Terapie pe salteaua de Pilates

De Emilia Toma

Dorința mea de a expune câteva povești care să aibă la bază tema alegerii nu este întâmplătoare. De la a alege să rămâi într-o relație toxică până la a fi forțată să o faci (cu alte cuvinte, de la un abuz mai mic, dacă îmi permiteți să gândesc abuzul în astfel de termeni, la unul mai mare) nu este o cale foarte lungă. La fel atunci când alegi să te schimbi pentru tine sau când ți se pare că alegi să te schimbi, dar stimulul vine din exterior. Linia de demarcație este foarte fină din moment ce în anumite situații nici nu ne dăm seama că facem demersuri pentru o schimbare pe care știm că, de fapt, ceilalți o vor de la noi. Până nici atunci când o vrem chiar noi nu prea are cum să ne iasă bine dacă există și o presiune exterioară pe lângă. Poate că, uneori, doar presiunea pe care singuri o punem pe proprii umeri devine o piedică în atingerea scopului final, dar când vine din afară? Poveștile din carte nu spun ce se află în spatele lor, motivațiile și observațiile mele, ele doar conspectează câte o bucată din realitatea unor femei cu care am avut de-a face cândva. Vă las să le descoperiți, nu înainte de a adăuga faptul că, pe lângă cele treisprezece povești publicate în anul 2020, în această frumoasă ediție, pentru care îmi arăt toată recunoștința editurii Cuantic și echipei ce a făcut posibilă reeditarea volumului, adaug două povești noi, ca stil diferite de celelalte, dar cu aceleași rădăcini în ceea ce privește motivul pentru care au fost scrise și adăugate aici. Tratează teme noi – abuzul financiar și fricile –, dar pleacă dintr-un punct comun cu toate celelalte: trauma, societatea și realitatea imediată. Autoarea

• Limbă: Română
• Editor: Editura Cuantic
• Data lansării: 14 aug. 2023
• ISBN: 9786069576366

Previzualizare carte

TerapiePeSalteauaDePilates-cover.jpg

© 2023 Editura Cuantic pentru prezenta ediție (2023)

Toate drepturile rezervate

Carte editată și distribuită de Editura Cuantic

www.edituracuantic.ro

+4 0730-52.52.52

e-mail: [e-mail]

facebook.com/edituracuantic

Editor: Hadrian Mateescu

Redactor: Corina Vânătoru

DTP și layout: Silvia Olteanu

Corectură: Corectura.ro / Evelin Ceciu

Ilustrație copertă: Shutterstock

Ilustrații interior: Alexandra Zgondea

Foto coperta 4: Adi Bulboacă

ISBN 978-606-95577-9-2

Avertisment: Distribuirea, copierea sau piratarea conținutului acestei cărți sunt pedepsite de lege. Nicio parte nu poate fi reprodusă, copiată sau difuzată în orice mijloace (scris, video, foto etc.) fără acordul scris din partea editorului, exceptând citate scurte în limita a 100 de cuvinte sau recenzii. Toți cei care au scris și au contribuit la această lucrare au respectat legea, au depus timp, pricepere și energie, astfel încât dumneavoastră să citiți, să împărtășiți cu ceilalți valorile și învățămintele din această carte, într-un mod asumat, legal și responsabil.

Prefață la ediția a 3-a

Nu știu cum se face că, la scurt timp după prima publicare a acestei cărți, au început să apară din ce în ce mai multe curente, trenduri, mode, discuții pro, discuții contra, opinii mai mult sau mai puțin avizate și câte și mai câte comentarii, controverse, dispute, argumente și dezbateri cu privire la câteva dintre temele pe care le-am abordat aici. Mai bine zis, nu ele au început să apară, ci eu am început să fiu mai atentă, mi-am întins antenele, în mare parte involuntar, înspre aceste subiecte, ajungând să simt că am dat prea repede drumul în lume cărții de față. Câte alte lucruri ar mai fi fost de spus!

M-am gândit de multe ori să reiau subiectul și tot de atâtea ori am renunțat; știam că nu va fi niciodată de ajuns, că vor continua să apară noi și noi subiecte – de altfel, nici măcar atât de noi sau la modă, cum spuneam mai sus, ci doar mult mai mediatizate în prezent, datorită erei în care ne aflăm. Un datorită pe care uneori simt nevoia să-l transform în din cauza, dar mă voi limita la a fi recunoscătoare că există totuși atât de multe locuri de unde ne putem informa pentru a evita greșelile și regretele celor din generații apuse (sau nu încă).

Și, ca în orice controversă, că tot menționam mai devreme că mi-au răsărit înaintea ochilor parcă din senin, poate atrase de faptul că abia ce publicasem o carte cu un astfel de subiect, am fost, desigur, adepta uneia dintre tabere. Cel mai mult m-a interesat această dispută între blamarea victimelor versus... hmm, nici nu știu cum să numesc reversul, dat fiind că pentru mine înseamnă normalul: empatia cu victimele (cum altfel să fie?!?). Am remarcat o mișcare puternică de comunicare și aș adăuga, foarte important, educare cu privire la faptul că NU victimele sunt de vină pentru abuzurile prin care trec (și deocamdată voi păstra discursul general, fără a mă lansa în discuții specifice raportat la tipul de abuz), dar și o bulversare teribilă privind mentalitatea cu care deja eram obișnuiți și „până să apară internetul", cea conform căreia victima s-a expus/a meritat/a căutat/a vrut/i-a plăcut/se complace/acceptă situația/nu cere ajutor/nu primește ajutor și multe altele de același fel, care tot ce fac este să adâncească cercul vicios, disputa inutilă, lipsa coerenței în locul măsurilor cu adevărat necesare când vine vorba de abuz (în general). Din fericire, azi, așa-numitul victim shaming, prezent din toate timpurile, fie el englezit sau nu, este arătat cu degetul și pus la colț în diferite medii, încă prea puține, încă prea nișate, încă prea timid mediatizate, de uneori pare că nu fac decât să se audă între ei membrii unor comunități care gândesc la fel. Tot e bine. Vorbindu-se, poate se ajunge și la urechile celor care încă n-au găsit tabăra – pentru că în rândurile celor care cred în ideea de abuz meritat mi-e tare greu să cred că se poate produce o schimbare profundă, dar măcar pe neutri ne putem baza.

Important e să deschidem subiectul. Să vorbim cât mai mult despre aceste lucruri. Sunt entități care o fac, de departe, mult mai bine decât mine. Sunt asociații care cu asta se ocupă. Eu am ales să o fac prin scris și chiar dacă am început cu o serie de cazuri reale, am continuat, în următoarele proiecte avute, să îndemn publicul cititor la reflecție prin intermediul ficțiunii literare.

În ediția din 2020 a cărții de față, când am scris prima dată despre o victimă a abuzului fizic, mi-am dorit un singur lucru de la povestea aceea: să vor-besc oricui despre această blamare a victimelor, care mie mi se părea ceva nou din punct de vedere conceptual, deși vorbim despre un sentiment perpetuat generații întregi, nicidecum nou, ci aproape unanim resimțit în rândul victimelor acestui tip de abuz: rușinea. Pare nou doar pentru că acum este pus în discuție, pentru că se încearcă a întoarce oglinda către agresor și este mai facil să ajungem la aceste cazuri/demersuri/perspective și îndemnuri adresate victimelor care cred că sunt vinovate pentru ceea ce li se întâmplă sau tac și suportă, trăind o rușine irațională, greu de descris: aceea că trec prin așa ceva. Ca în toate poveștile din carte, și în cea destinată acestei teme am folosit un limbaj simplu, din dorința de a ajunge la cât mai multă lume (adaug: din naivitatea de a convinge măcar câțiva): de ce să se rușineze tot victimele că au trecut/încă trec prin astfel de orori? Întrebarea este, desigur, una retorică, iar răspunsul, pe cât de simplu, pe atât de sinistru. Așa le spune societatea. Sau, ca să îndrept discuția către o pantă mai optimistă, le spunea societatea, le-a tot spus-o timp de mii de ani, iar de alte câteva zeci încep să se audă voci care vor să explice că lucrurile nu sunt în regulă, că ceva ar trebui să fie schimbat. Le spunea, pe de-o parte, să fie supuse, altfel o merită, dar pe de altă parte – și nici nu îmi dau seama ce e mai grav dintre cele două – că e vina lor că acceptă/permit. Când știi că oricui ai vorbi despre ce ți se întâmplă îți va spune că e problema/treaba/vina ta că stai, ce imbold în a căuta să ieși dintr-o astfel de situație ai putea avea? Vorbind despre cazuri-limită, precum cel ilustrat în povestirea mea din această carte, când amenințarea atinge cote alarmante, când crezi că orice pas greșit te poate costa viața, nu se mai pune problema că stai. Ci că încerci să-ți salvezi pielea cum poți, dacă poți. Și, din păcate, nu vorbim de excepții, ci de situații la ordinea zilei...

Apoi, am mai fost preocupată de un englezism la modă – body shaming, o traducere aproximativă fiind judecarea indivizilor pe baza aspectului fizic. Însă nu judecata ar fi cea mai mare problemă, pe principiul ce nu știi nu te rănește, ci blamarea publică, afișarea acestor judecăți de valoare (ar fi un clișeu să adaug aici superficiale, dar o voi face, încă e necesar pentru unii), discriminarea în funcție de aspectul fizic și toate instrumentele create pentru a „veni în întâmpinarea" victimelor acestui bullying colectiv prin vânzarea unor iluzii ieftine, din cauza cărora riști să ajungi să nu mai vrei să ieși din casă, dar și să fii văzută de un număr mare de urmăritori (strânși cu truda trucurilor de online) cum îți rămâne pe mână rujul din filtru atunci când îți dai la o parte, tacticos, șuvița care-ți intră-n ochi pentru că uiți că între tine și camera telefonului stă o mască.

Vestea bună este că, similar cu fenomenul abuzului și cui ar trebui, de fapt, să îi fie rușine, începe să se militeze puternic și împotriva acestui body shaming. Cea proastă este că vine odată cu o transformare a rețelelor sociale în ceea ce eu aș numi era filtrelor. Deci, pe cât de mult se luptă unii să ne scoată din cap standardele de frumusețe sau cel puțin să ne spună că e în regulă să avem o piele normală în locul uneia ca de delfin (feri-cită comparație, identificată în versurile unei piese românești care m-a dus cu gândul și la cât de ușor se pot crea standardele în ziua de azi), pe atât de sinistre devin formele de manipulare a imaginii prin multitudinea și accesibilitatea lor. Iar prin accesibilitate mă refer la faptul că acum nu mai e nevoie de un profesionist Photoshop să modifice un subiect în orice chip, ci este suficient să îți așezi figura la distanța/unghiul potrivit, că filtrele te transformă ca prin magie într-o cu totul altă persoană, una care pe termen scurt te face dornică să apari, să te arăți lumii și să te simți bine în... filtrul tău, dar care pe termen lung va reuși doar să te arunce în același cerc bazat pe standarde aberante, constructe sociale discriminatorii, mentalități sexiste, conformism indus și (auto)impus, toate ducând invariabil la frustrare, distrugerea stimei de sine, comportamente autodistructive și, cel mai grav, depresie. Pentru ce?

Subiectul este unul extrem de vast, iar în poveștile scrise în 2020 m-am limitat la a mă axa cu precădere pe lupta cu kilogramele, frica de bătrânețe și comparațiile cu modelele din online (cele a căror meserie de bază este să fie frumoase). Trei ani mai târziu, simt nevoia să insist mai mult asupra online-ului.

Da, toate acele frustrări, acea suferință generată de așteptările celorlalți vizavi de dimensiunile pe care tu să le ai sau de propriile așteptări legate de viteza cu care se instalează îmbătrânirea pe chipul și corpul tău sunt prezente în primul rând în viața reală, în offline-ul de zi cu zi, în rândul prietenilor, al rudelor, al oamenilor de pe stradă. Însă ce face mediul virtual este să augmenteze presiunea și să ofere, totodată, iluzia unei schimbări: pe de-o parte îți dă, punându-ți la dispoziție trucuri de postură, lumini și umbre cu ajutorul cărora să poți păcăli auditoriul – și, cel mai grav, pe tine –, pe de o alta îți ia (încredere și stimă de sine), vânzându-ți pe bandă rulantă imagini contrafăcute, măști umane profesioniste, standarde și – mă întorc la ce spuneam mai devreme – constructe sociale, poate cel mai nociv element dintre cele menționate, mai nociv decât existența filtrelor sau a trucurilor de postură, pe care, până la urmă, le poate folosi oricine doar din divertisment, fără efecte adverse.

Constructe sociale care – dacă până la online erau vândute în familie, la școală, prin mama, sora, mătușa, conforme și conformate ordinii patriarhale și devenite instrumente de sădire a regulilor nescrise în mentalitatea femeilor din generațiile mai tinere – acum se află la un click distanță prin ceea ce ajunge să se instaleze cu cea mai mare viteză în mintea umană: imagini (acelea care, știm cu toții, fac cât o mie de cuvinte, acelea care pot înlocui cu brio predicile rudelor îndoctrinate de albastru pentru băieței, roz pentru fetițe, tu să fii frumoasă, că el e responsabil să aducă bani în casă). Apoi, nu doar imaginile, dar discursul celeilalte tabere (vă amintiți, mereu sunt două și se află în permanent duel), aceea care ține cu dinții de o ordine strâmbă a lucrurilor, de rolurile de gen (de unde sunt declinate cu ușurință cerințele legate de aspectul fizic), de locul femeii în lume, în relația de cuplu, între colegii de la birou, pe stradă și așa mai departe.

Constructe sociale care domină și în prezent sunt vândute pe două fronturi, online-ul ajutând ceea ce oricum face patriarhatul de atâta amar de vreme. Aceleași care au devenit atât de volatile încât nici nu ne mai dăm seama că transmit exact manifestele patriarhale de bază. O să ziceți „ce treabă are patriarhatul cu filtrele de pe rețelele sociale?". Legătura există, însă cu greu ne mai putem da seama de asta, pentru simplul fapt că... ne-am obișnuit prea tare cu aceste constructe. Dau doar un exemplu: ați văzut vreodată filtre de frumusețe care măresc ochii, subțiază bărbia, îngroașă buzele, dând privirii un aspect inocent, figurii fragilitate și, datorită buzelor, o ușoară senzualitate? Toate trei la