Leo

De Medeea Toiea

Caterina nu isi poate imagina viata fara Leo. Din nefericire, ea trebuie sa o faca cand acesta o paraseste fara nicio explicatie. Atunci, aceasta ia o decizie indrazneata, pleaca departe in incercarea de a-l uita. Dar daca nu va reusi?

Caterina traieste o experienta universala si inspaimantator de familiara.
Cititorii se vor regasi si vor trai alaturi de ea in aceasta comedie dulce-amara ce a devenit viata ei.

Nenorocirile protagonistei sunt transformate ingenios intr-o comedie romantica marcata de sinceritate si un umor care nu da gres.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060714163

Medeea Toiea

M-am nascut la 5 august 2003 in orasul Bacau, intr-un apartament destul de simplu. Mama mea este doctor, iar tatal meu inginer. Bunicii mei paterni au locuit dintotdeauna la Gugesti, in judetul Vrancea. Aici mi-am petrecut o mare parte a copilariei, bunicul meu avand o influenta importanta asupra mea.In 15 septembrie 2010 am inceput cursurile in cadrul scolii gimnaziale „Mihai Dragan”, pe care am terminat-o cu succes in 2018. Tot atunci am inceput studiile liceale in cadrul colegiului national „Gheorghe Vranceanu” pe care inca le urmez.

Previzualizare carte

Copyright

Leo

COPYRIGHT 2021 MEDEEA TOIEA

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-416-3

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii LEO, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Leo

Copyright

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Final

Pentru Maria,

Care a crezut in Leo inca de la primele randuri

Capitolul 1

Ziua de 27 martie este o dată importantă pentru mine din două motive, este ziua în care l-am pierdut pe Leo, dar este și ziua în care viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Desigur, cele două evenimente se află în strânsă legătură unul cu altul, dar o să vă povestesc imediat toate amănuntele.

Cred că ar trebui sa îmi fac o scurtă prezentare, pot doar sa îmi imaginez ce credeți despre mine, de abia ne-am întâlnit și am început deja să vă povestesc ceea ce se va dovedi a fi cel mai important moment al vieții mele. Nu cred că e nevoie să vă spun prea multe detalii despre mine pentru că le veți afla pe parcurs. Pentru început, numele meu este Caterina, am douăzeci și doi de ani, locuiesc la București, dar nu aici m-am născut. Sunt organizatoare de nunți, carieră care nu a făcut dintotdeauna parte din planul meu și, așa cum v-am mai spus, în urmă cu douăzeci și patru de ore pierdusem cel mai important om din viața mea. Desigur, totul s-a întâmplat neașteptat, cine ar fi crezut că Leo avea să plece pur și simplu fără prea multe explicații?! Eu sigur nu.

Să vă povestesc cum s-a desfășurat ultima conversație dintre mine și Leo.

Eram acasă, în apartamentul meu așteptându-l. Cu câteva minute înainte, mă sunase să mă anunțe că vine să mă vadă. Trebuie să recunosc că am fost surprinsă, Leo nu a fost niciodată o persoană spontană, toate ieșirile noastre erau programate cu cel puțin o zi înainte. Leo era o persoană extrem de practică, iar în seara aceea nu a făcut excepție. Nu a pierdut nici măcar un minut. De cum a intrat, mi-a spus:

—Caterina, uite ce e, eu plec.

—Ce vrei să spui? l-am întrebat eu confuză.

—Nu mai putem fi împreună, trebuie să plec – m-a anunțat el.

—Dar... de ce? Ce s-a întâmplat? l-am întrebat adâncindu-mă în confuzie.

—Caterina, te rog, înțelege, nu mai pot să fiu cu tine. Pa!

Și a plecat. Și eu am rămas în picioare, parcă așteptând să se întoarcă și să îmi spună că fusese vreun fel de glumă sau că înnebunise pentru un moment.

Nici măcar nu știam ce puteam face, mă gândeam care ar putea fi următorul meu pas și nu îmi venea nimic în minte. Se pare că mi-am pierdut abilitatea de a lua decizii singură, fără Leo. Știu, e jalnic, dar asta mi se întâmpla. În momentele acelea mă simțeam pierdută fără el. Dar trebuie să știți că nu am fost întotdeauna așa. Cândva, înainte de a-l fi întâlnit pe el, eram independentă și plină de voință, așa cum voi redeveni probabil, într-un timp destul de scurt.

Pe Leo îl cunoșteam de un an și jumătate și eram sigură că îl iubeam! Cu toate că nu am avut un început strălucit, se poate spune că magia ne-a învăluit destul de rapid. Amândoi am căzut de acord, în mod tacit, că vom reprezenta o componentă de neînlocuit unul în viața celuilalt și am rămas sub această impresie. Cel puțin, eu am rămas.

Mult timp am crezut că nu voi întâlni niciodată un băiat așa cum era el. Să vă explic puțin, am avut mereu impresia că fiecare om are cel puțin un defect, un defect care avea atâta putere, încât reușea să eclipseze totul, iar în cazul băieților pe care îi întâlnisem până atunci, calitățile lor rămâneau mereu în umbra acelui defect singular. Dar cu Leo era diferit. Da, avea și el defecte, nu era, în niciun caz, rupt din soare, dar parcă toate defectele lui nu contau, cel puțin pentru mine. Multă lume a încercat să îmi atragă atenția asupra defectelor sale, mai ales prietena mea cea mai bună, Luisa– vă voi povesti și despre ea imediat. Leo părea că face toate defectele să dispară și, ceea ce e și mai curios, părea că făcea și defectele mele să dispară atunci când eram cu el.

Dar încă nu am apucat să vă spun cum ne-am cunoscut. S-a întâmplat într-o zi de noiembrie, într-o seară, ca să fiu mai exactă. Am pomenit vag despre Luisa, prietena mea, eram prietene de când aveam cincisprezece ani, ne cunoscuserăm în primul an de liceu, de fapt, în vara dinaintea primului nostru an de liceu, și, contrar așteptărilor, nu ne-am înțeles prea bine imediat. La început am crezut-o prea timidă și retrasă, fără să îmi dau seama însă că și eu eram la fel în ochii ei. Abia după primele zile la liceu, mai precis după prima excursie împreună, ne-am apropiat și de atunci nimeni nu ne-a mai putut despărți. Ei bine, în acea după-amiazăde noiembrie am primit un telefon de la Luisa, care m-a întrebat dacă aveam ceva de făcut în acea seară. Eu i-am răspuns intrigată că nu, spun intrigată pentru că niciodată nu mă puteam plictisi cu ea, nici chiar stând în tăcere. Atunci mi-a spus că avea să meargă la un restaurant, întâmplător unul dintre preferatele mele, cu fratele ei și cuun prieten de familie. Cred că deja ați ghicit cine era acest prieten de familie... bineînțeles, Leo. Tot ce îmi amintesc din seara aceea este că m-am pregătit și am plecat spre restaurant, purtam o rochie simplă, neagră și un palton bej, așa ajungem la unul din multele detalii semnificative despre mine,și anume că îmi plac la nebunie paltoanele. Dar să revenim la seara din care nimic nu a mai fost la fel.

Am intrat fără să știu la ce să mă aștept și fără vreo preconcepție despre Leo. Avea să fie o întâlnire unică, amicală cu Luisa, cu fratele ei și, după cum v-am mai spus, cu prietenul lor de familie, Leo, în caz că vă întrebați, da, numele lui chiar era Leo, nu Leonard, Leopold, Leone sau alte nume trăsnite ce își au locul în cu totul alt timp. Doar Leo. Și era perfect, frumos și simplu, așa cum era și el, de altfel. L-am întâlnit la intrare, atunci l-am observat pentru prima dată, spun l-am observat pentru că – surpriză – ne cunoșteam. Da, știu, nu pare să fi dat de înțeles acest fapt, dar asta pentru că, deși îl cunoșteam, niciodată nu m-am uitat la el cu vreun fel de atenție, niciodată nu l-am observat, asta nu pentru că făcea parte din acea categorie de oameni care nu posedă nimic notabil în existența lor, din contra, Leo putea fi numit, dacă nu unic, cel puțin diferit.

În seara aceea purta un palton negru, lung, care îi venea ca turnat. Leo era un om înalt, încât eu aveam momente când mă simțeam neajutorată pe lângă el. Nu am avut până acum ocazia să vă vorbesc despre astfel de detalii, dar eu sunt, ceea ce ar numi standardele actuale, înaltă, măsor un metru și șaptezeci și cinci de centimetri și mereu mi-a plăcut să cred că acești centimetri îmi conferă un fel de putere, de superioritate, astfel încât niciodată nu va trebui să mă simt mică, nevăzută, neajutorată.

Revenind la Leo, atunci era îmbrăcat cu o cămașă, simplă, după gustul meu, blugi și pantofi. Inițial, pantofii lui mi s-au părut de-a dreptul caraghioși, m-au determinat să mă întreb ce fel de om este el.În cele mai multe cazuri,