de Armata germană, în timpul Primului Război Mondial.

―――――――――――――――――――

Elias Tarkington era un bărbat înalt și uscățiv, cu favoriți până la bărbie și joben. Glonțul i-a traversat partea dreaptă a pieptului, dar nu l-a rănit mortal.

Cel care l-a împușcat era 1 dintre puținii soldați confederați care ajunseseră în liniile unioniste în timpul Atacului Pickett⁸. Numele său era Johnny Reb și a murit în extaz, printre dușmani, crezând că-l împușcase pe Abraham Lincoln. Un fragment vechi de ziar pe care l-am găsit aici, în fosta bibliotecă a colegiului, acum bibliotecă a închisorii, îi citează ultimele cuvinte astfel: „Plecați acasă, burți albastre⁹! Bătrânul Satana e mort."

În timpul celor 3 ani petrecuți în Vietnam, am auzit, evident, o sumedenie de ultime cuvinte rostite de infanteriștii americani în pragul morții, însă nici 1 dintre aceștia nu a avut vreo secundă iluzia că realizase ceva măreț în timp ce făcea Sacrificiul Suprem.

Un băiat de doar 18 ani mi-a spus în timp ce murea și eu îl țineam în brațe:

– Ce glumă obscenă!

---

⁴ Grup de unsprezece lacuri glaciare lungi și înguste din nordul statului New York, asemănătoare ca formă cu niște degete. Nici unul din ele nu se numește însă Mohiga. (n.red.)

⁵ Din nou, un canal inexistent (n.red.)

⁶ Bătălie hotărâtoare din timpul Războiului american de Secesiune (1–3 iulie 1863), care a oprit înaintarea armatei sudiste spre nord și a înregistrat cel mai mare număr de victime din tot războiul (n.red.)

⁷ Renumită companie americană de circ, care există ca atare din 1919 (n.tr.)

⁸ Atac eșuat de infanterie al armatei confederate în timpul Bătăliei de la Gettysburg. Își ia numele după George Pickett, unul dintre generalii care l-au condus. (n.red.)

⁹ Apelativ folosit de sudiști pentru a-i denumi pe soldații armatei unioniste, a căror uniformă avea diferite nuanțe de albastru (n.red.)

3

Elias Tarkington, grav-rănita sosie a lui Abraham Lincoln, a fost adus acasă la proprietatea lui din Scipio care dădea înspre oraș și lac, într-1-a dintre căruțele sale.

Era un om cu o educație precară, mai mult mecanic decât om de știință, așa că următorii 3 ani și i-a petrecut încercând să inventeze ceea ce orice persoană cât de cât familiarizată cu legile lui Newton ar fi știut că este o imposibilitate, și anume un perpetuum mobile. A construit nu mai puțin de 27 de mașinării, care, după ce le dăduse impulsul inițial, învârtindu-le sau lovindu-le ușor, se aștepta prostește să meargă la infinit, până în Ziua Judecății de Apoi.

Cam la 1 an după ce am început să lucrez la Tarkington, am găsit 19 dintre aceste mașinării încăpățânate și ironice în podul locuinței inventatorului, care în vremea mea era reședința Președintelui Colegiului. Le-am adus din nou la parter și în secolul 20. Împreună cu niște studenți de-ai mei, le-am curățat și am restaurat părțile deteriorate în cei 100 de ani care trecuseră peste ele. Erau cel puțin niște bijuterii remarcabile, cu granate și ametiste pe post de pivoți, brațe și picioare din lemn exotic, bile de fildeș, planuri înclinate și contragreutăți de argint. Ca și cum Elias cel muribund sperase să cucerească știința cu magia materialelor prețioase.

Cel mai lung interval în care eu și studenții mei am reușit s-o facem să meargă pe cea mai eficientă a fost 51 de secunde. Halal eternitate!

―――――――――――――――――――

Mie – și am împărtășit această părere studenților mei – aparatele restaurate mi-au demonstrat nu numai cât de repede încetează să funcționeze orice lucru de pe Pământ fără o infuzie constantă de energie. Ne-au amintit și de măiestria meșteșugărească dispărută acum din orașul de la poalele dealului. Nimeni de acolo n-ar mai putea în zilele noastre să facă lucruri atât de inteligente și de frumoase.

Da, și am luat 10 dintre mașinăriile asupra cărora am căzut de acord că sunt cele mai captivante și le-am instalat într-o expoziție permanentă în foaierul acestei biblioteci, dedesubtul unui panou ale cărui cuvinte se pot aplica fără nici o modificare întregii noastre planete distruse din ziua de azi:

COMPLICATA INUTILITATE A IGNORANȚEI

―――――――――――――――――――

Citind ziare de demult, scrisori și jurnale de epocă, am descoperit că oamenii care au construit mașinăriile pentru Elias Tarkington știau încă de la început că ele n-aveau să meargă, indiferent din ce motiv. Și totuși, câtă dragoste au revărsat asupra materialelor cu care au lucrat! Cum ar fi asta ca definiție a artei autentice: „Să exploatezi la maximum materia primă a inutilității?"

―――――――――――――――――――

Tot un perpetuum mobile conceput de Elias Tarkington a fost și ceea ce Ultimul său Testament a numit „Institutul Liber Valea Mohiga". La moartea lui, această nouă școală avea să devină proprietara moșiei sale de 3 000 de hectare de deasupra orașului Scipio și, în plus, a jumătate din acțiunile fabricii de căruțe, a celei de covoare și a berăriei. Cealaltă jumătate aparținea deja surorilor sale plecate pe alte meleaguri. Pe patul de moarte, Elias a prezis că Scipio va ajunge într-o zi o mare metropolă și că prosperitatea lui va transforma micul lui colegiu într-o universitate ce va rivaliza cu Harvard, Oxford și Heidelberg.

Institutul urma să ofere educație gratuită persoanelor de ambele sexe, indiferent de vârstă, rasă sau religie, care locuiau pe o rază de 60 de kilometri de Scipio. Cei aflați la o distanță mai mare trebuiau să plătească o taxă modică. La început, urma să aibă 1 singur angajat, și anume pe Președinte. Profesorii aveau să fie recrutați chiar de aici, din Scipio. Aveau să-și ia în fiecare săptămână câteva ore libere de la slujbă pentru a putea împărtăși ceea ce știau. Inginerul-șef al fabricii de căruțe, de exemplu, al cărui nume era André Lutz, era originar din Liège, Belgia, și își făcuse ucenicia la un turnător de clopote. El urma să predea chimia. Soția acestuia, o franțuzoaică, avea să predea franceza și pictura în acuarelă. Hermann Shultz, șeful fabricii de bere, originar din Leipzig, avea să predea botanica, germana și flautul. Preotul episcopalian, Alan Clewes, absolvent de la Harvard, urma să predea latina, greaca, ebraica și Biblia. Dalton Polk, medicul personal al muribundului, urma să predea biologia și Shakespeare ș.a.m.d.

Și așa s-a și întâmplat.

În 1869, noul colegiu a format prima sa clasă, cu totul 9 studenți, toți chiar de aici, din Scipio. Patru dintre ei aveau vârsta obișnuită a bobocilor. Unul

Recenzii pentru Hocus Pocus

[keylawk · Evaluare: 4 din 5 stele]

"Thank you for sharing that with me" -- reply to the Hiroshi, the warden of the private prison, who wanted his neighbor to know that he survived Hiroshima. He got out of a ditch and nobody was alive but him. [320]. And of course, there was the showing of the Rape of Nanking films to the inmates. A fascinating dystopia of many-layered realities.

[krizia_lazaro_3 · Evaluare: 1 din 5 stele]

This was a pain to read.

[mainrun · Evaluare: 2 din 5 stele]

Inside this mess is a good story: a Vietnam vet with a sex addiction worked at an odd college that was next to a huge prison. Due to the addiction he was fired, and went to work at the prison. There was an escape, and the quirky college was overrun by inmates, and our "hero" was blamed. I usually don't give away so many plot details in my reviews, but this plot was not important to Vonnegut when he wrote the story. What was important? Satire, social commentary, and other intellectual stuff that does not impress me, but know others will enjoy. I did enjoy the piece about "The Protocols of the Elders of Tralfamadore," and the stuck elevator/coming home from the Vietnam War analogy.

[donhazelwood · Evaluare: 5 din 5 stele]

How timely of a book ...

[bookwoman247 · Evaluare: 4 din 5 stele]

I've never read Vonnegut before. This was a sharp, biting satire against most of society. The author had served in Vietnam, and I think that it was his experience there that came through clearly in his writing and made the satire seem almost too bitter to me. (Though, God knows, I'd be bitter, too!).Still, it was an interesting read, and I would definitely try his work again. It was an extremely clever book which lived up to its title. At the end, I had the feeling that the author was playing a great joke on his readers, which I'm sure was intentional and brilliant.

[matthew254 · Evaluare: 3 din 5 stele]

Hocus Pocus is a hodge podge of curiously disjointed bits of thought undeniably arranged in a flowing order originally written on bits of paper and post-it notes. A despicably likeable main character stuck in a bureaucratic mess forces him to confess his delightfully funny past actions in vain hopes of keeping his cushy job. Lots of random humor kept me on my toes.

[gwoodrow_2 · Evaluare: 3 din 5 stele]

Hocus Pocus introduced me to many various now-familiar aspects of KV's writing. The many colorful characters, the unimpressive schlub protagonists who are in so many ways their own antagonists, the incredibly intriguing and imaginative scenes that he paints so effortlessly (a child in Hiroshima who bends over to pick up a ball in a ditch feels a woosh of warm air across his back as he does so, then stands up to see a wasteland of devastation from a nuclear bomb), the witticisms that could and should be taken as genuine advice ("profanity and obscenity entitle people who don't want unpleasant information to close their ears and eyes to you"), all marinated in his own distinct brand of humor.I was a late-comer to Vonnegut, this being the first book I read by him. I finished it roughly a month before his death, and it saddened me to have discovered such an amazing author so near his twilight. I was saddened still more by reaching backwards through his career, and in doing so I gained some good perspective for my review of this book.Hocus Pocus was, to me, infinitely better than the average dreck you might pick up in the bookstore. I think it would hold its own against most of of the top ten bestsellers at any given moment (for the thoughtful reader, not necessarily for the airplane readers). But I've learned from what little I've started to explore of his older books that Hocus Pocus is really just average for Vonnegut. Yes, this is average for him. This is homeostasis. This is no insult at all. His average is still so very much better than most books out there. But seeing as how it's his average, I'd say it's a great place to start in on his writing. This book is a great way for any curious reader to introduce themselves to Vonnegut. No need to throw yourselves into his greatest hits right away. I personally don't think you can go wrong picking up anything by the man.

[pilgrimjess · Evaluare: 5 din 5 stele]

"Any form of Government, not just Capitalism, is whatever people who have all our money, drunk or sober, sane or insane, decide to do today."''Hocus Pocus'' is first-person narrative told by Eugene Debs Hartke, West Point graduate and Vietnam War veteran told in retrospective and written on scraps of paper whilst in prison.Hartke is thoughtful about his war record but not tormented by it and is quite candid about the number of people he killed or had killed on behalf of his Government nor the many official lies he dispensed whilst an information officer. After leaving Vietnam and the Army he is recruited by his old commanding officer to become a physics teacher at Tarkington College in upstate New York, an institution that specializes in nurturing the moronic sons and daughters of the ruling class.After years in tranquil academia Hartke is fired from the college for being too pessimistic and thus unpatriotic by rich and powerful accusers who never actually served in the military themselves. As he explains, ''I see no harm in telling young people to prepare for failure rather than success, since failure is the main thing that is going to happen to them.''On dismissal from the college Hartke finds employment just across the lake at the former state prison, which is run for profit by a Japanese corporation and operates it much more efficiently and profitably than the state did. ''Poor and powerless people, no matter how docile, were no longer of use to canny investors.''The prison is populated entirely by black inmates after a Supreme Court ruling that it was inhuman to confine one race with another so the entire prison population escapes, during a gang operation to break out an individual drug dealer and crosses the frozen lake to the Tarkington campus taking the college's Governors hostage. Believing that blacks were incapable of planing a prison break, Hartke is arrested as the leader of the uprising and incarcerated himself.In Hartke's America most of the country's companies and institutions has been sold to foreigners, who feel like invaders in business suits, and what is left is broken down and depleted where black markets and racial and social inequalities are epidemic. On the face of it this could be seen as a cynical and sarcastic critique of his own country. Yet it isn't totally pessimistic as there are also glimpses of compassion. I felt that Hartke was excellent characterisation. He wasn't without his faults but he does have some redeeming traits. "My own feeling is that if adultery is wickedness then so is food. Both make me feel so much better afterward." Therefore he comes across as being very human a fact enhanced by the almost conversational style to the writing. The story is told with shifting timelines, is erratic at times and occasionally goes off on tangents. I thoroughly enjoyed reading this book feeling a mixture of emotions whilst doing so, some times laughing at others cringing and as such feel that it deserves to be more widely read.

[dlmorrese · Evaluare: 3 din 5 stele]

This is first person account of a fairly ordinary sap caught up in a series of events. The outlook is cynical, the main character is uninspiring, but there is a certain charm here. The main question of the book, which is never directly stated, seems to be something like, "Why do people continually have to be so stupid?"

[ptdilloway-1 · Evaluare: 4 din 5 stele]

For the most part this feels like Vonnegut took a bunch of parts from other books and spliced them together into a new book. The jailhouse narrative from Jailbird, the slow apocalypse of Cat's Cradle, the soldier recovering from war like Slaughterhouse-V, and so forth. That doesn't mean this is bad, just that it seems like it's covering a lot of familiar territory. But while it came out about 20 years ago it's talk of corporate greed remains just as relevant. And if you change most of the mentions of Japan to China it would largely reflect our current world.

That is all.

[sedelia_1 · Evaluare: 5 din 5 stele]

I will preface my review by saying that Kurt Vonnegut is not for everyone. Personally, I love the subject matter he writes about and his style. However, I know quite a few people that wouldn't be able to get through two chapters of this.Hocus Pocus doesn't have much of a traditional plot; if anything, it's more of a character study of Hartke, the main character in the novel. Like the summary says, it's a fictional autobiography. For some readers, it may be slow going because of this, but there's plenty of action and drama to keep interest.It's hard to give a review of Hocus Pocus, because it's so different from most novels. I will say that I loved it and found it highly entertaining. Vonnegut tackles a lot of issues in this novel -- environmental concerns that are eerily accurate for a book written in 1990, the effects that war has on a person and a nation, bureaucratic power games, etc. I liked the numerology aspects that are included, though the ending gave me a bit of a headache trying to figure out; I'm sure it's much easier when you're actually reading the book rather than listening to it being read. Even though it's definitely depressing (which is to be expected from Vonnegut), I found myself chuckling at many of Hartke's observations and at the weird things that have happened in his life.There was one thing and one thing only that bothered me about Hocus Pocus. There were quite a few references to Slaughter-House Five. Hartke mentions "some author" who wrote about Trafalmadorians and goes on to mention them multiple times throughout the second half of the novel. I didn't think these references added anything to the story -- in fact, they took me out of the story because I kept wondering why Vonnegut couldn't think of anything else to reference besides his own novel.George Ralph's performance is astounding. His tone is perfect for this book. For the humorous, satirical parts, he speaks as if he's serious, but somehow still makes it known that the words aren't meant to be taken literally. Hartke came alive for me because of Ralph's narration, and I'm sure I wouldn't have enjoyed Hocus Pocus as much had I not listened to this audiobook.

[aliceanna-1 · Evaluare: 2 din 5 stele]

Not one of his better efforts. The more things change, the more they stay the same? What was the point? I really wasn't sure. The perpetual motion of a world feeding on its own inadequacies and eccentricities, perhaps? And I, unlike the protagonist's friend from Vietnam, did not have to laugh like hell.

[solitaryfossil · Evaluare: 5 din 5 stele]

Kurt Vonnegut is a favorite author of mine, so I was eager to start reading (re-reading in some cases) his novels. I'm completely biased, a big Vonnegut fan, and I loved this one. This book is pretty bitter, lots of funny, and a look at the death of the American Dream. It ain’t pretty.

[mermania27 · Evaluare: 4 din 5 stele]

Interesting. Fun. And best of all...bizarre. R.I.P. Kurt, your readers miss you.

[ndolson_1 · Evaluare: 5 din 5 stele]

My favorite of all of his works. If you are a Vonnegut fan then this is a must read.

[pmaranci_1 · Evaluare: 4 din 5 stele]

I can't say that this is one of Kurt Vonnegut's best works. To be honest, it's rather more depressing than many of his other novels - and they're a rather depressing lot anyway! Unlike his Bluebeard, though, this book lacks a deeply moving and somehow uplifting ending. It lacks a sense of resolution...perhaps that's what Vonnegut intended. It probably is.

But even so, Vonnegut retained his gifts as a writer. So although I found myself frequently feeling a little depressed by this book, I also couldn't stop reading it - and I'll eventually read it again.

One thing that's almost shocking is the accuracy of Vonnegut's "future" (2001) America. Environmental collapse (from glaciers instead of global warming, but close enough), an ever-increasing gap between the rich and the poor, a desperate energy crisis, booming prison populations and the privatization of prisons, the wholesale purchase of American businesses and properties by foreign businesses, chronic unemployment caused by the demise of American industry, no healthcare for the poor...and that's just from memory, I know there was more. The seeds of all these trends were not only planted but sprouting back in 1990 when Vonnegut wrote this, but even so he paints a pitiless and frighteningly accurate picture.

It's nice to see a few of his old favorite characters in the book; it gives a feeling of continuity. And he retained his wicked wit and imagination. It just seems that they were being overshadowed by the essential bleakness of Vonnegut's worldview - a worldview which, I fear, was only too clear.

[bness2 · Evaluare: 4 din 5 stele]

A pretty cynical and satirical view of what the future in the US will hold. Written as a first person account with the usually hysterical dark humor so common to Vonnegut. Given the results of the 2016 US election, this book might even be a bit prophetic, although not accurate in detail.

[fuzzy_patters · Evaluare: 4 din 5 stele]

I have read a lot of Vonnegut, and Hocus Pocus is pretty typical in its anti-war, social satire of the world we live in. However, I found it to be atypical in that it is much more cynical than the other Vonnegut novels that I have read. That isn't to say that all of his novels aren't cynical, but Hocus Pocus finds a Vonnegut that has almost written off the world.Through his protagonist, Eugene Debs Hartke, he pokes fun at the idea that we are somehow intelligent creatures, "the ruling class," and the idea that there is a god. Then, he turns around and has his character make decisions out of fear that their might actually be a Judgment Day and portrays certain members of "the ruling class" in a positive light. He even has one of his characters point out towards the end that a particularly pointed characterizations of Yale and other ruling class universities "might have been a little harsh."Basically, Vonnegut is cynical but inconsistent in the viewpoints expressed in this book. He comes across as the satirical muckraker who has suddenly realized that he might not have all the answers. He is an atheist, but we should be careful just in case there is a god. The ruling class is made up of plantation owners forcing the rest of us into slavery, but that might be a little harsh. It's these frequent contradictions that make this such a fascinating read. No one has all fo the answers. Not even someone who has as spent as many years observing all of the things that make us what we are as Vonnegut had.

[nelliemc · Evaluare: 1 din 5 stele]

True Vonnegut style, with some humorous moments, but truly a bitter book -- I was so depressed on finishing it. Yes, there are a lot of things that don't work in America, but this book was so full of hate for American things that I have to reciprocate with an equal amount of dislike.

[tasker_1 · Evaluare: 3 din 5 stele]

This is the first Vonnegut novel I've read and enjoyed it to the point of wanting to read more of his work. I enjoyed the observations of his main character though I'm not quite sure why. Perhaps it's because it seemed more like an editorial of American life than a story.

[figre · Evaluare: 4 din 5 stele]

Sometimes, you may be tempted to feel that, once you’ve read one Vonnegut novel you have read them all. Do not fall in that trap. Yes, he uses many of the same tools and tricks. Yes, he even uses some of his favorites from other books (Tralfamadore reappears briefly in this novel.) Yes, he continues to brush with science fiction even though he refuses to be called a science fiction writer. But that is just a man who has found the style that is his own - and is continuing to explore the many ways it works.In other words, each Vonnegut novel feels comfortable, yet still amazes. This one is no exceptionThe book is a collection of the notes Eugene Hartke has written while waiting for trial in the library of the college where he used to work. They are written on any scrap of paper he can find, so some are paragraphs long – others are single words. This is the conceit Vonnegut uses so he can write in his typically disjointed, synchronistic way. We eventually learn of Hartke’s time working in the college, his eventually firing, his time working in the nearby prison, and how he responds to the prison break that takes over the town and the college. Hartke also explores his own past, including his time in Vietnam. This allows Vonnegut to speak to one of his favorite passions – the problems with war. But never underestimate Vonnegut. He does not write about the horrors of war to speak badly about war; he is speaking about the broader issue of the ways people mistreat people. And that is very evident throughout this book.There is a cast of memorable people and weird events that, as only Vonnegut can do, gel perfectly. And it is set in the very near future so, while things seem almost normal, there are subtle little shots (e.g. prisons are now segregated, the Japanese are running most of the country, the militia is the only thing keeping any control, Brooklyn may well have tried to secede) that remind you that Vonnegut is manipulating the universe to his own ends.One last note – book blurbs are always fascinating. This book has many that refer to the book being hilarious and a scream. Reading these quotes, one expects to spend the entire reading experience laughing out loud. I’m sorry, that is not Vonnegut. Rather, Vonnegut is satiric comedy that will keep you smiling while being fed the sermon. This is one more of his lessons that goes down very well.

[alera_6 · Evaluare: 2 din 5 stele]

It's the story of a man facing death who is slowly retelling his life upon scraps of paper. There is an underlying humor that makes you both pity and sympathize with him. And in the end, he seems almost to measure his life not in days but in people he killed and women he slept with, which in the end...might be how we all measure our lives. The small things don't stick...they don't matter. The people who die, the people you love, they are what make you.

[niquetteb · Evaluare: 4 din 5 stele]

Took place in the future, had a lot to do with a prison. Eugene Debs Hartke is telling about his life. Had a rather silly ending.

[rcooper3589 · Evaluare: 4 din 5 stele]

the more vonnegut i read, the more i enjoy him! i have to admit, however, i don't always get 100% of the satire and refrences- but i got enough of it to understand most of it! i liked how i never really knew where the story was going and how it kept me on my toes. this is one of his newer novels, but it still had the same great story telling. i really liked the ending- it was well deserved and left me satisfied. (and i love how both john irving and joseph heller are quoted on the cover!- you know it's a good book when two of your favorite authors say so!!!)

[startwithgivens · Evaluare: 4 din 5 stele]

Hocus Pocus is definitely worth your time. Though the style of the book is difficult to get used to at first it tells a very interesting story of a Vietnam war veteran, professor, and prison employee. The main character tells his story in such a way that it doesn't seem to span 300 pages. Vonnegut, as usual, is very creative in more subtle ways. For example, his play on numbers and passive mentions of things that resurface later. All in all a great book for Vonnegut lovers and strangers alike.