Dependentă de fluturi

De Olivia-Petra Coman

Sunt toate frânturi. Aripi de fluturi. Promisiuni că oricare va fi următoarea încercare, eşti pregătită. Poate că tot vei mai plânge, dar nu prea mult. Pentru că ai înţeles de mult timp încoace că nu se moare din asta. Că viaţa este frumoasă, cea mai frumoasă! Şi că este minunat să le împărtăşim şi celor din jur bucuria cu care noi o parcurgem!

• Limbă: Română
• Editor: Olivia-Petra Coman
• Data lansării: 7 mar. 2019
• ISBN: 9780463661819

Olivia-Petra Coman

Adventurer, Traveller, Travel Writer/Baking Blogger & TranslatorOlivia-Petra Coman writes from Braşov, Romania – her base camp when she is not away, on the slopes, on water, or staring at a historical site she’s dreamed about. What has travelling taught her so far? To be humbler.

Previzualizare carte

Cuvintele următoare – sunt multe, da! – merg spre bărbaţii care au ştiut, înainte de toate, poate uneori înfrângându-şi instinctele, să îmi fie prieteni şi nimic mai mult.

Să mă iubească, să mă susţină şi să mă protejeze.

Şi care încă fac asta.

PARTEA I – CERTITUDINILE

Capitolul I – Primul sărut

E greu sau nu e greu, până la urmă, să vorbim despre noi şi despre experienţele care ne-au marcat cel mai mult?

Mie nu îmi este şi nu mi-a fost niciodată, însă am păstrat mereu în mine doza de mister care să îi atragă pe cei ce i-am vrut aproape. Fără să îmi dezvălui toate secretele.

De-acum, sunt nişte poveşti decantate, trecute prin filtrul timpului şi al experienţei. Sunt, până la urmă, aşa cum mi-au rămas în suflet, la gradul de stabilitate la care se găsesc acum.

Aveam 15 ani. O adolescentă care îşi dorea foarte mult să simtă primii fiori ai iubirii fizice – aceasta conta atât de mult atunci, pentru că nu o experimentasem. Era o curiozitate nebună care mă mâna şi, în încercarea de a o atinge, mă şi îndrăgosteam de (aproape) oricine îmi ieşea în cale. Mai în glumă, mai în serios, cred că atunci am şi strâns o mare parte din cele în jur de (sau peste) 200 de ori când m-am simţit îndrăgostită.

Şi atunci l-am întâlnit pe el. Impropriu spus. Îl cunoşteam de mult. Fusesem chiar la grădiniţă cu sora lui. Şi ne tot întâlneam. Întâmplător. Mă botezase „Silvia. Şi era ceva între noi... mai mult decât ceea ce simţisem vreodată cu altcineva. Acum, în momentul acesta, i-aş spune „chimie. Atunci, nu înţelegeam termenul şi nici nu aveam grad de comparaţie.

Avusesem parte de un mijloc de iunie zbuciumat. Probleme, să le spunem, cu prietena mea cea mai bună din copilărie, nelinişte multă, căci îi murise unchiul – unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mamei mele – şi era un frig... nu cred că am mai avut vreodată senzaţia că va ninge în toiul verii; nici până atunci şi nici de atunci înainte.

Ne-am hotărât să mergem să dansăm în acea seară. Eu şi cu prietenul meu cel mai bun din copilărie. Şi, la un moment al serii, a apărut el şi şi-a luat o bere. Rămăsese lângă bar. S-a bucurat să mă vadă. Mi-a zâmbit: zâmbetul acela plin, cald şi sincer pe care l-a avut mereu.

Am stat la poveşti. Câteva ore – înăuntru, afară, glumind, jucându-ne.

„Când e ziua ta?" l-am întrebat cu o candoare care încă nu m-a părăsit.

„Dar a ta?"

„Decembrie!" am spus deodată.

„Nu pot să creed... – e un fel al meu de a mă mira care încă mă caracterizează. Sunt ca un copilaş entuziasmat de primirea unui cadou şi ochii-mi lucesc. De fiecare dată. [Cred că scrierea acestei cărţi e o ocazie bună să îmi dau seama cum toate specificităţile noastre rămân în noi, indiferent de timpul sau de oamenii care-au trecut peste noi.] „Hai să spunem deodată şi ziua! am chicotit eu. Ştiam şi nu ştiam ce surpriză plăcută urma să am: eram născuţi la o zi, unul după altul.

Am plecat într-o plimbare. Eram de-acum, ştiam de-acum că sunt pe mâini sigure.

Ne-am oprit într-un loc în care se vindeau fructe şi legume în copilăria mea. Simţeam apropierea, simţeam tensiunea... I-am spus, am vrut să îi spun, trebuia să îi spun! Trebuia să ştie că era primul.

A fost suav şi pasional, în acelaşi timp. Iar timiditatea pe care credeam că o voi resimţi s-a preschimbat pe dată în pasiune. A mea, de această dată. [Şi cred cu convingere că am urmat de fiecare dată acelaşi tipar când m-am mai găsit faţă în faţă cu ceva nou.]

Săruturile şi atingerile au continuat mult în noapte, în răcoarea parcului. Şi în câte ore mai rămăseseră până în zori, ei bine, nu am putut dormi. M-am gândit doar la el, la ceea ce se întâmplase, am retrăit fiorii aceia... din nou şi din nou... şi din nou. Au fost puţine nopţi din acestea... intenţionat albe în viaţa mea. Nopţi în care să mă gândesc obsesiv de pasional la un singur bărbat, ca un cântec pe care simţi nevoia să îl asculţi o zi întreagă, apăsând „Play" fără să îţi obosească în vreun moment degetele. Poate că de aceea sunt şi de apreciat aceste momente, pentru că sunt atât de rare. Şi acelaşi lucru-l putem spune şi despre oameni. Câţi oare sunt pe aceeaşi lungime de undă cu noi? Cu câţi avem acea conexiune emoţională pe care unii n-o găsesc după o viaţă întreagă dedicată căutărilor?

Ştiam sau nu ştiam oare că de această dată eram îndrăgostită mai altfel? Mai puternic decât o trăisem până atunci? M-am trezit cu un zâmbet tâmp pe chip şi cu o bucurie... mă simţeam ca aşteptându-l pe Moş Crăciun.

El era cu cineva. Nu era pe deplin al meu. Nu mă puteam bucura pe deplin de compania şi de atenţia lui. Era însă oare ceva, un „mic" amănunt pe care puteam să îl trec cu vederea, de dragul momentelor în care eram doar noi doi, eu şi cu el, şi în care îl sărutam cu o forţă de care, poate, o adolescentă nu ar fi fost considerată în stare?

A venit să mă vadă în seara imediat următoare: jucam cărţi, parcă, eram în jurul prietenilor mei. Nici el nu ştie, nu a ştiut niciodată, va afla însă din aceste rânduri cum mă durea fiecare sărut de despărţire, cum aşteptam cu sufletul la gură momentele în care urma să îl revăd, cum îmi căutam ocaziile acelea. Şi continuam cu o nesocotinţă care îmi intensifica sentimentele şi acestea din urmă îmi întăreau entuziasmul.

Au fost zile când am plâns, au fost zile când am plâns foarte tare, au fost zile în care mi-am jurat că nu îi voi mai vorbi. Apropiaţii mei ştiu că am o zi „fatidică" – e 11 august.

Şi... plecase de la el, cum totul în acea perioadă era legat de el. Nu mă salutase, mă ocolise, nu mă văzuse? Şi mie mi se mai întâmplă, recunosc. Însă atunci a fost o mare tragedie, care, până la urmă, tot ne-a adus unul în braţele celuilalt, sărutându-ne cu patos. Şi aşa a continuat totul vreo trei ani şi jumătate. Întâlniri pe ascuns în Braşov, câte-o prăjitură pe la cofetăria „noastră", un telefon primit când mi-era lumea mai dragă şi când nu mai credeam că noi doi mai aveam vreo şansă.

Era tot cu ea. Eu mă transformasem în fluturaşul petrecerii. Începusem să pun bazele încrederii aceleia care e încă în mine până în această zi şi începusem jocul meu preferat: cu bărbaţii. Toată viaţa mi-a plăcut să îi văd cum îmi cad la picioare, cum mă idolatrizează, cum nu îmi pot face faţă.

Eram cu ei, îi sărutam, simţeam sau nu simţeam, gândul tot la el îmi era. Doar pe el îl iubeam şi vedeam cum ceva nebunesc şi peste măsură să îi rezistăm ne tot face să ne întoarcem unul la celălalt. Începusem să călătoresc şi nici distanţa nu avea a face.

Încercasem chiar să îi dau drumul, să mă sacrific cândva, la un început rece de martie, şi să îi spun că locul lui este lângă ea. Cu toate că, în fapt, marele „sacrificiu" însemna doar o negare a ceea ce mai puteam trăi alături de el. Nu mai reuşeam, nu mai rezistam, entuziasmul meu adolescentin se stinsese... Trei luni cred că am rezistat departe. Atât.

Apoi, s-au întâmplat două lucruri: eu m-am reîndrăgostit şi el a plecat pe vas. În ziua în care ştiam că pleacă, deşi eram în noua mea relaţie, am plâns în hohote... i-am scris o scrisoare, pe care o păstrez şi acum... şi pe care sarea din ochii mei a făcut-o neinteligibilă pe alocuri.

Strânsesem atât de multe în mine, atât de multe încât nu le-am putut pe toate exprima nici măcar pe jumătate în toate cântecele pe care i le-am scris. Serile când îl vedeam şi care mă răscoleau, pentru săptămâni la rând, dorinţele de a fi doar cu el, care nu îşi găsiseră nicicând răspuns din partea cealaltă.

Apoi, la un moment dat, s-a întors. I-am simţit ochii cum mă urmăresc printre mulţimile de la nunta la care eram. Am simţit o bucurie mare de tot să îl pot pupa şi îmbrăţişa. Eram cu altcineva atunci, el era între relaţii, parcă aşa îmi amintesc.

Urma să plece din nou. Au mai trecut trei ani. Iar eu m-am mai îndrăgostit şi am mai suferit o dată... şi pierdusem orice urmă de el, nu mai aveam nici măcar un număr de telefon... Dar ce m-am zbătut să i-l aflu! Era în mine atunci nevoia aceea ciudată de a vorbi cu bărbatul pe care îl iubisem şi care eram convinsă că mă putea înţelege în clipele acelea de rătăcire. Ţin minte şi-acum prima noastră convorbire... ţin minte şi cu ce eram îmbrăcată. Şi cu câtă emoţie i-am format numărul.

De atunci, pot spune că nu ne-am mai rătăcit unul de altul. Vorbim zeci de minute de zilele noastre de naştere, cu un pozitivism incredibil, sunt fericită că are copiii frumoşi pe care-i iubeşte enorm, pasiunile care îl completează şi femeia care să îi stea alături.

Apoi, zâmbesc ştrengăreşte când îmi amintesc cum, la nunta lui, m-a luat de mână ca să mă conducă la masă şi cred în continuare că este minunat când poţi vorbi cu şi despre prima ta iubire cu cât drag o fac eu acum!

Capitolul II – Prima inimă frântă

Anii au trecut – eram de-acum la facultate, primul an. Mă apucasem serios şi de ce credeam pe-atunci că-i marea mea iubire: muzica. Aveam o formaţie, o colegă de formaţie şi repetam cât de mult puteam, îndeaproape sprijinite de iubitul ei, care „juca" rol de manager.

Aveam 18 ani. Şi era o toamnă mohorâtă, rece şi umedă. Un noiembrie din acela care parcă de-abia aştepţi să treacă [şi spun asta chiar şi eu, fiinţa aceea care crede mereu că toate trebuie trăite şi savurate, în felul lor].

Ţin minte şi-acum ziua aceea [coincidea cu ziua de naştere a tipului cu care o încheiasem, de curând]... că am luat taxiul până la şcoală, că turna afară, că am ajuns acasă înfrigurată... că mi-am dat jos puloverul roz pe care-l purtasem şi că m-am înfofolit cu ceva călduros şi am înfulecat pe nesimţite nişte sandvişuri calde cu brânză, storcând apoi două lacrimi pe „Cosà sei"... care de-atunci şi până acum mă urmăreşte în momentele-cheie ale vieţii mele.

Eram bine, nu trebuie înţelese greşit ieşirile mele, dar tânjeam după cineva, după marea mea dragoste.

Am ieşit în oraş a doua seară (era, totuşi, sâmbătă seară). Şi, o ieşire ce urma să fie sau se întrevedea scurtă cu colega mea de formaţie, iubitul ei şi o prietenă a ajuns să fie mult mai mult când a sunat el.

Era prietenul lui, era în oraş cu maşina, era cu ochii pe mine de câteva luni [dar eu nu îl băgam în seamă] şi ar fi vrut să ne ducă pe toţi acasă. Prima a ajuns acasă prietena colegei mele de formaţie. Apoi, a venit rândul acesteia din urmă şi a iubitului ei. Adevărul e că ne-a desenat o inimioară pe geamul aburit al maşinii când a coborât. Am băgat-o oare în seamă sau nu? Cert este că rămăsesem doar eu şi la fel de sigur era că nu mergeam acasă.

„Unde vrei să ne plimbăm?" m-a întrebat el.

Deşi stingheră la început [aşa sunt eu la fiecare început, apoi mă aprind dintr-o dată şi ard cu o vâlvătaie neînchipuită], cred că începusem să comunic cu el când a simţit nevoia să îmi sublinieze:

„Ne plimbăm de două ore prin oraş. Zi-mi o stradă pe care nu am fost!"

Am ajuns, aşa, pe drumul de Poiană, la Troiţă. La radio erau doar melodii de dragoste şi, cu toate că nu mă atrăgea fizic, era ceva în firele lui grizonate, în felul în care îmi expunea situaţia, care mă chema lângă inima lui.

„Pentru mine ar trebui să se facă o categorie specială, diferită de a bărbaţilor" sunt cuvintele lui din acea seară, care m-au urmărit în săptămânile care au venit şi care încă îmi mai răsună într-un colţ de gânduri, fără să le dau însă importanţa şi răsunetul pe care îl avuseseră.

Discutam pe-atunci de înşelat, de atitudinea lui faţă de asta şi mă întrebam cum de auzeam tot ce mi-aş fi dorit să aud de la bărbatul de lângă mine din gura lui... Cu accentele adiacente de romantism şi gesturi mari, care mi-au dat mereu lumea peste cap (şi care încă o fac).

Mă întreb oare, luând în considerare cei 21 de ani ce stăteau între noi, dacă nu cumva îmi citise firea şi aşteptările şi îmi spunea fix ceea ce-mi doream să aud, ca să îi cedez. Pentru că, până la urmă, noi, oamenii, suntem capabili chiar şi să credem în propriile noastre minciuni... numai din dorinţa de a ne atinge scopurile. Partea

Recenzii pentru Dependentă de fluturi

[Delia Duca Iliescu · Evaluare: 5 din 5 stele]

O carte deosebita, care iti da o stare de bine cand o citesti.