Caracterul nevrotic: Trăsăturile principale ale psihologiei și psihoterapiei individuale comparative

De Alfred Adler

Cum am putea înțelege sensibilitatea crescută, irascibilitatea, vulnerabilitatea, sugestibilitatea, egoismul, apetența pentru fantastic, înstrăinarea de realitate, dorința de a domina, răutatea, bunătatea care duce până la sacrificiu, cochetăria, lașitatea și frica unor oameni pe care îi întâlnim în cabinet sau în viața de zi cu zi?

În cartea de față, Alfred Adler ne oferă un răspuns: din sentimentul de inferioritate din copilărie se naște o intensă dorință de putere care ajunge în cele din urmă să fie limitată și să se piardă sub presiunea cerințelor societății și a semnalelor lansate de către sentimentul social. Astfel, întregul tablou al nevrozei și toate simptomele acesteia sunt influențate, ba chiar determinate, de un iluzoriu scop final care ar aduce creșterea stimei de sine.


Alfred Adler (1870–1937), medic și psihoterapeut austriac, este fondatorul școlii de psihologie individuală care se situează între psihanaliza lui Sigmund Freud și logoterapia lui Viktor Frankl. Alături de Freud și Jung, este considerat unul dintre cei mai importanți psihoterapeuți moderni. Autor prolific, Adler a publicat peste 300 de cărți și articole. În limba română au apărut la Editura Trei Înțelegerea vieții, Practica și teoria psihologiei individuale, Cooperarea între sexe.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 14 feb. 2023
• ISBN: 9786064001450

Previzualizare carte

Cuvânt-Înainte la prima ediţie

După ce în „Studiu asupra inferiorităţii organice" (1907) am încercat să analizez structura şi tectonica organelor în legătură cu baza lor genetică, cu performanţa lor şi destinul lor, am continuat cu aplicarea aceleiaşi metode de observare în cadrul psihopatologiei — bazându-mă în egală măsură pe constatările deja existente, dar şi pe propria mea experienţă. În lucrarea de faţă sunt cuprinse cele mai importante rezultate ale studiilor mele comparative de psihologie individuală referitoare la nevroze.

Ca şi în cazul teoriei inferiorităţii organice, în psihologia individuală comparativă baza empirică este utilizată spre a se constitui drept măsură ficţională a normei, pentru a putea măsura şi compara, prin intermediul acesteia, gradele de abatere. În ambele domenii ale cunoaşterii, cercetarea comparativă porneşte de la originea fenomenului, realizând comparaţii cu situaţia prezentă şi căutând să extragă din acestea tendinţele viitoare. Această abordare ne determină să privim presiunea dezvoltării şi dezvoltarea patologică drept rezultantele unei lupte care se declanşează în plan organic pentru menţinerea echilibrului, pentru obţinerea performanţei şi pentru civilizare; aceeaşi disponibilitate de a declanşa o luptă se manifestă, în plan psihic, sub semnul unui idei ficţionale asupra personalităţii, iar influenţa acesteia se extinde până la dezvoltarea unui caracter nevrotic şi a simptomelor nevrotice. Astfel, dacă în plan organic privim „individul ca pe un tot unitar, ale cărui părţi lucrează spre atingerea aceluiaşi scop" (Virchow) — multiplele abilităţi şi mişcări psihice ale organismului organizându-se sub forma unei personalităţi unitare, care se structurează conform unui plan —, atunci vom putea înţelege fiecare fenomen al vieţii în parte ca şi cum urme ale trecutului, prezentului şi viitorului, precum şi o idee călăuzitoare supraordonată ar fi prezente în el.

În acest mod i s-a relevat autorului acestei cărţi faptul că până şi cea mai nesemnificativă trăsătură a vieţii psihice se desfăşoară în acord cu o dinamică bine planificată. Psihologia individuală comparativă întrevede, în fiecare manifestare psihică, amprenta — un aşa-zis simbol al scenariului de viaţă, a cărui orientare este una unitară — care devine mult mai explicită în cadrul psihologiei nevrozelor şi psihozelor.

Rezultatele unei asemenea analize a caracterului nevrotic vor constitui dovezi ale valorii şi aplicabilităţii metodei noastre — a psihologiei individuale comparative — în problemele vieţii psihice.

Viena, februarie 1912

Dr. Alfred Adler

Cuvânt-Înainte la a doua ediţie

Concepţia filosofică generală cu privire la psihicul uman, prin intermediul căreia am ilustrat caracterul nevrotic, a devenit pentru mine şi pentru un cerc extins de cunoştinţe o viziune asupra lumii şi o modalitate de cunoaştere a oamenilor, faţă de care orice alt mod de a conceptualiza viaţa psihică se dovedeşte a fi incorect sau lacunar.

Între cele două ediţii ale acestei cărţi se găseşte războiul mondial cu consecinţele sale, se află cea mai îngrozitoare nevroză de masă pe care cultura noastră nevrotică şi bolnavă, măcinată de lupta pentru putere şi politica de prestigiu, a ales să o trăiască. Modul îngrozitor de desfăşurare a evenimentelor vremii confirmă, într-un mod grotesc, ideile simple prezentate în carte.

Acest mod de desfăşurare a evenimentelor se dovedeşte a fi opera demonică a dorinţei de a domina, care s-a descătuşat în masă şi care sufocă sau abuzează de eternul sentiment social al omenirii.

Psihologia individuală depăşeşte cu mult limitele înguste ale unei perspective psihologice descriptive. În viziunea noastră, a vedea şi a recunoaşte un om înseamnă: a-l scoate din ghearele dorinţei sale rănite, exagerate, dar irezistibile de a se asemăna divinităţii şi a-l determina să tindă către sentimentul social, care reprezintă logica de neclintit a convieţuirii umane.

Extinderea doctrinei mele a făcut necesară aducerea anumitor clarificări şi completări în volumul prezent. Din acelaşi motiv, va apărea în curând un al doilea volum¹ care, în afara unor lucrări anterioare importante, cuprinde şi unele completări necesare, precum şi noi lucrări.

O retrospectivă asupra dezvoltării psihologiei individuale atestă extinderea neîntreruptă a cercetării psihicului în trei planuri interdependente: din sentimentul de inferioritate din copilărie se naşte o intensă dorinţă de putere care ajunge în cele din urmă să fie limitată şi să se piardă sub presiunea cerinţelor societăţii şi a semnalelor lansate de către sentimentul social, ale cărui baze sunt atât fiziologice, cât şi sociale. Poate că prin această indicaţie explicită oferim o mână de ajutor şarlatanilor şi povestitorilor, înclinaţi adesea către vorbăria fără sens.

Sper ca cititorul serios să ajungă ca, împreună cu mine, să împărtăşească viziunea conform căreia psihicul uman este angajat în mod unitar spre îndeplinirea scopului de a obţine superioritatea, astfel încât orice acţiuni, trăsături de caracter şi simptome vor avea, în mod indubitabil, un înţeles supraordonat. Desigur că descoperirile pe care le va face îl vor însărcina pe viaţă cu misiunea de a renunţa la strădania de a obţine putere personală şi de a persevera în educarea interesului social.

Viena, mai 1919

Dr. Alfred Adler

---

¹ Între timp a apărut: Practica şi teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi şi profesori (1926), Editura Trei, 2011, Bucureşti.

Cuvânt-Înainte la a treia ediţie

Poate că nu este inutil să precizăm faptul că ideile noastre referitoare la psihologia individuală, dezbătute pentru prima dată în această carte, exclud existenţa unei legături absolut necesare cu un substrat organic.

Constatările noastre dovedesc, mai degrabă, faptul că dezvoltarea psihică a omului şi eşecurile sale, precum şi nevrozele şi psihozele îşi au originea în atitudinea acestuia faţă de logica absolută a convieţuirii umane. Gradul său de eroare — adaptarea deficitară la cerinţele universale şi sociale — se află la originea tuturor tulburărilor psihice, dând măsura acestora. Nevroticul trăieşte şi trudeşte într-o lume care nu este a noastră. Opoziţia pe care acesta o manifestă în raport cu adevărul absolut este mai mare decât a noastră, a celorlalţi.

Astfel, el ajunge să se opună nu ca urmare a structurii celulare cerebrale şi nici ca urmare a unor influenţe hormonale, ci ca urmare a unui sentiment de inferioritate dezvoltat atunci când, în copilărie, s-a aflat într-o postură dificilă. În acest punct îşi are originea tendinţa de a comite tot felul de erori, care continuă să-i influenţeze dezvoltarea psihică. Nu împărtăşim viziunea conform căreia ar exista o predispoziţie organică spre dezvoltarea unei nevroze, însă am ilustrat, mai clar decât toţi ceilalţi autori, contribuţia pe care inferioritatea unui organ o are în dobândirea unei anumite poziţii psihice, modul în care vulnerabilitatea fizică contribuie, în prealabil, la dezvoltarea unui sentiment de inferioritate.

Psihologia individuală pe care noi o promovăm înţelege viaţa psihică a omului ca pe o adoptare a unei atitudini faţă de cerinţele vieţii sociale, care este supusă la numeroase încercări. Atitudinea adoptată în cazul nevrozelor şi psihozelor este una profund eronată. Ipoteza conform căreia un anumit tip de libidou sexual înnăscut constituie un factor obligatoriu sau chiar exclusiv care contribuie la dezvoltarea psihică nu se verifică în niciuna dintre surse, iar „conservarea energiei psihice" ne pare a fi o pioasă speranţă a autorilor, la care subscriem bucuroşi.

Atitudinea critică faţă de perspectiva lui Freud şi a lui Kretschmer, care a devenit mai evidentă în această ediţie, îşi găseşte explicaţia în importanţa pe care aceşti autori o au în dezvoltarea psihologiei nevrozelor. În măsura în care acest lucru a fost posibil, am încercat să mă poziţionez corect şi faţă de toţi ceilalţi autori care au adus contribuţii originale în domeniu.

Angajamentul faţă de onestitate nu-mi dă pace cu ocazia editării celei de-a treia ediţii a acestei cărţi. Astfel încât doresc să fac o mărturisire care, cu siguranţă, mă va priva pentru totdeauna de ataşamentul cititorilor mei. În urma faptului că prezenta carte a obţinut o evaluare detaliată negativă, Colegiul Profesorilor de la Universitatea din Viena a respins cererea mea de abilitare ca profesor universitar.

În urma acestei decizii, mi-a fost imposibil, până în prezent, să susţin prelegeri publice pentru studenţi şi medici. Deşi de această dată a fost posibilă, cunoscătorii înţeleg cât de dificilă a devenit diseminarea convingerilor mele. Este posibil ca următoarea împrejurare să se fi dovedit a fi, oarecum, de ajutor:

Convingerile exprimate în cadrul psihologiei individuale fac apel la renunţarea necondiţionată la lupta pentru putere şi la dezvoltarea sentimentului social. Cuvântul de ordine al acesteia îl reprezintă aproapele, precum şi adoptarea unei atitudini care să dovedească interes social, în contextul provocărilor inerente care apar în cadrul societăţii.

Este posibil ca anumite şcoli predecesoare să fi transmis învăţăminte mai valoroase. De asemenea, este posibil să existe unele mai noi şi mai înţelepte. Însă, cu siguranţă, nu există unele care să aducă un beneficiu mai important comunităţii.

Viena, martie 1922

Dr. Alfred Adler

Cuvânt-Înainte la a patra ediţie

Vreau ca în această ediţie să sădesc germenii unor noi evoluţii în domeniul psihologiei. Aceştia nu vor scăpa ochiului cunoscătorului. Iar, pentru ceilalţi, cartea va constitui o pregătire în vederea înţelegerii informaţiilor referitoare la psihologia individuală, pe care le vor întâlni în alte surse.

Ceea ce ne conferă siguranţă, atât în dezvoltarea teoretică a ideilor noastre, cât şi în practică, nouă — celor care practicăm psihologia individuală — este, printre altele, un fapt puţin luat în seamă: fiecare pas înainte constituie o consecinţă logică a convingerilor noastre de bază. Până acum, nu a fost necesar să modificăm ceva în edificiul nostru şi nici să-l sprijinim cu convingeri de altă natură.

Viena, decembrie 1927

Dr. Alfred Adler

Partea teoretică

Introducere

„Totul depinde de credinţele noastre. Ambiţia, bogăţia şi invidia — toate ascultă de opiniile noastre. De aceea suferinţa ni se trage din ceea ce credem."

Seneca, Scrisori către Lucilius (78, 13)

Studiul caracterului nevrotic reprezintă o parte importantă a psihologiei nevrozelor. Ca toate fenomenele psihice, acesta poate fi înţeles numai dacă este pus în legătură cu întreaga viaţă psihică. Este suficientă chiar şi o cunoaştere sumară a nevrozei pentru a recunoaşte specificul acesteia. Toţi autorii care s-au ocupat de problematica nevrotismului s-au referit cu deosebit interes la anumite trăsături de caracter pe care le prezintă nevroticul. Concluzia a fost una generală, şi anume că nevroticul prezintă o serie de trăsături de caracter extrem de accentuate, care depăşesc limitele normalităţii. Sensibilitatea crescută, irascibilitatea, vulnerabilitatea, sugestibilitatea, egoismul, apetenţa pentru fantastic, înstrăinarea de realitate, însă şi trăsături ceva mai specifice, precum dorinţa de a domina, răutatea, bunătatea care duce până la sacrificiu, cochetăria, laşitatea şi frica, neatenţia sunt prezente în majoritatea anamnezelor şi aici ar trebui să-i amintim pe toţi acei autori riguroşi pentru a le confirma contribuţia. Dintre cei mai noi autori ar fi de amintit Janet, care este un continuator al tradiţiei renumitei Şcoli franceze şi care a efectuat notabile şi subtile analize. În special accentul pus pe acel „sentiment d’incomplétude" pe care nevroticul îl trăieşte se află în concordanţă cu descoperirile mele. Prin urmare, văd necesar să dezvolt în lucrările proprii acest aspect esenţial al vieţii psihice a nevroticului. Constatările mele cu privire la unitatea personalităţii reprezintă un câştig durabil care dezleagă misterul acelei double vie, al polarităţii, al ambivalenţei (Bleuler).

Indiferent de modul în care am aborda analiza bolilor psihogene, vom observa unul şi acelaşi fenomen: că întregul tablou al nevrozei, precum şi toate simptomele acesteia sunt influenţate, ba chiar determinate, de un iluzoriu scop final. Acest scop final are aşadar o forţă formativă, de direcţionare şi de ordonare. Acesta poate fi dedus şi privind la tendinţa şi „sensul" simptomelor patologice. În situaţia în care se încearcă excluderea acestei ipoteze, ceea ce rămâne este doar o serie confuză de trăiri, pulsiuni, componente, vulnerabilităţi şi anomalii, care au făcut ca unora să le pară extrem de antipatică nebuloasa nevrozei, iar altora să le trezească un avânt îndrăzneţ de descoperire a acesteia. Dacă se aderă însă la ideea că la baza fiecărui fenomen există un scop final, conceput ca finalitate cauzală (W. Stern), atunci se face lumină în angrenajul psihic — care, de altfel, este unul destul de obscur — şi devine posibil să citeşti într-acesta ca într-o carte deschisă.

Pierre Janet cu siguranţă că împărtăşea acest punct de vedere, după cum reiese din unele dintre descrierile sale clasice referitoare la „Sănătatea mentală a istericului" (1894)². Acesta a renunţat însă la a face o prezentare în detaliu, subliniind faptul că „Până în prezent am descris numai trăsături generale şi simple ale caracterului care, datorită legăturilor pe care le stabilesc şi influenţate fiind de anumite circumstanţe exterioare, pot determina diverse atitudini şi comportamente caracteristice. Nu este însă potrivit să intrăm aici în detaliile acestei descrieri, întrucât aceasta ar prezenta mai degrabă asemănări cu un roman de moravuri decât cu o lucrare clinică". În ciuda faptului că avea o înţelegere clară asupra conexiunii dintre psihologia nevrozelor şi filosofia morală, menţinându-şi poziţia în toate lucrările sale, până la sfârşit, acest autor s-a pierdut pe drumul către elaborarea unei sinteze.

Josef Breuer, un bun cunoscător al filosofiei germane, „a găsit piatra strălucitoare, care se afla pe drum. El a atras atenţia asupra „sensului simptomului şi a decis să afle de la pacient — singurul care putea oferi răspunsuri — care sunt originea şi scopul acestuia. Astfel, acest autor a dat naştere unei metode care îşi propune să elucideze istoric şi genetic unele fenomene ale psihologiei individuale, folosindu-se de o ipoteză preliminară conform căreia există o determinare a fenomenelor psihice. Modul în care această metodă a fost dezvoltată şi aprofundată de către Sigmund Freud — în acest demers existând nenumărate definiri ale unor probleme, precum şi soluţii testate şi apoi din nou abandonate — este parte a istoriei contemporane, bucurându-se atât de apreciere, cât şi de critică. Mai puţin pentru a da curs unui spirit critic şi mai mult pentru a-mi exprima propriul punct de vedere, să-mi fie permis ca, dintre formidabilele şi valoroasele realizări ale lui Freud, să extrag trei dintre convingerile sale fundamentale eronate, întrucât acestea ameninţă să blocheze progresul în înţelegerea nevrozei. Prima obiecţie se referă la concepţia sa despre libido ca forţa motrice în dezvoltarea nevrozei. Tocmai nevroza, mai mult decât starea psihică normală, evidenţiază în mod clar cum, prin intermediul fixării unui scop nevrotic, sentimentul plăcerii, nuanţarea acestuia, precum şi intensitatea acestui sentiment sunt condiţionate în mod forţat de îndeplinirea acestui scop, astfel încât, de fapt, nevroticul nu mai poate răspunde atracţiei obţinerii plăcerii decât prin intermediul aşa-zisei sale energii psihice sănătoase, în timp ce partea sa nevrotică are de îndeplinit scopuri „superioare. Dacă vom traduce însă „libido prin termenul polisemantic „iubire, atunci, printr-o utilizare iscusită şi o extindere a sensului acestor cuvinte, nu vom putea să explicăm toate fenomenele cosmice — dar vom putea să le descriem. Parafrazând în acest mod, mulţi vor avea impresia că toate mişcările psihice umane sunt înţesate de „libido, când, în realitate, fericitul câştigător nu face decât să culeagă ce a semănat. Ultimele interpretări lasă impresia că ideile lui Freud referitoare la libido merg în mod clar în direcţia punctului de vedere pe care noi îl împărtăşim referitor la sentimentul social şi la aspiraţia către un ideal al personalităţii („ideal al Eului"), fapt care, pentru extinderea gradului de înţelegere, s-ar dovedi salutar.

Sub forma acestei lupte nevrotice pentru atingerea unui scop ni s-a relevat nouă strădania de creştere a sentimentului propriei valori, a cărei cea mai simplă formă se poate recunoaşte prin intermediul acelui exagerat „protest viril". Această formulă: „vreau să fiu un bărbat desăvârşit! reprezintă ficţiunea călăuzitoare a oricărei nevroze, aşa-zisa „apercepţie fundamentală (Jerusalem), căreia în psihicul nevrotic i se conferă însă o mai mare valoare de adevăr decât în psihicul normal. Iar acestei idei călăuzitoare i se subodonează atât libidoul şi pulsiunea sexuală, cât şi tendinţa spre perversiune, indiferent de unde ar proveni acestea. „Voinţa de putere" şi „voinţa de aparenţă" a lui Nietzsche înglobează mult din ceea ce se regăseşte şi în concepţia noastră, care se intersectează, de asemenea, în anumite puncte, cu ideile lui Férés şi ale altor autori mai vechi, conform cărora originile sentimentului de plăcere se găsesc în sentimentul puterii, iar cele ale sentimentului de neplăcere, în sentimentul neputinţei. O a doua obiecţie se referă la ideea fundamentală a lui Freud referitoare la etiologia sexuală a nevrozelor, o opinie pe care în trecut şi Pierre Janet a considerat-o discutabilă, când acesta (op.cit.) şi-a adresat întrebarea: „Să fie oare percepţia propriului gen punctul central în jurul căruia se construiesc celelalte sinteze psihologice?" Gradul de utilizare al imaginii sexuale construieşte o identitate, pe care în special nevroticul şi-o autoelaborează. La mistici, precum Bader, se întâlnesc adesea asemenea deghizări înşelătoare. După cum şi vorbirea, cu a sa tendinţă către plasticitate, întinde capcane periculoase cercetătorului neavizat. Aceasta nu trebuie însă să-l inducă în eroare pe psiholog. Conţinutul sexual al fenomenelor nevrotice îşi are cu precădere originea în opoziţia ideală dintre „masculin şi feminin", care a luat naştere din protestul viril. Instinctul sexual din imaginarul şi din viaţa nevroticului se organizează în funcţie de scopul masculinităţii, nefiind de fapt o pulsiune, ci o compulsie. Întregul tablou al nevrozei sexuale este o metaforă care exprimă distanţa pacientului faţă de scopul iluzoriu al masculinităţii şi modul în care acesta încearcă să o depăşească sau să o perpetueze.³ Este surprinzător faptul că Freud, un fin cunoscător al simbolismului vieţii, nu a reuşit să descifreze simbolismul apercepţiilor din plan sexual, sexualitatea ca jargon, ca modus dicendi. Însă putem înţelege acest fapt dacă ne vom referi la a treia eroare fundamentală, presupunerea sa conform căreia nevroticul se află sub presiunea unor dorinţe infantile, îndeosebi a dorinţei de incest, care prind viaţă noapte de noapte (teoria visului), precum şi în realitate, în anumite ocazii. În realitate toate dorinţele infantile sunt ele însele deja sub presiunea scopului final ficţional, având de obicei caracterul unor gânduri călăuzitoare, dar bine ordonate, iar din motive care ţin de economia gândirii, acestea se pretează spre a fi utilizate drept simboluri de operare. O fetiţă bolnavă care, stăpânită fiind de un sentiment profund de insecuritate pe parcursul întregii copilării, se ataşează de tată, dorind în acelaşi timp să-i fie superioară mamei, va putea considera, în mod accidental, că această constelaţie psihică poate fi explicată prin intermediul „metaforei incestului", ca şi cum ea şi-ar dori să fie soţia tatălui. Aici, scopul final este dat şi operant: ea îşi poate învinge insecuritatea numai în prezenţa tatălui. Inteligenţa ei psihomotorie care se dezvoltă şi memoria ei care acţionează într-o manieră inconştientă determină acelaşi răspuns agresiv în toate situaţiile de insecuritate: o atitudine pregătitoare de a se refugia la tată, ca şi cum ar fi soţia acestuia. Acolo ea are un sentiment al propriei valori, pe care şi l-a fixat ca scop şi care îşi are originea în idealul masculin din copilărie, acesta constituind o supracompensare a sentimentului ei de inferioritate. Ulterior, ea acţionează în mod simbolic, atunci când are o atitudine temătoare în faţa unei poveşti de iubire sau a unei căsătorii atâta timp cât acestea se constituie drept ameninţare la adresa sentimentului propriei valori şi atâta timp cât dificultăţile pe care le întâmpină sunt mai mari decât în cazul tatălui. Astfel, în concordanţă cu scopul, aşteptările ei sunt potrivnice destinului specific femeii, ea căutând siguranţa acolo unde a găsit-o dintotdeauna, la propriul tată. Ea aplică un artificiu, acţionând în baza unei ficţiuni iraţionale, dar îşi poate astfel atinge cu certitudine scopul de a se eschiva de la îndeplinirea rolului de femeie. Cu cât este mai mare sentimentul de insecuritate al acestei fete, cu atât se ataşează mai mult de propria ei idee ficţională, raportându-se faţă de aceasta într-un sens propriu. Şi pentru că gândirea umană adoră abstractizarea simbolică, uneori pacienta reuşeşte, iar cu un anumit efort întotdeauna şi analistul acesteia, să realizeze efortul nevroticului: de a-şi asigura, captivă în tabloul simbolic al mişcării psihice incestuoase, aceeaşi superioritate ca şi în prezenţa tatălui. Freud a trebuit să privească acest fenomen, care este unul orientat către un scop, ca pe o retrăire a unor dorinţe infantile, întrucât el a atribuit celor din urmă calitatea de forţe libidinale. Noi considerăm că maniera infantilă de a acţiona, utilizarea frecventă a construcţiilor ajutătoare securizante, cum considerăm că este ficţiunea nevrotică, pregătirea motorie care începe de timpuriu, tendinţa pronunţată către abstractizare şi simbolizare constituie mijloacele nevroticului de a-şi atinge scopul, de a-şi asigura securitatea, de a-şi întări sentimentul propriei valori, de a-şi afirma protestul viril. Nevroza ne relevă împlinirea unor intenţii eronate. Orice gândire şi orice comportament pot fi urmărite retroactiv până la experienţele din copilărie. Din punctul de vedere al „regresiei" freudiene, persoana bolnavă psihic nu se deosebeşte de cea sănătoasă. Diferenţa este dată numai de faptul că persoana nevrotică se bazează pe erori mult prea grave, fapt care o determină să adopte o atitudine greşită în raport cu viaţa. „Regresia" reprezintă însă o normalitate a gândirii şi a acţiunii.

Dacă însoţim aceste consideraţii critice şi cu întrebări referitoare la modul în care au luat naştere simptomele nevrotice, care este motivul pentru care pacientul îşi doreşte să fie bărbat şi caută neîncetat să aducă dovezi ale superiorităţii sale, de unde provine nevoia puternică de a-şi consolida sentimentul propriei valori, de ce acesta face asemenea eforturi, adică, mai pe scurt, întrebarea referitoare la scopul ultim al acestor artificii ale psihicului nevrotic, se poate ghici care este rezultatul oricărei analize: la originea dezvoltării nevrozei se află sentimentul ameninţător de insecuritate şi inferioritate care solicită cu putere fixarea unui scop călăuzitor, securizant şi liniştitor, o concretizare a scopului superiorităţii, pentru ca astfel viaţa să devină suportabilă. Ceea ce considerăm a fi nevroză se referă la irosirea nechibzuită a resurselor psihice existente. Între acestea se remarcă în mod special: construcţiile ajutătoare şi şabloanele în gândire, acţiune şi voinţă.

Desigur că un asemenea psihic aflat într-o stare considerabilă de tensiune, ca urmare a strădaniei de a îndeplini scopul de întărire a sentimentului propriei valori, va ieşi în evidenţă în momentul integrării în societate, în profesie şi în dragoste, dincolo de simptomele nevrotice evidente. Sentimentul de a avea un punct slab îl stăpâneşte pe nevrotic într-atât, încât îşi concentrează toate forţele pentru a-şi confecţiona un scut de protecţie. În acest demers, sensibilitatea sa se accentuează, învaţă să ţină cont de conexiunile care unora încă le scapă, este excesiv de precaut, prevede toate consecinţele posibile încă dinaintea unei fapte sau a unei suferinţe, se străduieşte să audă dincolo de cuvinte şi să prevadă, devine meschin, nesătul, econom, caută să extindă tot mai mult, în timp şi spaţiu, graniţele influenţei şi puterii sale — şi, astfel, îşi pierde naturaleţea şi calmul care sunt asigurate doar în condiţiile sănătaţii şi vigorii psihice. Neîncrederea sa în raport cu sine şi cu ceilalţi creşte tot mai mult, invidia sa, firea sa răutăcioasă, tendinţele sale agresive şi crude iau amploare şi sunt menite să-i asigure superioritatea în raport cu mediul. Există şi situaţia în care încearcă să-i înlănţuie şi să-i cucerească pe ceilalţi fiind foarte ascultător, supus şi umil, iar nu în puţine rânduri aceste trăsături devin masochiste, prin intermediul lor încercând să-l înlănţuie şi să-l cucerească pe celălalt. Aşadar, atât activismul crescut, cât şi pasivitatea accentuată reprezintă artificii induse de scopul ficţional al creşterii puterii, al „dorinţei de a fi deasupra", de protestul viril. Prin accentuarea excesivă a unora dintre problemele vieţii (independenţa, precauţia, igiena etc.) pacientul destabilizează contextul vieţii şi ajunge pe o pantă a inutilităţii, unde se întâlnesc persoanele greu educabile, nevroticii, criminalii, sinucigaşii, perverşii şi prostituatele.

Kretschmer a dat de curând denumirea de „spectru schizotimic unor tablouri clinice care se aseamănă întru totul celor descrise de mine, atât de mult încât el însuşi remarcă, la un moment dat, faptul că aceste tipuri au fost uneori descrise drept caractere „nevrotice. Cine este familiarizat cu dovezile pe care le-am adus aici, referitoare la inferioritatea organică, nu va întâmpina nicio greutate în a recunoaşte că tipul său schizotim descrie acelaşi tablou. Celelalte descoperiri ale sale, îndeosebi cele referitoare la fizionomie, nu pot decât să ne bucure. Dacă acestea se vor confirma, atunci va deveni posibil ca, privind faţa pacientului, să fie recunoscută inferioritatea de organ. Desigur că pesimismul lui Kraepelin, care îl paralizează atât pe Kretschmer, cât şi psihiatria contemporană, îl împiedică şi pe acest autor să admită faptul că persoanele cu inferiorităţi organice pot avea parte de educaţie.

Şi astfel ne-am apropiat de acele fenomene psihice a căror dezbatere va constitui conţinutul acestei lucrări care se referă la caracterul nevrotic. În cazul nevroticilor nu vom găsi trăsături de caracter cu totul noi şi nu există la ei nici măcar o singură trăsătură pe care să nu o prezinte şi persoana normală. Însă caracterul nevrotic este unul care iese în evidenţă şi are implicaţii mai profunde, chiar dacă acesta capătă înţelesuri pentru medic şi pacient doar prin intermediul analizei. Acesta este în mod continuu „sensibilizat", împins mereu în faţă pentru a realiza contactul cu mediul, cu viitorul. Numai cunoaşterea acestor predispoziţii psihice, care se întind precum nişte antene sensibile, face posibilă adoptarea unei atitudini de înţelegere faţă de lupta nevroticului cu sarcinile pe care le are de îndeplinit, faţă de instinctul său agresiv mereu activat, faţă de neliniştea şi nerăbdarea sa, întrucât aceste antene se întind către toate fenomenele din mediul înconjurător, evaluând neîncetat — în funcţie de scopul stabilit — avantajele şi dezavantajele. Aceste predispoziţii realizează măsurarea şi compararea asiduă şi trezesc, prin intermediul atenţiei lor imanente, frica, speranţa, îndoiala, dezgustul, ura, iubirea, aşteptarea de toate tipurile, încercând să asigure apărarea psihicului faţă de surprize şi faţă de diminuarea sentimentului propriei valori. Aceste predispoziţii determină realizarea până şi a celor mai periferice pregătiri motorii, acestea fiind tot timpul mobile, tot timpul pregătite să preîntâmpine o înjosire a persoanei. Ele înglobează forţa experienţei externe şi interne, sunt saturate de urmele mnezice ale unor experienţe înfricoşătoare, dar şi consolatoare, şi au transformat memorarea acestora într-o abilitate, automatizând-o. Acestea nu servesc imperativelor categorice de gradul doi spre a se impune, ci pentru ca, în ultimă instanţă, să întărească sentimentul propriei valori. Şi realizează acest demers încercând să impregneze neliniştii şi nesiguranţei vieţii anumite principii directoare şi stabilind repere precum dreapta şi stânga, sus şi jos, a face bine şi a face rău şi a distinge binele de rău. Trăsăturile de caracter accentuate sunt deja clar recognoscibile în dispoziţia nevrotică a psihicului din perioada copilăriei, când acestea constituie terenul pentru manifestări precum supărarea, anumite ciudăţenii şi excentricităţi. Acestea se evidenţiază şi mai mult dacă, în urma unei înjosiri mai grave sau a apariţiei unei dispute care atentează la propria superioritate, tendinţele de securizare se accentuează, determinând în acelaşi timp apariţia unor simptome care reprezintă noi artificii eficiente. Acestea sunt extrem de elaborate, se constituie conform unor tipare şi exemple şi sunt menite ca, în orice situaţie nouă ar putea apărea, să desfăşoare şi să conducă spre victorie lupta pentru configurarea sentimentului propriei valori. Din punctul de vedere al efectului lor, acestea determină potenţarea afectului şi scăderea pragului de sensibilitate comparativ cu persoana normală. Este de la sine înţeles faptul că şi caracterul nevrotic, ca şi cel normal, se formează din materialul existent la origini, din mişcările psihice şi experienţele funcţionării organelor. Aceste predispoziţii psihice, care sunt interconectate cu mediul înconjurător, devin nevrotice atunci când se confruntă cu o decizie ameninţătoare, când senzaţia de urgenţă internă intensifică tendinţa de securizare, iar aceasta determină formarea şi mobilizarea unor trăsături de caracter mai eficiente, când scopul ficţional al vieţii devine unul mai dogmatic, determinând accentuarea principiilor secundare care corespund acestor trăsături de caracter. Acum începe să fie ipostaziat caracterul, iar transformarea sa dintr-un mijloc într-un scop conduce la autonomizarea sa, în timp ce un fel de sacralizare a lui creează imuabilitate şi o valoare eternă. Caracterul nevrotic este incapabil să se adapteze realităţii, întrucât acesta acţionează în vitutea unui ideal imposibil de atins; acesta reprezintă un produs şi un mijloc al unui psihic prudent, plin de neîncredere, al cărui principiu de bază devine diminuarea sentimentului de inferioritate. Acesta din urmă devine însă o încercare care va eşua, ca urmare a unor opoziţii interne, a faptului că premisa este una incorectă, a cerinţelor culturale sau a dreptăţii celorlalţi. Precum gestul de tatonare, postura orientată către înapoi, atitudinea corporală adoptată în cazul agresivităţii, precum mimica — în calitate de formă de exprimare şi mijloc de comunicare —, tot aşa şi trăsăturile de caracter, în special cele nevrotice, servesc drept mijloace şi forme de exprimare psihice pentru a se răfui cu viaţa, pentru a lua poziţie, pentru a contribui la consolidarea unei poziţii stabile în vâltoarea existenţei, în vederea atingerii scopului final securizant — sentimentul de superioritate — sau, cel puţin, pentru a nu eşua.

Astfel, am deconspirat caracterul nevrotic ca fiind aservit unui scop ficţional şi dependent de un scop final. Acesta nu s-a dezvoltat independent, sub influenţa vreunor forţe elementare biologice sau constitutive, ci a căpătat direcţie şi contur ca urmare a structurării compensatorii, excesive a psihicului şi a principiului său director schematic. Structurarea sa excesivă a luat naştere sub presiunea nesiguranţei, iar tendinţa de a recurge la personificare reprezintă succesul îndoielnic al tendinţei de securizare. Direcţia pe care caracterul nevrotic o urmează se intersectează cu direcţia superiorităţii. Astfel, fiecare trăsătură nevrotică de caracter deconspiră, prin orientarea sa, faptul că este străbătută de lupta pentru putere, care încearcă să o transforme într-un mijloc ce nu dă greş în înlăturarea oricărei umilinţe constante din calea existenţei.

În partea practică vom ilustra, printr-o serie de cazuri clinice, modul în care schema nevrotică dă naştere unor constelaţii psihopatologice specifice, şi anume înţelegerea experienţelor prin intermediul caracterului nevrotic şi prin adoptarea unei strategii nevrotice de viaţă.

---

² Tradusă [în limba germană — n.red.] de Dr. Max Kahane.

³ Adler, Practica şi teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi şi profesori şi în Problem der Distanz.

I

Originea şi dezvoltarea sentimentului de inferioritate şi consecinţele acestuia

Observaţiile formulate în cadrul „Teoriei inferiorităţii organice"⁴ se ocupă de cauzele, comportamentul, condiţiile exterioare şi modalitatea modificată de funcţionare a organelor inferioare şi m-au condus, printre altele, la ideile referitoare la compensarea care are loc prin intermediul sistemului nervos central, cărora li s-au adăugat anumite consideraţii despre psihogeneză. S-a dovedit că există o legătură notabilă între inferioritatea de organ şi supracompensarea psihică, astfel încât mi s-a conturat următoarea idee fundamentală: sentimentele legate de inferioritatea de organ se constituie pentru individ într-o stimulare constantă care structurează dezvoltarea psihicului său. Din punct de vedere fiziologic, are loc o consolidare calitativă şi cantitativă a căilor neuronale, dar în acelaşi timp inferioritatea originară a acestor căi poate fi recunoscută în cadrul imaginii de ansamblu, ca urmare a particularităţilor tectonice şi funcţionale ale acestora. Latura psihică a acestei compensări şi supracompensări poate fi înţeleasă numai prin intermediul unor observaţii şi a unei analize psihologice.

După descrierea detaliată a inferiorităţii organelor — ca etiologie a nevrozei — din lucrările mele anterioare, în special în „Studiu, în „Pulsiunea agresivă⁵, în „hermafrodismul psihic⁵, în „dispoziţia nevrotică⁵, precum şi în „tratamentul psihologic al nevralgiei de trigemen⁶, mă pot opri în prezenta descriere asupra acelor aspecte care constituie o deschidere suplimentară a legăturilor dintre inferioritatea de organ şi compensarea psihică şi care sunt de interes pentru problematica caracterului nevrotic. Pe scurt, subliniez faptul că inferioritatea organică descrisă de mine înglobează, pe de o parte, „deficitele unor asemenea organe, stagnarea în dezvoltare — care adesea este perceptibilă, deficitul de dezvoltare — în sens histologic şi funcţional, eşecul funcţional din perioada postnatală şi, pe de altă parte, accentuarea tendinţei de creştere — care apare în cazul presiunii de a obţine compensarea şi corelarea, urmărirea frecventă a unor performanţe funcţionale, precum şi caracterul prematur al unor organe şi sisteme de organe. În orice caz, se poate remarca foarte uşor — în cadrul observării copiilor şi al anamnezei adulţilor — faptul că, dacă aceştia au organe care în mod evident sunt inferioare, ele se reflectă şi în psihicul copilului, ceea ce face ca autoevaluarea acestora să fie mai scăzută, sporindu-le astfel sentimentul de insecuritate psihologică; însă tocmai din această subevaluare se naşte lupta pentru autoafirmare, care poate lua forme mult mai grave decât cele la care ne aşteptăm. Atunci când aria de acţiune a organului inferior compensator se extinde din punct de vedere cantitativ şi calitativ, iar acesta îşi dezvoltă mijloace de protecţie atât intrinseci, cât şi provenite din întregul organism, copilul care prezintă această predispoziţie şi care trăieşte acest sentiment de inferioritate îşi va extrage, din propriile capacităţi psihice, mijloace adesea neobişnuite de creştere a sentimentului propriei valori, printre care se remarcă, îndeosebi, cele nevrotice şi psihotice.

Idei cu privire la inferioritate, predispoziţie şi vulnerabilitate constitutivă se găsesc încă de la începuturile medicinei ştiinţifice. Dacă decidem ca, în acest moment, să facem abstracţie de numeroase realizări notabile — deşi conţin puncte de vedere esenţiale —, acest lucru se întâmplă pentru că ele afirmă legătura cu tulburările organice şi psihice, dar nu o şi argumentează. În acest context ne referim la concepţiile despre patologie, care se bazează pe convingerea generală a existenţei unei degenerescenţe. Teoria lui Stiller referitoare la habitusul astenic merge mult mai în profunzime, încercând să consemneze şi legăturile etiologice. Teoria lui Anton referitoare la compensare se limitează mult prea mult la sistemele de corelare din cadrul sistemului nervos central; însă atât el, cât şi capabilul său discipol Otto Groβ au întreprins experimente remarcabile, pentru ca, pe aceste baze, să faciliteze o mai bună cunoaştere a unor tablouri clinice ale psihicului. Conceptul de braditrofie al lui Bouchard, diateza exudativă pe care Ponfick, Escherich, Czerny, Moro şi Strümpell o descriu şi o înţeleg drept predispoziţie la boală, artritismul infantil al lui Comby, diateza angioneurotică a lui Kreibich, limfatismul lui Heubner, statusul timico-limfatic, spasmofilia lui Escherich şi vagotonia lui Hess-Eppinger reprezintă încercări de succes ale ultimelor decenii de a descrie anumite tablouri ale unor stări, ţinând seama de anumite inferiorităţi organice congenitale.⁷ Tuturor le este comun faptul că fac referire la ereditate şi la caracterele infantile. Însă, deşi reprezentanţii acestor teorii atrag ei înşişi atenţia asupra limitelor fluctuante ale predispoziţiilor descrise, nu este de neglijat faptul că există impresia că ar fi fost formulate anumite tipologii predominante şi că, de-a lungul timpului, acestea vor descrie un grup numeros, acela al cazurilor care înregistrează diferite minusuri. De o importanţă deosebită pentru înţelegerea inferiorităţii înnăscute a organelor şi a predispoziţiei la boală au fost cercetările referitoare la glandele endocrine, în cadrul cărora s-au evidenţiat deviaţii morfologice sau funcţionale; asemenea cercetări sunt cele referitoare la glanda tiroidiană, glandele paratiroidiene, gonade, sistemul cromafin, hipofiză. Prin prisma acestor inferiorităţi organice a fost mai simplu să fie dobândită o perspectivă de ansamblu şi, de asemenea, a devenit mai clar care sunt conexiunile stabilite cu compensarea şi corelaţia în economia întregului