Grigore, Stapanul Viitorului Trecut

De Viorel Marian Olteanu

“Grigore, stapanul viitorului trecut” este un roman alegoric, al esentei vietii expuse intr-o incercare perpetua a protagonistului, de altfel un om simplu, de a intelege si de a se impaca cu timpul, atat cel trecut, cat si cel prezent.

Aurelia, consoarta acestuia, pare a fi singura dornica sa il sustina in efortul sau intreprinzator, pentru ca in final, tocmai cand barbatul reusise sa afle raspunsul la intrebarile chinuitoare care il insotesc pe parcursul actiunii, sa i se alature si fiul sau.

Pornind de la premisa ca niciodata nu-i prea tarziu, elegia cautarii sinelui aduce cititorului o perspectiva atotcuprinzatoare asupra vietii umane.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060714088

Viorel Marian Olteanu

Nascut in 1952 la Bucuresti, autorul Viorel Marian Olteanu a manifestat de timpuriu o atractie deosebita pentru cultura, in general, si pentru literatura, in special.Educatia primita in familie i-a cultivat spiritul liber, dornic de cunoastere si aventura, ceea ce l-a ajutat in exercitarea celor mai diverse ocupatii, timpul liber fiind destinat practicarii diferitelor sporturi.Talentat desenator si pasionat fotograf, a cochetat cu arhitectura, TCM-ul si finantele, cu regretul ca nu a avut timp suficient pentru drept si medicina, avand realizari notabile in industria frigorifica, aeronautica, cai ferate sau sistemul calitatii.Fotograf pasionat si ahtiat dupa cultura si civilizatia greaca, Viorel Marian Olteanu isi petrece toate concediile si zilele libere colindand mii de kilometri in cautarea istoriei si a locurilor frumoase. Motivat de publicarea primului sau roman, autorul s-a decis sa-si continue incercarile literare cu un nou roman.

Previzualizare carte

Viorel Olteanu

Grigore, stăpânul viitorului trecut

logotip1

Copyright

Grigore, stăpânul viitorului trecut

COPYRIGHT 2021 VIOREL OLTEANU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-408-8

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii GRIGORE, STĂPÂNUL VIITORULUI TRECUT, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Grigore, stăpânul viitorului trecut

Copyright

Despre autor

Cărți de același autor

—Gata, destul pentru azi, spuse Grigore cu voce tare şi apăsă cu un deget uscăţiv şi noduros butonul combinei stereo.

Glasul îi sună sec în camera goală, dar faptul că vorbea cu voce tare nu îl surprindea. De un an, de când ieşise la pensie, descoperise că e cea mai bună metodă de combatere a urâtului provocat de singurătate. Pentru că, deşi avea o familie, Grigore era singur. Băiatul îi era mare, la casa şi familia lui, iar soţia lui mai avea un an până la pensie. Aşa că, de la şapte dimineaţa, când ea pleca la serviciu şi până la şapte seara, când revenea, Grigore era singur. Urma cina, duşul habitual şi programul la televizor, semn că încă o zi a trecut.

Acum Grigore se învârtea fără rost prin sufragerie. Se apropie de fereastră şi urmări pentru câteva minute agitaţia de pe stradă. Ascultase toată dimineaţa un album cu Deep Purple şi încă se simţea electrizat de ritmurile muzicii. Cumpărase combina stereo cu mulţi ani în urmă, dar de folosit o folosise doar de câteva ori. Serviciul, ocupaţiile casnice, copilul, într-un cuvânt viaţa, fusese aceea care îl împiedicase. Acum avea tot timpul din lume şi îşi dorea să guste fiecare clipă.

Grigore se gândise de multe ori la această libertate, cât este de reală şi cât este de dorită. Avea în urma lui zeci de ani de muncă, vieţi întregi, asta însemnând sculatul la aceeaşi oră, graba de a nu întârzia la program, răspunderea faţă de problemele atribuite, disciplina faţă de superiori, şedinţe interminabile şi analize, distracţii limitate la zilele libere sau concedii, alergatul spre casă pentru rezolvarea problemelor casnice, totul luat de la cap cu îndârjire şi perseverenţă zi de zi, an după an. Se săturase. Îşi dorea o viaţă diferită, o altă viaţă, numai a lui, o viaţă în care să se scoale când vrea, să facă ce vrea şi să nu dea socoteală nimănui, o viaţă în care, în sfârşit, să fie propriul lui stăpân. Ani la rând Grigore acumulase tot felul de neîmpliniri, iar pensionarea îi oferise timpul necesar pentru rezolvarea lor. Uite, îşi zicea, policioara asta e nepotrivit de mică. La pensie va trebui să o refac. Sau boxa din beci e plină ochi. La pensie o să-mi fac timp să fac ordine acolo. Şi tot aşa, multe altele.

Dar, înainte de toate, îşi dorea să fie un stăpân real, un stăpân adevărat, pentru că Grigore nu mai credea demult balivernele lectorilor străini, care tot meditau oamenii cum să devină proprii lor stăpâni deschizându-şi o afacere proprie. Grigore ştia că nici cel mai mare patron nu era propriul lui stăpân, era subordonat salariaţilor cărora trebuia să le asigure comenzile şi salariile, era subordonat legilor emise de autorităţi, era subordonat administraţiei faţă de care trebuia să remită permanent tot felul de rapoarte şi raportări, era subordonat familiei neglijate.

Nu, hotărât lucru, niciun om, atât timp cât este activ, nu este liber cu adevărat. Grigore nu simţise nicioodată că este liber în niciunul din milioanele de minute de când se angajase pentru prima dată.

—Salut, Radule!

—Salut, Grigore! îi răspundea Radu cu faţa transpirată.

—Ce faci, cum o mai duci? îl întreba Grigore bucuros de întâlnire.

—Mulţumesc, bine, îi răspundea Radu. Scuză-mă, dar mă grăbesc să ajung acasă pentru că trebuie să-l duc pe ăla micu’ la doctor.

Iar Radu pleca transpirat şi cu părul vâlvoi, reamintindu-i lui Grigore imaginea pe care o avea pe vremea când şi el avea copilul mic.

—Salut, Ştefane! Ce mă bucur că te văd. Ce mai faci?

—Salut, Grigore! Mulţumesc, bine. Scuză-mă, dar mă grăbesc pentru că m-a trimis şefu’ la minister cu nişte rapoarte. Mai vorbim...

Şi Grigore rămânea în mijlocul drumului uitându-se lung după Ştefan şi întrebându-se dacă şi la următoarea revedere conversaţia va fi la fel de spumoasă.

Nu, hotărât lucru, nimeni nu era liber cu adevărat.

Aşa fusese şi viaţa lui Grigore, un ce mai faci între două salutări.

Pe de altă parte, la fel de real i se părea şi sentimentul că nu se poate bucura de această libertate. Nu mai avea putere, nu se putea rupe de propriul trecut, de propria viaţă aşa cum îi fusese ea modelată. Sculatul în fiecare dimineaţă al Aureliei, atunci când ea se pregătea să plece la serviciu, îi ţinea trează această legătură cu viaţa lui anterioară.

Îi era greu, dacă nu imposibil să uite gesturi sau comportamente avute zi de zi timp de zeci de ani. Îi intraseră în reflex, de acum făceau parte din codul lui genetic, nu se simţea bine dacă nu le făcea, nu putea trăi fără ele. De câteva ori se surprinsese făcând gesturi inutile acum, dar care erau cotidiene pe vremea când lucra.

În anii de serviciu, asaltat de griji şi probleme, îşi dorise de multe ori să nu mai lucreze:

—Nu ştiu ce să mai fac. La câte probleme vin peste noi în fiecare zi ar trebui să-mi las servciul şi să mă ocup doar de rezolvarea lor, se căina el unui prieten.

Acum avea tot timpul la dispoziţie, dar problemele dispăruseră ca prin farmec. Părinţii îi muriseră şi, odată cu ei, toate problemele legate de casă sau sănătate. Nu se mai ivea nicio urgenţă, nimic ce trebuie rezolvat acum, imediat, fără întârziere, nicio problemă nu se mai suprapunea cu alta. Toate lucrurile decurgeau lin, cursiv, nimic nu le tulbura buna desfăşurare. Îşi activase un serviciu bancar care făcea ca facturile de telefonie şi electricitate să îi fie plătite automat în ziua de pensie şi nu mai trebuia să alerge de la o casierie la alta, rate nu mai aveau, maşina era nouă şi se afla încă în garanţie, până şi instalaţiile din casă funcţionau normal, nu se mai defecta niciun robinet, nicio clanţă nu se bloca şi uitase de când nu mai schimbase un bec.

Singura activitate care îl mai solicita era plata întreţinerii, dar era ceva ce nu-i făcea nicio plăcere pentru că în camera administratorului se strângeau în ziua de plată tot felul de pensionari din bloc ca să socializeze şi să vorbească despre neplăcerile bătrâneţii. Iar Grigore nu se simţea atât de bătrân ca să vorbească despre bătrâneţe.

Astfel, în locul unor zile liniştite, dominate de lungi meditaţii existenţiale, Grigore se pomeni în mijlocul unei lupte interne provocate de cele două laturi ale aceluiaşi principiu: să fie liber sau nu.

Grigore simţea că noua lui viaţă îl sufocă. Îşi dorea cu