10 situatii clinice in acompanierea doliului

De Helene Romano

Cartea de față își propune să ofere repere și resurse practice psihologilor, medicilor, asistentilor sociali si tuturor celor care se ocupă de persoanele îndoliate. Fie că este vorba despre a înțelege mizele clinice în funcție de diferitele tipuri de doliu, de a ști cum să anunțăm moartea, de a ne da seama despre cum să ne ocupăm de copii, de familii, de a ști cum să‑i susținem pe cei mai vulnerabili, de ai ajuta pe cei care au pierdut o persoana dragă care sa sinucis — toate aceste aspecte vor fi abordate în această carte fără tabuuri, simplu, de către profesioniști cu experiență practică, recunoscuți pentru activitatea lor în legatura cu doliul normal și cel patologic.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 7 nov. 2022
• ISBN: 9786064016225

Previzualizare carte

1.png

Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design și ilustrație copertă:

FABER STUDIO (Adelina Butnaru)

Director producție:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

ofelia Coșman

Corectură:

Dana Anghelescu

SABINA LUNGU

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Dunod Editeur 2015, Paris

Titlul original: Accompagner le deuil en situation traumatique. 10 situations cliniques

Coordonator: Hélène Romano

Copyright © Editura Trei, 2022 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone] ; Fax: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1338-5

ISBN (epub): 978-606-40-1622-5

Această carte este dedicată acelora, mici sau mari, îndoliați în viața și sufletul lor,

celor dragi lor, care nu pot de multe ori să-i ajute,

voluntarilor asociațiilor pentru susținerea celor îndoliați

și profesioniștilor care le dedică toată atenția, zi după zi.

„Continui să cred că această lume nu are un sens superior.

Însă știu că ceva din ea are sens și anume omul,

căci el e singura ființă care cere să aibă unul."¹

Albert Camus

Albert Camus, Omul revoltat, Iași, Polirom, 2019.

Lista autorilor

Volumul este coordonat de:

Hélène ROMANO, doctor în psihopatologie, psiholog clinician și psihoterapeut specializat în trauma psihică. Este coordonator al consultațiilor pentru traumă psihică în cadrul Spitalului Val-de-Marne al Centrului Spitalicesc Universitar Henri Mondor din Créteil (secția Profesorului Marty) și cercetătoare asociată la Institutul Național de Sănătate și Cercetare Medicală (Inserm) U669.

Autorii care au contribuit la acest volum:

Marie-Frédérique BACQUÉ, psihologă, psihanalistă, profe­soară de psihopatologie clinică la Universitatea din Strasbourg. Președintă a societății de tanatologie.

Thierry BONNETY, responsabil al Departamentului pentru tineret al mediatecii din zona metropolitană Dracénie, Draguignan.

Charles DI, profesor cu definitivat în filosofie, psiholog clinician la CHU Avicenne Bobigny/Spitalul Cochin, Paris. Doctor în psihologie, conferențiar asociat la Universitatea Paris Descartes și Universitatea Catolică de Vest din Angers.

Liliane DALIGAND, profesoară de medicină legală, psihiatră cu practică spitalicească, expert la Curtea de Apel din Lyon.

Michel DELAGE, profesor de psihiatrie al Serviciului de Sănătate al Armatei, terapeut specializat în terapia familială la spitalul de instruire al armatei din Sainte Anne, Toulon. Asociația „Vivre en famille" din Seyne-sur-Mer.

Christian LACHAL, psihiatru, psihanalist, Clermont-Ferrand.

Hélène MARIE-GRIMALDI, psiholog clinician, centrul spitalicesc intercomunal Caux Vallée de Seine.

Valérie LUTGEN, medic, Blagnac.

Dominique MERG-ESSADI, psihologă la Spitalul Universitar din Strasbourg, secția Mama și Copilul. Președintă a asociației Nos touts petits d’Alsace.

Hervé MIGNOT, medic, președinte al asociației Elisabeth Kübler-Ross din Franța.

Jean-Claude MONFORT, specialist în psihogeriatrie, centrul spitalicesc Sainte-Anne din Paris. Universitatea René Descartes — Universitatea Sorbona.

Annick PONSETI-GAILLOCHON, psihologă, centrul spitalicesc intercomunal din Villeneuve-Saint-Georges.

Isabelle ROY, psihiatră și psihoterapeută atașată secției Profesorului Philip Gorwood, departamentul Profesorului Frédéric Rouillon, Clinica Bolilor Mentale și Encefalitei, centrul spitalicesc Sainte-Anne din Paris.

Agnès SUC, medic pediatru, responsabila echipei Resurse regionale pentru dureri și îngrijiri paliative pediatrice din Midi-Pyrénées, CHU Toulouse.

Introducere

Hélène Romano

MOARTEA, pierdere ultimă a Celuilalt, este de o violență greu de exprimat în cuvinte atunci când survine în viețile noastre. Ne aruncă pe celălalt mal, cel al pierderii, al absenței, al singurătății și dorului. Totuși, moartea face parte din viață; ne trimite către viață, către fragilitatea ei, către vulnerabilitatea fiecărei ființe umane și către sensul pe care-l dăm relației cu ceilalți, către timpul care trece, dar și către evenimentele trăite.

Pentru a supraviețui psihic morții cuiva apropiat, cei îndoliați sunt nevoiți să elaboreze o altă relație între ei și cel dispărut, și alte moduri de raportare. De pe un mal pe altul, de la moarte la viață, procesul doliului se constituie ca o pasarelă reflexivă pentru a da sens la ceva de neconceput. Întrebările legate de moarte și doliu sunt enigme universale, iar ființa umană este singura ființă vie care își pune întrebări despre moarte, onorează morții și acordă o mare valoare vieții. Însă, deși aceste întrebări îi preocupă pe oameni dintotdeauna, societatea modernă marchează o evoluție inedită. Am trecut de la ceea ce Philippe Ariès¹ numea „moartea domesticită din Evul Mediul, apoi la „moartea interzisă din secolul al XIX-lea, ajungând la ceea ce voi numi „moartea de neconceput din secolul XXI. De acum înainte, morții sunt excluși din lumea familiară, din spațiul familiei, din câmpul social, și condamnați la o medicalizare desubiectivantă; cei îndoliați sunt somați să se țină la distanță de cei vii și să nu-și exprime disperarea și durerea; reacțiile de doliu sunt fie negate, fie lăsate în seama psihiatriei; ritualurile sărăcesc în fața urbanizării, individualismului și destrămărilor familiale; cei care acordă îngrijiri, considerați de acum încolo de legislatori drept „neguțători ai îngrijirii, își văd practica inclusă într-o logică contabilicească, în care rentabilitatea primează asupra umanului. Cum putem înțelege o astfel de evoluție?

Credințele străvechi despre moarte au fost înlocuite de cunoașterea medicală, tehnicistă și științifică. Omul modern a căpătat convingerea că ar putea să îndepărteze tot mereu, grație progreselor medicale, această moarte care se anunța inevitabilă. Însă, nevrând să mai vadă moartea, pierde sensul vieții. Iluzia stăpânirii vieții prin progrese considerabile în tratarea celor mai grave boli a dus la o atotputernicie a omului secolului XXI, convins de puterea sa asupra morții și de certitudinea că va reuși să o controleze. Moartea a devenit boala ultimă, interzisă, refulată, de neconceput; doliul și manifestările acestuia sunt considerate de acum înainte drept tulburări, simptome psihiatrice care trebuie prevenite, îngrijite și limitate.

Ținând să păstreze moartea la distanță, omul secolului XXI s-a rupt de dimensiunea umanizantă a acesteia, de credințele și ritualurile care o însoțeau și care erau atât de prețioase pentru ca cei vii să o poată suporta și să continue să trăiască. Mergând de la o extremă la alta a scării vieții, am putea face aici o paralelă între interdicția actuală de a gândi moartea și cea din secolele trecute referitoare la sexualitatea infantilă. Într-o epocă în care sexualitatea infantilă era o realitate de neconceput, unii multiplicau teoriile care țineau departe orice referire la sexualitate: de la băieței născuți într-o varză, la fetițe apărute din trandafiri, trecând prin aducerea bebelușilor de berze, imaginația adulților era pe măsura incapacității lor de a gândi copilul ca subiect. Însă, în acea perioadă, deși copiii erau excluși din cunoașterea adultă despre procreare și naștere, erau informați fără rezerve cu privire la ceea ce se întâmpla în momentul morții. De la cea mai fragedă vârstă, copiii participau la ritualurile funerare; vedeau muribundul; asistau la reculegerea lângă corpul acestuia și la funeralii. Astăzi, misterele despre „micuța sămânță a tatei și „micuța sămânță a mamei nu rămân prea mult timp scutite de informațiile tehniciste cu privire la „cum se fac bebelușii". Adulții par mai dispuși să-i informeze pe copii în privința sexualității, dar constatăm că-i exclud în același timp de la cunoașterea cu privire la moarte. Micuți savanți, hrăniți cu imagini de la cea mai fragedă vârstă, copiii sunt dați afară din camera muribundului și ținuți la distanță de moarte, cu pretextul că ar risca să fie traumatizați.

A vedea sau a nu vedea, oare despre asta este cu adevărat vorba sau miza este mai degrabă cunoașterea și a-i da un sens acesteia?

În această epocă a informației și a comunicării „tehnologizate", accesul la cunoștințe și informații de tot felul devine o joacă de copil de la cea mai fragedă vârstă. Internetul, rețelele sociale, televiziunea, jocurile video, telefoanele mobile și alte suporturi media îi expun pe copii, la vârste din ce în ce mai mici, la imagini diverse. Copiii văd moartea, au o reprezentare a acesteia, însă ceea ce s-a schimbat în raport cu secolele precedente este faptul că această cunoaștere despre moarte, ca și cea despre sexualitate, se construiește în cele din urmă într-o izolare totală și în singurătate. Astfel, ei pot să explice aspectul tehnicist al procreării mai bine decât pot să-și dea seama de dimensiunea emoțională a iubirii. Pot descrie feluri de a muri și starea unui corp în funcție de ce pot să vadă la știri și în seriale, însă rămân singuri cu ceea ce simt.

Însă moartea nu este o boală, ci viață, o formă ultimă a vieții, care nu poate fi redusă la vreo abordare „raționalizantă, iar evoluția societății noastre care încearcă să țină la distanță moartea și să individualizeze doliul nu va putea interzice im­portanța faptului de a avea grijă de cei care nu mai sunt și de cei îndoliați. În Franța, ultimii ani au fost marcați de o reînnoire a reflecției în jurul morții, a celor îndoliați și a doliului. Pro­fesorul Louis-Vincent Thomas, membru fondator al Societății de Tanatologie în 1966, a acordat o atenție deosebită clinicii doliului, ca și doctorul Michel Hanus (decedat în 2010) și profesoara Marie-Frédérique Bacqué, care a înființat asociația „Vivre Son Deuil (Trăirea doliului) și, ulterior, „Federația Europeană Vivre Son Deuil". Dincolo de umanitatea lor, aceștia au transformat reflecția asupra doliului într-un subiect viu, sursă a creativității, care se află la originea multor proceduri pentru recunoașterea îngrijirilor paliative, pentru atenția față de copiii îndoliați și față de orice persoană care se confruntă cu moartea. Lucrările lor numeroase au devenit în prezent referințe fundamentale pentru cei care acordă îngrijiri și pentru toți cei care intervin în această problemă.

Această carte dorește a se înscrie cu modestie pe traseul deschis de ele, având ca obiectiv oferirea de repere și resurse practice acelora care se ocupă de persoanele îndoliate. Fie că este vorba despre a înțelege mizele clinice în funcție de diferitele tipuri de doliu, de a ști cum să anunțăm moartea, de a înțelege locul ritualurilor în procesul doliului, de a ne da seama despre cum să ne ocupăm de copii și de familii, de a ști cum să-i susținem pe cei mai vulnerabili (femei gravide, vârstnici, persoane care prezintă tulburări psihice), de a nu-i exclude pe cei îndoliați în cazuri de sinucidere și de a ne da voie să gândim realitatea doliului antenatal, de a cunoaște toate demersurile și procedurile pe care trebuie să le parcurgă cei îndoliați și resursele posibile pentru a-i susține — toate aceste aspecte vor fi abordate fără tabuuri, simplu, de către profesioniști cu experiență practică, recunoscuți pentru activitatea lor în legătură cu cei îndoliați.

Această carte este organizată în zece capitole și dedică o parte importantă referințelor și locurilor-resursă în anexe (atât pentru profesioniști, cât și pentru cei îndoliați, mici și mari).

Obiectivul nostru este să amintim cât de important este să dăm sens vieții, ceea ce nu se poate fără să acordăm atenție morții, morților și celor îndoliați. Din această atenție și această analiză rezultă o bogăție de moduri de îngrijire, despre care vorbesc toți autorii care au participat la scrierea acestei cărți. Călăuze ale vieții, aceștia permit ca experiența indicibilă a pierderii unui apropiat să capete sens. Ei contribuie, astfel, la a face din doliu un proces de trecere, sursă a creativității indispensabile pentru transcenderea angoasei morții și pentru a da dovadă de umanitatea pe care este necesar să le-o arătăm celor îndoliați. Doar ascultarea, cuvintele, atenția, prezența și ritualurile fac posibilă conținerea durerii legate de moarte. Această „omenie" le permite celor îndoliați să nu se adâncească în durerea suferinței lor, îi face să descopere resurse personale nebănuite, să le întărească pe cele existente, pentru ca doliul să fie integrat în viața lor, fără ca viața lor să fie redusă la doliu.

Atunci când viața o ia brusc în jos și totul se oprește, oricine, de la cei mai mici la cei mai în vârstă, ar trebui să poată găsi persoane, apropiați sau profesioniști, capabile să le aducă acea „omenie" atât de necesară încât să le permită să întrevadă o speranță: cea de a continua să trăiască; altfel, diferit, dar cu siguranță să trăiască.

Philippe Ariès (1914–1984) a fost un istoric francez medievist, cunoscut mai ales pentru analiza familiei și copilăriei. Considerațiile sale despre moarte apar în volumul L’Homme devant la mort, 1977 (Omul în fața morții, vol. I și II, Editura Meridiane, București, 1996).

Capitolul 1. Ce trebuie să știm despre doliu

Hélène Romano

„Oscilând între dorința de a plăcea și teama de atașament, am rămas aparent «indiferentă».

Se spunea că păream stranie, rezervată sau, și mai și, «tăcută ca un mormânt»!

Ca să mă protejez de asta, mă străduiam să mă port «ca și cum». De fapt, nu era vorba nici de răceală, nici de indiferență. Eram în doliu.

Și simțeam nevoia de a locui o lume netedă, impersonală și protectoare, nu față de moarte, ci de separarea care vine odată cu dispariția celuilalt."

Ginette Raimbault

²

Ce înseamnă doliul?

O suferință cu multe fețe

În limba franceză și în vorbirea curentă, „doliu a devenit treptat un termen asociat cu reacțiile de durere legate specific de moartea cuiva apropiat. Noțiunea inițială de „durere a căpătat astfel valoare polisemică, regrupând sub același termen dimensiuni diferite, care nu au aceeași semnificație:

• o dimensiune somatică: corespunde reacțiilor fiziologice care urmează după moartea unui apropiat, care bulversează echilibrul somatic anterior. Expresia care face trimitere la aceasta este cea de „a fi în doliu", exprimând diferitele manifestări somatice legate de această stare, cum ar fi lentoare ideativă, tulburări ale somnului, astenie, dureri difuze etc.;

• o dimensiune psihologică: evidențiată inițial de Freud, care a descris-o explicând faptul că doliul este „în mod curent reacția la pierderea unei persoane iubite sau a unei abstracțiuni puse în locul acesteia". Acest proces psihic de reacție la pierderea cuiva drag (și care nu înseamnă doar moarte), exprimă travaliul psihic necesar pentru a face față și a reuși să suportăm realitatea acestei dispariții. Noțiunea de „travaliu al doliului" este cea care exprimă mizele psihologice ale doliului;

• o dimensiune psihiatrică: rezultă din reacțiile de doliu care pot duce la tulburări psihopatologice și simptome specifice. Abordarea psihiatrică conduce la diferite clasificări care au valoare de consens la nivelul comunității științifice internaționale, cum este DSM–5 (Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mentale) sau ICD (Clasificarea internațională a bolilor). Aceste perspective descriptive clasifică manifestările patologice în funcție de criterii precise și evaluează eventualele tulburări plecând de la scale cantitative și criterii operaționalizate;

• o dimensiune culturală: ține de reperele culturale ale celor îndoliați și ale celui decedat. Diversitatea culturală este mare, iar această dimensiune este specifică fiecărei culturi: raportul cu moartea; sensul dat morții; reprezentările cu privire la ceea ce urmează să se întâmple cu corpul și sufletul defunctului; îngrijirile aduse corpului; manifestarea durerii; modurile de exprimare a doliului; locul celor apropiați în ritualurile funerare etc.;

• o dimensiune religioasă: corespunde credințelor celor îndo­liați, în special sensului conferit morții de învățăturile religioase. Credința despre moarte ca etapă și despre supraviețuirea sufletului în „împărăția morților" sau în reîncarnarea într-un alt suflet este comună multor religii. Dincolo de divergențe, creștinismul, iudaismul, islamul, hinduismul, jainismul, sikhismul împărtășesc reprezentarea morții ca trecere între viață și o altă formă de existență;

• o dimensiune socială: exprimă consecințele sociale pentru cel îndoliat care urmează unei pierderi, și reprezentările sociale ale acestui doliu pentru ansamblul societății. De aici expresia „a ține doliu după". Această dimensiune socială a doliului a evoluat de-a lungul secolelor, după cum o atestă codurile vestimentare ale celor îndoliați sau cortegiile funerare. Reacțiile masive în urma atentatelor din ianuarie 2015 din Franța sunt un exemplu în acest sens.

• o dimensiune familială: ține de raportul pe care îl are fiecare familie cu moartea, în virtutea reperelor sale culturale, educative și religioase. De exemplu, redactarea anunțului decesului; locul fiecărui îndoliat la momentul ritualurilor funerare; locurile de înhumare, cum sunt cavourile familiale; reuniunile familiale organizate sau nu cu ocazia decesului etc.

O traumă

În sens larg, trauma este o rănire prin „efracție". La nivel psihic, doliul este o traumă din cauza impactului confruntării cu moartea și a dislocărilor pe care le determină intrapsihic și în relații. Dacă luăm în considerare faptul că orice subiect este dotat cu un psihism și că acesta se susține plecând de la relațiile pe care le dezvoltă cu mediul său, este ușor de înțeles că cea mai mică bulversare care vine din lumea exterioară este capabilă să aibă repercusiuni la nivelul dinamicii intrapsihice și intersubiective. Moartea unui apropiat duce la o despărțire violentă de reperele anterioare, de certitudini și obișnuințe. Intră efectiv prin efracție în continuitatea vieții unui subiect și i se impune, în aceeași măsură în care i se impun și toate consecințele decesului (dinamica familială dată peste cap; dezorganizarea vieții de zi cu zi; consecințele materiale și economice etc.). Acest veritabil „cataclism interior" (Bowlby) duce la o criză existențială care este sursa unor multiple restructurări. Majoritatea celor îndoliați reușesc să se desprindă progresiv din starea de agonie psihică în care această efracție i-a țintuit, prin ceea ce poate fi numit doliu „adaptat. Alții rămân răniți psihic mult timp, ceea ce duce la dolii „dificile, „complicate sau chiar „patologice.

Un proces psihic

La nivel psihic, doliul nu este o stare fixă, ci un „proces care se desfășoară în timp și care începe prin ruptura violentă cu viața, reprezentată de pierderea brutală a cuiva apropiat. Doliul înseamnă suferință nu atât prin realitatea pierderii, cât prin reprezentarea acestui eveniment și prin sensul acestei pierderi în viața subiectului. Acest proces psihic, numit de Freud în 1915 „travaliu al doliului, este o experiență singulară, proprie fiecărui îndoliat, resurselor sale anterioare, reperelor sale culturale și religioase, contextului decesului și resurselor pe care le va găsi în urma pierderii. „Obiectivul prim și imediat al travaliului doliului este, așa cum a explicat foarte bine Michel Hanus, „să ne menținem în viață (1995).

Doliul adaptat

Doliul poate fi înțeles ca o succesiune de stadii

În contextul societății noastre contemporane, numeroase studii au încercat să categorisească reacțiile legate de doliu și să înțeleagă ce îi face pe cei îndoliați să se gândească la cel care nu mai este și să-și aline suferința. Astfel, noțiunea de travaliu al doliului a fost concepută inițial în legătură cu un referențial cultural exclusiv, care a condus la reprezentarea unui proces organizat în mai multe stadii. Conform mai multor autori, sunt reperate de obicei trei sau cinci mari etape ale travaliului de doliu (Bacqué, 2000; Hanus, 1995; Bowlby & Parkes, 1970; Kûbler-Ross, 1969). De obicei, acestea se succed, dar se pot și suprapune. În general, valabil pentru îndoliații occidentali:

1. Prima etapă a doliului este marcată de o fază de șoc, care începe odată cu aflarea veștii; vestea este cu atât mai vio­lentă cu cât survine brutal, fără să fi putut fi anticipată. În funcție de ce luăm ca reper, pot surveni manifestări de suferință profundă, țipete, plâns, neînțelegere, stupoare sau șoc. Suferința fizică se exprimă în stare brută. Moartea este întotdeauna prea violentă, prea subită, prea insuportabilă, iar odată depășit momentul stuporii, realitatea sa fizică este adesea refuzată printr-o dinamică de incredulitate, ba chiar de negare: „nu este adevărat, „nu se poate așa ceva, „nu pot să cred".

2. A doua etapă este descrisă ca o perioadă de furie care poate să conducă la reacții agresive față de cei apropiați prezenți în momentul decesului sau față de profesioniști. Uneori, furia se poate exprima în raport cu cel decedat, în special în cazul sinuciderilor: „de ce ne-a făcut nouă asta". Această fază de revoltă este adesea amplificată de îndoială și nesiguranță cu privire la realitatea decesului în cazul în care corpul celui decedat nu este găsit, iar familiile nu reușesc să aibă elemente credibile cu privire la contextul decesului. În această fază sunt inițiate cel mai adesea plângeri și alte demersuri juridice. Acestea permit concentrarea furiei pe proceduri și pe găsirea unui responsabil, pe desemnarea unui vinovat, pentru a putea da sens la ceea ce le-a distrus viața.

3. A treia etapă este marcată de o perioadă de dezorganizare psihică, care se manifestă în societățile industrializate prin reacții emoționale multiple: disperare, vinovăție, rușine, plâns, retragere socială, identificarea cu cel decedat, tulburări depresive etc. După șocul inițial al veștii, cel îndoliat prezintă o stare neobișnuită, cu afecțiuni la nivel somatic (dureri neobișnuite, tulburări ale apetitului și ale somnului), la nivel intelectual (dificultăți de concentrare și de memorie), la nivel afectiv (sensibilitate crescută, iritabilitate, tristețe, culpabilitate, inhibiție, izolare socială). Această fază de dezorganizare este o mărturie a travaliului de desprindere de obiectul pierdut. Este un timp în care alternează fazele de reminiscențe (toate amintirile împărtășite cu cel dispărut și reprezentările asociate cu acestea) cu cele de detașare emoțională. Durerea acestei stări poate fi intensă, sfâșietoare, sau, din contră, tăcută și înăbușită. Integrarea psihică a dispariției celui drag poate să ducă la sentimente de vinovăție inconștiente puternice, care amplifică durerea doliului.

4. A patra etapă este cea a reorganizării psihice, care ține de ajustarea celui îndoliat la pierderea celui apropiat. Este o etapă de interiorizare a relației cu persoana pierdută și de reinvestire a vieții; o viață iremediabil diferită de viața „dinainte, însă o viață posibilă, care trebuie suportată și îmblânzită încet-încet. Această etapă ne permite să-i oferim celui dispărut un loc diferit în lume, unde va fi reprezentat grație evocării prin amintiri, fotografii, obiecte și alte suporturi care i-au aparținut. Cel îndoliat reușește astfel, încet-încet, să reinvestească lumea exterioară și să se reîntoarcă la viață; sau, mai precis, să se întoarcă la o altă viață. Este vorba despre îmblânzirea absenței celui drag. Unii autori vorbesc în acest sens de „adaptare sau de „fază de recuperare. Ni se pare mai potrivit să vorbim de „ajustare, pentru putea lua în calcul acceptarea realității pierderii ȘI consecințele acesteia în orice moment.

Doliul adaptat nu este o boală mentală

Moartea face parte din viață, însă medicalizarea societății noastre moderne conduce la o moarte indefinit distanțată, și care nu mai este decât o realitate îndepărtată, ținută departe cu sprijinul temeinic al tehnologiei medicale. Corpul unui muribund este luat în grijă cel mai adesea la spital, unde moartea este medicalizată, tehnicizată și aseptizată. Pacientul este rupt de lumea lui familiară și de anturajul familiei; este pus pe perfuzii, tratat și reanimat până la limită. Iar când survine această ultimă frontieră a vieții, care este moartea, acest lucru este perceput ca un eșec al medicinei și al cunoașterii medicale. Trăirea eșecului de a nu fi putut împiedica moartea explică, fără îndoială, cel puțin parțial, medicalizarea consecințelor morții, adică cele legate de reacțiile celor îndoliați: neputând împiedica moartea, medicina recapătă controlul medicalizându-i pe cei vii.

• De exemplu, în mediul școlar, orice deces conduce la stabilirea unei „celule de ascultare"; din orice consult al cuiva îndoliat de către un medic generalist rezultă de foarte multe ori prescripții multiple de antidepresive, anxiolitice și diverse calmante.

Însă medicalizând reacțiile în caz de doliu, societatea noastră le induce celor îndoliați că reacțiile lor sunt patologice și contribuie la lipsa siguranței psihice a acestora mai mult decât îi sprijină.

Doliul poate fi periclitat de diverși factori

Doliul adaptat îi permite subiectului îndoliat să-și modifice relațiile față de ființa dragă dispărută, fără ca aceasta să ducă la o prăbușire psihică totală. După unii autori, majoritatea celor care se adaptează experienței atât de dureroase a suferinței sunt persoane care au avut parte anterior de un atașament securizant, adică de un atașament suficient de protector și valorizant. În prezent, anumiți factori sunt recunoscuți ca având o incidență asupra evoluției doliului:

• factorii individuali sau endogeni, care țin de fiecare îndoliat în parte, și care sunt numeroși:

– variabila sex: bărbații îndoliați au tendința să se izoleaze social mai mult, să consume mai mult tutun și alcool, în timp ce femeile sunt mai predispuse la depresie (Bennet, 2007, Courtenay, 2000; Martin-Matthews & Davidson, 2006). Văduvele ar face față mai bine decesului soțului decât văduvii decesului soției (Rogers, 1995);

– vârsta celui îndoliat: la cele două extreme ale vieții (copilărie și