Ultimul Inger Trist

De Alexandru D Lazar

Intr-un plan temporal nedeterminat al lumii noastre, Billy Boy si Sarah se angajeaza intr-o discutie despre... oameni. Dar dialogul se dovedeste a fi un periplu fizic si astral prin etapele evolutive ale societatii umane reinventate, in care informatia si energia psihica sunt de o valoare inestimabila. Firele temporale si lumile intergalactice se intrepatrund in acest SF poveste in poveste.

In expunerea istoriei remodelate, Sarah da dovada de compasiune si toleranta, incercand sa vada partea buna a lumii, in vreme ce Billy Boy scoate in evidenta latura degradanta a omului. Dar cine sunt de fapt Billy Boy si Sarah si ce urmareste aceasta din urma?

Ultimul inger trist prezinta evolutia umana si lupta continua pentru supravietuire a omului dintr-un unghi neasteptat, cartea fiind o imagine in oglinda a straturilor realitatii noastre, reflexie ce ne evidentiaza slabiciunile, dorintele, latura intunecata si cea divina.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 18 mai 2022
• ISBN: 9786060715030

Previzualizare carte

Ultimul înger trist

logotip1

Copyright

Ultimul înger trist

COPYRIGHT 2021 ALEXANDRU D. LAZĂR

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-503-0

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii ULTIMUL ÎNGER TRIST, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Ultimul înger trist

Copyright

1. Hmm...

2. Scena

3. Spectre

4. Pasiuni

5. Politici

6. Intervenții

7. Miraje...

8. Salturi

9. Corolar

10. Evoluții

11. Congruențe

12. Șiruri

13. Inedit

14. Sfârşits

1. Hmm...

Lumina domoală a dimineții învăluia împrejurimile tăcute și întregea atmosfera toamnei blânde care se așternea încet peste zare. O boare de vânt abia simțită, ca o mângâiere fină, își făcea cu greu simțită prezența și se pierdea discret între ramurile copacilor încă adormiți. Când vânticelul reușea totuși să răzbată printre arborii înalți, încerca timid să alunge ultimele șuvițe de pâclă umedă. Mici vălătuci de ceață pluteau alene și deasupra râului care șerpuia lin în apropiere. Doar ciripitul vioi, însoțit de mișcări bruște ale unor vrăbiuțe zgribulite și parcă puse pe harță, mai anima discret peisajul galben ruginiu. Toate păreau la locul lor, iar zilele nu se deosebeau prea mult una de alta cel puțin în aparență. O curgere lină și firească a unei stări de așa-zisă normalitate.

Se trezi voios ca de fiecare dată, dornic să înceapă o nouă zi. Totuși, de la o vreme, un soi de amorțeală curioasă nu prea îi dădea pace, dar încerca să nu o bage în seamă așa mult, trecând cu ușurință mai departe. Ajutându-se de câteva mișcări ușoare, unduite, apoi urmate și de altele mai intense, își recăpăta treptat vigoarea. Se concentra acum pe ce avea de făcut în ziua respectivă, iar asta făcea ca totul să pară mai abordabil, mai aproape de normal. Fără să se grăbească, își lua de la rețea băutura cu care își începea meticulos fiecare dimineață, iar după câteva momente petrecute în aceeași tăcere matinală se urni la treabă, simțindu-se parcă mai întremat. Aceeași rutină zilnică și obositoare îi domină mare parte din activitate, dar o făcea conștiincios de fiecare dată și știa că trebuie să fie foarte atent în permanență. Era foarte important atât pentru el, cât și pentru întreaga comunitate să obțină și să trimită cât mai multă energie la centru. Rețeaua de care răspundea trebuia să funcționeze eficient, cu cât mai puține pierderi și în parametri cât mai optimi. Nimic nu trebuia lăsat la voia întâmplării, totul trebuia verificat zilnic, captatori aliniați perfect, toate releele și joncțiunile testate periodic. Cabluri și țevi de diferite dimensiuni erau parcă aruncate peste tot într-un păienjeniș de nedescris, greu de înțeles, dar nu și pentru el. Era atât de priceput în ceea ce făcea, încât în orice clipă putea spune dacă merge bine sau prost ceva. Se spune că fiecare dezordine își are ordinea ei, iar el știa foarte bine treaba asta. Pe deplin implicat și responsabil, era întru totul dedicat sarcinii pe care o avea și își cunoștea meseria ca nimeni altul. Acum verifica datele întregii rețele și făcea ajustările necesare. Treaba obișnuită de zi cu zi. Totul părea în ordine ca de fiecare dată, dar trebuia să fie mereu prezent și să raporteze constant la centru. De regulă, nu erau probleme, iar ce i se cerea aproape fără excepție reușea să livreze la timp. Își trase un pic sufletul și mai sorbi din băutura care îl energiza pe loc. În timp ce își alinia încă o dată captatorii acum prăfuiți și cam învechiți, își amintea momentele de început, de perioada în care fusese repartizat aici. Nu era aproape nimeni în zona lui. Totul părea pustiu pe atunci. E drept, era cam la periferie, dar asta nu îi păsa, era o zonă nouă, bine proiectată și aprovizionată cu tot ce avea nevoie, iar comunicațiile cu centrul mergeau foarte bine. Își amintea cum, rând pe rând, vecinii lui începuseră să apară. Toți erau angrenați în același mecanism și toți livrau energie către centru, o slujbă nobilă de care erau mândri, iar din rețea își luau necesarul zilnic. Nu prea comunicau între ei, deși le era la îndemână să o facă ori unde erau mult prea absorbiți de munca lor sau poate că nu le păsa chiar așa de mult. Mai schimbau câte o informație, așa, de politețe, banalități cotidiene, în general, nimic important. Erau foarte tineri în acele vremuri, plini de vigoare și optimism, totul se desfășura cu repeziciune, iar echipamentele nou-nouțe făceau diferența. Totul zbârnâia pe atunci, dar și cerințele erau mai mari, nu ca acum. Atmosfera era foarte clară, iar aerul, curat și înmiresmat. Parcă și soarele era mai puternic atunci și își răspândea altfel lumina și pentru mai multă vreme. Între timp apăruseră schimbări, mai mici la început, dar mai accentuate și mai rapide în ultima perioadă. Își raportase deja toate îngrijorările la centru, despre modificările de parametri, despre starea tehnică din ce în ce mai precară a echipamentelor, cât și despre faptul că mulți dintre vecinii lui începuseră să plece deja, fără vreo vorbă, fără vreo altă explicație. Nu primise încă un răspuns și asta îl cam neliniștea. Doar diminuaseră oarecum cota de energie solicitată. Atât. Se tot gândea în fel și chip că poate urma să fie relocat, cine știe, poate era doar o criză mică și temporară și urmau să trimită echipamente noi sau poate se întâmpla ceva ce el nu putea să priceapă pe deplin. Avea nevoie repede de ceva lămuriri și foarte clar avea nevoie de ajutor. Se simțea însingurat și părăsit. Întrebările fără răspuns îi stăruiau în minte permanent acum și, încet, încet, începea să resimtă starea de amorțeală curioasă din acea dimineață. Devenea din ce în ce mai tensionat și nu își explica de ce anume resimte toate astea. Tremuratul pe care îl neglijase zile întregi, cât și mai devreme era acum mai intens și de nestăpânit. Totul în jur părea că se învârte ușor și îl cuprinse o neliniște, o teamă nefirească. Nu prea înțelegea nici starea de confuzie care îl cuprindea și parcă adormea sau poate își pierdea parțial cunoștința. Ce să fie asta oare? Încercând să își revină în simțiri, se scutură de câteva ori, dar gestul rămase fără efect. Starea de leșin se acutiza, iar neliniștea se transforma brusc în panică. Un trosnet asurzitor însoțit de o durere intensă îl cutremură profund. Se simțea pierdut, dezrădăcinat și cum se prăbușește undeva într-un abis. Îi era foarte frică. Nu mai simțea că face parte dintr-un întreg, așa cum era obișnuit. Nu mai era protejat... era singur. Atât de singur. Îi era groază... Treptat, căderea în gol se transformă într-o plutire lină, iar locul întrebărilor ce îi persistau încă în minte era luat de o derulare secvențială a momentelor importante din viața sa. Nu mai era durere acum și nici măcar frică. Cumva se simțea mai liniștit și atras către o lumină albă diafană. În drumul ei către sol, FRUNZA proaspăt desprinsă din copacul înalt descria cercuri din ce în ce mai largi, concentrice... un drum în spirală, aflat la sfârșitul unei existențe efemere.

2. Scena.

Cabana de lemn așezată între pâlcurile de copaci, meandrele râului lin curgător, câțiva pini semeți pierduți printre fagii bătrâni, iarba înaltă încă verde mustind de apă și peste tot frunze galben maronii... tablou al unei toamne de poveste, toamna perfectă. O coloană alburie de fum se ridică zvelt din hornul înalt al cabanei. Fusese totuși o noapte mai rece decât de obicei. Prin ușa puțin întredeschisă încă se auzeau bușteni trosnind în foc. Un șemineu zidit din piatră de râu găzduia văpaia ce răspândea căldură în jur, văpaie ce împletea licăriri de flacără și umbre tremurânde ca într-un dans, ca într-un joc neîncetat, duelul neobosit al luminii cu întunericul. Afară, în liniștea dimineții, pe veranda umbroasă, chiar în apropierea ușii, un bărbat între două vârste lenevea pe un scaun. Își ținea picioarele încrucișate și sprijinite pe un butoi vechi din lemn. Se legăna ușor pufăind dintr-un trabuc uriaș. Scârțâitul ritmic al scaunului trăda un corp masiv, robust. Printre rotocoalele de fum, de sub pălăria neagră cu boruri largi trasă adânc peste ochi se ghicea un chip energic, nebărbierit, cu trăsături aspre, bine conturate. Trupul înfășurat într-un poncho larg și călduros din lână de alpaca, având pantaloni și cizme din piele de culoare neagră, chiar liniștit și indiferent fiind, emană parcă primejdia și te invită la băgare de seamă. Din când în când își întindea mâna după cana de cafea din apropiere. Șaua veche și ponosită care stătea aruncată pe podeaua prăfuită îi servea drept sprijin improvizat. O cană de tablă cu smalțul mai mult spart îi găzduia cafeaua fierbinte. E drept, șaua demult abandonată nu era cea mai bună alegere, dar nu avea altceva la îndemână. Deși nutrea un profund sentiment de siguranță de sine, mereu după ce bea, mâna îi rămânea pentru puțină vreme în apropierea cănii, încercând parcă să se asigure că e bine așezată. Un zâmbet abia schițat în colțul gurii îi dezmorți figura împietrită. În timp ce se legăna folosind doar picioarele din spate ale scaunului pe care stătea așezat, se amuză la gândul că și el, și cafeaua din care sorbea aveau parte de un echilibru fragil. Pași străini se făceau acum auziți pe treptele cam înalte dinaintea verandei. Cum fiecare treaptă de lemn avea un scârțâit aparte, puteai ști cu siguranță unde se află musafirul în drumul său. Sunetul mersului ce se apropia nu prea grăbit, ci mai degrabă încrezător și delicat, parcă puțin șchiopătat, îi stârni pe loc curiozitatea. Cu un gest chibzuit își împinse încet pălăria cu degetul arătător mai către ceafă. Din ochii pe jumătate deschiși, căutând să se acomodeze treptat cu lumina, răzbătea o privire tăioasă, ce cântărea și admira o apariție neașteptată și impozantă în același timp. O femeie înaltă, zveltă, trecută puțin de prima tinerețe se opri nu prea departe de el și îl privea acum stăruitor drept în ochii. În jocul lor de priviri nu putea să nu îi remarce frumusețea răpitoare. Purta o rochie potrivit de lungă, destul de simplă, ușor bufantă cu dantelă de culoare neagră, strânsă în jurul taliei ca de viespe până mai sus, către sânii generoși. Părul castaniu, lung și buclat era prins la spate într-un coc, iar deasupra lui, puțin într-o parte, avea așezată o pălărie de fetru minusculă, tot de culoare neagră. Șuvițe de păr rebele, desprinse din coafură, îi curgeau mai multe peste umerii goi și doar una sau două peste fața puțin alungită. Ochii mari și căprui cu gene nefiresc de lungi continuau să-l fixeze pe bărbatul din apropiere. Fără vreo vorbă, își sprijini undeva în preajmă umbreluța de soare și își trase mai bine în mâini mănușile din dantelă neagră. Apoi, pe același butoi de lemn unde poposeau și picioarele bărbatului își ridică rând pe rând botinele elegante pentru a-și potrivi micile șosete ondulate, ca după un drum lung. La rândul său, în acest timp, bărbatul o privea intens, prins parcă în mrejele ei. Îi remarcă la gâtul subțire panglica neagră de catifea ce avea prinsă în mijloc o micuță floare de trandafir făurită din aur. Ghicise undeva pe chipul ei un surâs bine ascuns. Era trădat de gura puțin întredeschisă cu buze cărnoase sau poate de gropițele ce se iveau din când în când în obrajii cu pomeți înalți. Părea fascinat și totodată surprins de ce avea în fața ochilor. Cu un gest firesc, femeia își luă umbreluța de soare, o deschise și o așeză către spate pe umărul gol. Se sprijini de balustrada verandei, își ridică un picior pe butoiul de lemn, iar apoi cu un deget învârti energic pintenul de la una din cizmele bărbatului. Steluța pintenului șuieră strident în mișcarea ei și părea că nu se mai oprește. De la bun început, privirile lor sfredelitoare nu s-au desprins una de alta nici măcar pentru o clipă, de parcă încerca fiecare dintre ei să ghicească tot ce se află dincolo de ochii iscoditori. Când steluța pintenului își mai încetini rotitul zgomotos, femeia își aplecă ușor capul către înainte, în direcția bărbatului, și îl întrebă:

—Cum este ziua ta, Billy Boy? Tonul cam aspru și întrebarea în sine ascundeau o ușoară ironie pe care bărbatul o sesiză de îndată.

—Ca multe altele, draga mea... ca multe altele și e la fel de mult de când cineva m-a mai numit în vreun fel, îi răspunse el liniștit, în timp ce mai sorbi o gură din cafeaua aproape rece acum.

—Interesant... decor, îi spuse ea, arătând către el pentru o clipă și mai apoi către împrejurimi, într-o mișcare circulară a mâinii. Își desprinse ochii pentru o vreme din privirile lor încătușate. Se uită acum în jur, parcă urmând cu încetinitorul traiectoria anterioară a mâinii.

—Interesantă apariție... Sarah, dacă pot să îți spun așa, veni replica bărbatului, la fel de ironică. Își mișcă încet capul măsurând-o cu privirea de sus până jos, gest menit să sublinieze imaginea în ansamblu a femeii aflate în fața lui. Orice muritor se poate pierde în ochii tăi, adăugă el cu un oftat prefăcut.

—Poți să îmi spui absolut cum dorești, Billy Boy, lumea ta... jucăriile tale, îi răspunse ea, în timp ce continua să exploreze tot ce se afla prin preajmă. Fără vreo vorbă, cu o mișcare discretă a mâinii în care își ținea trabucul fumegând, bărbatul deturnă din traiectoria ei circulară către pământ o frunză îngălbenită, proaspăt desprinsă dintr-un copac care se afla în apropierea verandei. Aceasta plutea acum lin și nefiresc, tot în rotocoale, dar îndreptându-se către Sarah. Cu delicatețe, femeia își scoase una dintre mănușile de dantelă și prinse frunza din zbor, iar într-o clipă îi retrăi toată existența în cele mai mici detalii.

—Banal, îi spuse ea, lăsând să-i cadă printre degete frunza mototolită. Poate că era mai potrivit să aduci flori, așa cum e obiceiul pe aici la o întâlnire romantică.

—Asta crezi că facem noi aici? o întrebă el, în timp ce mai trase rar de câteva ori din trabucul acum pe jumătate ars.

—Tu să îmi spui, Billy Boy, eu doar am răspuns chemării tale care răzbate peste tot, răspunse ea, jucându-se și stricând cercurile plutitoare de fum gros, venite din pufăitul bărbatului.

—Stai... cred că am ceva pentru tine, îi spuse el, în timp ce-și scotocea prin memorie. Văd că știi destule despre locurile astea, nu-i așa? mai adăugă el, încercând să afle câte ceva despre ea.

Sarah nu îi răspunse, dar îl privi iar drept în ochi și, afișând un zâmbet larg, îi făcea cunoscut cum că avea dreptate. Imediat primi și ceea ce îi trimisese el în dar. Femeia trăia acum experiența unui micuț trandafir într-o dimineață de vară, plin de roua cristalină ce sclipea în primele raze de soare. Își întindea încet rămurelele cu cei câțiva bobocei, încercând parcă să se trezească după noaptea scurtă, dar răcoroasă. Lumina caldă și din ce în ce mai intensă o învăluia grijuliu și îi dădea o plăcută senzație de bine. Când primul bobocel cu un pocnet sec începu să se desfacă și să înflorească, un sentiment de adâncă mulțumire, bucurie și împlinire îi cuprinse toată ființa. Rând pe rând, și ceilalți câțiva îi urmară în toată splendoarea. Cu prima petală desprinsă, pe care alunecă o bobiță proaspătă de rouă, o mireasmă, un parfum îmbătător învăluiră totul împrejur. Împlinirea și bucuria se transformară acum într-un extaz dincolo de orice închipuire.

—Mda, parcă așa mai merge de bun venit, zise ea, jucându-se într-un gest inconștient cu micuțul pandantiv din aur în formă de trandafir pe care îl purta la gât.

—Tot nu știu ce cauți aici, dragă Sarah, veni replica lui, în timp ce încerca să controleze cu greu un cuțit pentru aruncat găsit prin buzunarele vestei de sub poncho. Îl tot plimba neîndemânatic printre degete și din cele câteva tăieturi apărute la mână îi picură puțin sânge. Podeaua veche de lemn, uscată și prăfuită, înghiți numaidecât stropii de sânge proaspăt.

—Încerci cumva să mă omori, Billy Boy, sau ai o tentativă violentă de seducție? îl întrebă ea, zâmbindu-i în zeflemea.

—Nu, draga mea, nici vorbă... am trecut prin moarte de nenumărate ori. Bănuiesc, și tu. Cât despre seducție... nu știu ce să zic încă. Straniu lucru cum poți prelua din apucăturile și stângăciile acestor gazde jalnice, mai spuse el, în timp ce-și privea mâinile și le întorcea când pe o parte, când pe cealaltă.

Își scutură energic mâna plină de sânge direct pe podea și o șterse fără jenă de poncho. Zvârli cu putere cuțitul, care șuieră prin aer și se înfipse apoi până la jumătate, zbârnâind în stâlpul de lemn din fața sa. Un ultim