Supraviețuitoare ale cancerului de sân. Povești adevărate. Vol. 8

De Colleen Sell

Întâmplări reale despre cum faci față unei boli cumplite

Cu toții avem de înfruntat adversități din când în când. Cu toții suntem uneori triști. Cu toții suntem câteodată prea ocupați, prea mulțumiți de noi înșine sau prea apăsați de povara propriilor probleme ca să mai apreciem lucrurile pozitive din viețile noastre. Colecția „Povești adevărate“ îți aduce cazuri reale, întâmplări din viața unor oameni obișnuiți, ce ne vorbesc despre curaj și bunătate, despre binecuvântările și miracolele vieții, amintindu-ne că nu suntem singuri, că putem răzbate chiar și în cele mai întunecate zile, că încă există bunătate în lume.

Mastectomie. Citostatice. Greață. Căderea părului. Le spui sau nu celor din jur că boala aceasta înspăimântătoare te-a atins și pe tine? Vei ajunge să îți vezi copiii crescând? Sunt doar câteva dintre lucrurile cărora o femeie ce primește diagnosticul de cancer la sân va trebui să le facă față. Cancerul la sân este una dintre cele mai răspândite și grave boli din zilele noastre. Confruntate cu consecințele acestuia, femeile vor descoperi că îi pot face față și să își trăiască viețile cu putere, curaj, dragoste, umor, demnitate și grație. 31 de întâmplări adevărate despre luptătoarele care au reușit să supraviețuiască, dar mai ales despre felul în care și au păstrat intacte sufletele.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066865296

Previzualizare carte

Mulțumiri

Niciodată nu m-am simțit mai îndatorată colaboratorilor unei cărți decât m-am simțit față de autorii acestor povestiri pline de har. Nu doar că acești oameni au contribuit cu povestiri uimitoare despre experiențele lor personale legate de cancerul la sân, dar au făcut-o atât de amabil și de profesionist, încât munca mea de selectare, compilare și editate a acestei cărți a fost deopotrivă o plăcere și o onoare pentru mine.

Țin să le mulțumesc colaboratorilor de prim rang de la Adams Media – lui Meredith O’Hayre, editor de proiect; Paulei Munier, directorul departamentului Creație; Laurei Daly, manager senior de proiect și lui Jayquinn Williams, precum și redactorului vigilent al cărții, Carol Goff.

Vreau să le mulțumesc și strămoșilor mei, pentru că mi-au transmis genele lor de mari povestitori, și familiei mele, pentru că mă susține să fac ce îmi place.

Prefață

Acum peste treizeci de ani, pe un aeroport oarecare, două femei se despărțeau cu lacrimi în ochi. Cele două femei erau Nancy G. Brinker și sora ei, Susan G. Komen, iar aceasta era ultima lor întâlnire. Suzy era bolnavă de cancer la sân în ultimul stadiu. A murit la treizeci și șase de ani.

În acea zi, Nancy Brinker i-a promis lui Suzy că va face tot ce-i va sta în putință să încerce să-i vină de hac acestei boli îngrozitoare. În anul 1982, promisiunea ei s-a materializat în organizația Susan G. Komen for the Cure®, ocazie cu care a fost lansată o mișcare pe plan mondial împotriva cancerului la sân.

În prezent, Komen for the Cure® este cea mai mare rețea din lume condusă de o organizație locală în cadrul căreia sunt înscrise femei care au supraviețuit cancerului la sân și activiste ce luptă împreună pentru salvarea vieților și eradicarea acestei boli cumplite, insuflând curaj, cea mai bună asistență medicală și stimulând știința să găsească un leac.

Grație sprijinului larg al donatorilor și al companiilor partenere, până în prezent Komen a investit mai mult de 1 miliard de dolari în bătălia împotriva cancerului la sân – a sponsorizat proiecte de cercetare inovatoare și revoluționare și programe efective de sensibilizare a maselor. Datorită proiectelor susținute, ca de exemplu Povești adevărate. Supraviețuitoare ale cancerului la sân și evenimente precum Susan G. Komen Race for the Cure®, vom putea investi alte 2 miliarde în următorii zece ani, în care avem ca unic scop crearea unei lumi în care cancerul la sân să nu mai existe.

În goana pentru atingerea acestui țel, salutăm cu mândrie faptul că astăzi, în Statele Unite, trăiesc aproape 2,5 milioane de persoane care au supraviețuit cancerului la sân – femei și bărbați care au dus această bătălie și au învins. În paginile următoare, veți găsi mărturii ale acestor povești de viață. Sunt povestiri despre putere și pasiune, curaj și grație... cuvinte pentru care merită să trăiești!

Sperăm din tot sufletul că aceste istorisiri vă vor inspira și că ne vor ajuta pe noi toți să realizăm că este de datoria noastră nu doar să supraviețuim, ci să și ducem o viață meritorie!

Pentru mai multe informații despre Susan G. Komen for the Cure® și cancerul la sân, vizitați www.komen.org.

Susan G. Komen for the Cure®

Introducere

Cancerul te face să-ți pierzi identitatea ca femeie și te transformă într-o luptătoare. Adevărata victorie nu o reprezintă supraviețuirea trupului, ci triumful spiritului asupra bolii.

Danita Vance

O femeie din opt.

Mă gândesc la femeile din familia mea și mă întreb cine va fi următoarea – mama, Nina, Linney, Jennifer, Christie, Grace, Stacey sau Jessica? Mă gândesc apoi la prietenele mele: oare care dintre ele se va îmbolnăvi – Judy, Ellen, Sherri, Kelley, Indi, Barb, Paula sau Mardeene? Poate eu? Oare două dintre noi se vor încadra în statisticile din Statele Unite, care spun că una din opt femei este afectată de cancer la sân, indiferent de vârstă? Dacă da, atunci sper să ne numărăm și printre femeile, din ce în ce mai multe, care supraviețuiesc cancerului la sân, numărul lor ajungând în prezent la aproximativ 2,5 milioane. Și mai sper să facem față bolii și să ne trăim viețile cu același curaj, putere, umor, integritate, demnitate, franchețe și grație precum femeile care și-au depănat poveștile în această carte.

O femeie din opt.

Adică 12% din populația adultă de sex feminin din Statele Unite. Doar într-un singur an, au fost diagnosticate peste 260 000 de femei americane cu cancer la sân, iar 75% dintre ele suferă de forme invazive ale bolii. Nici semenele noastre din nord, cele din Canada, nu o duc mai bine. Adevărul este că America de Nord are cea mai mare rată a cancerului la sân din lume. Să nu uităm însă și de restul femeilor din lumea întreagă¹; cancerul la sân este din ce în ce mai răspândit pretutindeni. Așadar, deși femeile au început să conștientizeze acest pericol, deși detectarea se face din ce în ce mai timpuriu, deși terapia de substituție hormonală în jurul vârstei menopauzei a fost redusă și în ciuda faptului că femeile duc o viață mai sănătoasă și că tratamentele sunt din ce în ce mai eficiente, cancerul la sân rămâne în continuare una dintre cele mai răspândite și mai grave boli ce afectează femeia zilelor noastre. În fiecare an, mor 46 000 de americance.

O femeie din opt.

Mă întreb dacă oare riscul va fi mai mic în clipa în care nepoțelele mele (Danielle, de șaisprezece ani, și Brianna, de doar doisprezece) vor ajunge la maturitate. Oare rata incidenței cancerului la sân va descrește în continuare, în timp ce rata de supraviețuire va crește, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani? Oare se va găsi un leac în timpul vieții lor? Eu așa sper. Cred că așa se va întâmpla.

Multe organizații, așa cum este și Susan G. Komen for the Cure®, se străduiesc din răsputeri să atingă acest scop. La fel procedează mii și mii de corporații, precum și milioane de indivizi din toate clasele sociale – multe dintre aceste persoane sunt femei care au supraviețuit cancerului la sân, femei care încă se luptă cu boala, dar și familiile lor. Toți aceștia acționează împreună din tot sufletul, își pun mintea la contribuție și fac tot posibilul să găsească un leac. Nenumărate vieți vor fi salvate și enorm de multe îmbunătățite. Din același motiv, editura la care a fost publicată în limba engleză această carte, Adams Media, a donat 5 000 de dolari către Susan G. Komen for the Cure® pentru Susan Reece Flaum, autoarea articolului numit Inga, cel care și deschide această colecție de mărturii.

Toate mărturiile din această carte fac referire nu doar la modul în care aceste luptătoare au reușit să supraviețuiască, dar mai ales la felul în care și-au păstrat sufletele intacte. Sper ca poveștile lor să vă aline și să vă inspire.

Colleen Sell

1 În Uniunea Europeană, incidența anuală a cancerului la sân este de 109 femei din 100 000, iar mortalitatea este de 38 de femei din 100 000. În România, conform statisticilor începând din 1996, din totalitatea tumorilor maligne la femei, cancerul mamar reprezintă 22,61%, fiind pe primul loc în patologia oncologică la femei (conform Ghidului de management al cancerului mamar, Monitorul Oficial, septembrie 2009, citat de www.ghiduldesanatate.ro). (n.red.)

Inga

M-am jucat puțin în minte cu chipul Ingăi – mă rog, mai mult cu bărbia ei prelungă și ascuțită, care mi se părea că seamănă cu un țurțure cu vârful retezat. Nu am mai văzut nici o altă bărbie ca a ei; părea mai degrabă o trăsătură caricaturală decât reală. Am avut o groază de timp să-i studiez bărbia, în timp ce intra și ieșea din camera mea – uneori cu un bol din plastic cu supă de pui, alteori cu rezultatul analizelor complete la sânge și de mult prea multe ori cărând pungi groase cu citostatice pentru venele mele deja obosite. De câte ori era prin preajma mea, trăgeam imediat cu ochiul spre triunghiul acela ciudat, ca un fel de asigurare a faptului că, într-un fel sau altul, Inga mă va ajuta să mai trec peste încă o zi dificilă.

Micul meu joc presupunea găsirea aceluiași triunghi pieziș în textura hainelor ei, în decolteul halatului ei de asistentă, în pietrele turcoaz ale brățării ei, în urmele lăsate pe picioarele ei de încălțările butucănoase. Habar n-am dacă era conștientă că se încadra într-o temă a triunghiului sau poate că era o chestie pe care o făcea inconștient după ce se uita în oglindă în fiecare dimineață, pregătindu-se pentru încă o zi grea petrecută la secția de chimioterapie, ea fiind asistenta-șefă. Pentru mine, cercetarea cu minuțiozitate a bărbiei și a excentricului său tipar triunghiular devenise un ritual. Găseam triunghiuri absolut peste tot – în pomeți, în agrafele din păr și în ridurile fine din colțurile ochilor –, și, de fiecare dată când mai găseam unul, aveam o senzație neașteptat de reconfortantă.

În ultimii doisprezece ani, m-am internat periodic în secția de chimioterapie. În afară de asistente, ajutoare și tot felul de voluntari, eu sunt excepția care numește secția de chimioterapie „cealaltă casă a mea". Doisprezece ani în care am deschis și am închis ușile acelea antiseptice, am făcut tratamente după tratamente cu medicamente ale căror efecte secundare, dacă vrei să le înșiri, îți trebuie vreun sfert de oră: amețeală, vărsături, pierderea părului, modificări ale culorii pielii, dureri de cap, diaree, febră, frisoane, înnegrirea tegumentelor, dureri de oase, pierderea apetitului, ciuperci la picior, dificultăți de respirație, vedere încețoșată, funcții locomotorii afectate, ca să nu mai punem la socoteală distrugerea rapidă și prematură a oricărui sentiment de liniște sufletească. Bineînțeles, acestea sunt veștile bune, cele de care ai parte dacă dă rezultate chimioterapia.

Dar întotdeauna Inga a fost acolo și a dat o mână de ajutor. În fiecare joi, aveam alocat patul meu preferat, de la fereastră, cel cu vedere spre parcarea cenușie și spre cerul și mai cenușiu din Iowa. S-a perindat pe ușă încontinuu, dar având grijă să nu deranjeze. Mi-a descris cu lux de amănunte tot ce urma să se întâmple, și asta pe un ton cât se poate de liniștitor. Oricum, nu a vorbit decât când chiar a avut ceva de zis. Nu a râs de mine când am apărut cu teancul de facturi pe care urma să le plătesc cât eram internată. Nici măcar nu a clipit când îmi tremurau mâinile atât de tare, când am vrut să semnez primul cec și am scăpat toate foile pe jos, ci s-a aplecat ea și le-a strâns. Nu s-a panicat – spre deosebire de colegele ei – când tubul perfuziei intravenoase s-a desprins în timp ce dormeam, și podeaua s-a inundat cu sânge și medicament diluat. Nu o să uit niciodată cum m-am trezit și eram înconjurată de șase asistente, îmbrăcate în echipament de protecție de parcă descinseseră direct de la Three Mile Island², curățând asiduu mizeria!

La fel ca mine, Inga avea doi copii – o fată mai mare și un băiat –, numai că ai ei erau un pic mai mari decât ai mei. În timpul vacanței de vară îmi lăsam copiii singuri acasă și veneam la chimioterapie, iar ea făcea la fel. Râdeam împreună, gândindu-ne la ce prăpăd aveam să găsim seara acasă: totul vraiște, cutii goale de pizza împrăștiate peste tot, televizorul urlând la maximum. În sinea mea însă, mă gândeam cu invidie și la sentimentul de siguranță pe care îl aveau copiii ei – mama lor pleca în fiecare dimineață îmbrăcată impecabil, cu halat curat și pantofi confortabili, puternică și gata să îi ajute pe cei bolnavi de cancer; copiii mei erau într-o permanentă nesiguranță, știind că mama lor este bolnavă și că se va simți și mai rău în urma tratamentului. O invidiam pe Inga pentru viața ei normală, dar totodată îi admiram și competența, sângele-rece, autoritatea și mai ales sufletul înțelegător și bun. Cel mai mult însă o invidiam pe Inga pentru familia ei, pentru viața ei de zi cu zi… asta înainte de a afla de tragica poveste care îi umbrea și ei existența.

Din când în când, îi aduceam mici cadouri – creme pentru mâinile ei vindecătoare, prăjituri făcute de mine. Îi scriam bilete în care subliniam ce anume mă învățase despre boală – despre caracterul ei sfânt, despre unicitatea ei, despre necesitatea ei ca o prezență terță, importantă, între viață și moarte.

În timp, Inga mi-a devenit un fel de muză. Primele mele gânduri așternute pe hârtie au fost despre ea. Mi-o imaginam ca pe un grădinar într-o grădină de rădăcinoase – sfeclă, ceapă, morcovi, cartofi –, bunătăți plantate suficient de adânc în pământ încât să reziste iernilor dure din Iowa, atât de adânc încât trebuia să-și murdărească bine de tot mâinile când le prășea primăvara. Îmi imaginam că se bucură în aceeași măsură de solitudine și de familie. Mi-o imaginam că se roagă. Ar fi putut la fel de bine să fie măicuță într-o mănăstire.

În primăvara lui 2005, tocmai când chimioterapia începea să-și facă efectul și mă simțeam mai bine, am auzit că Inga era bolnavă. Nu a mai venit la serviciu. Nu mai era în stare. Inga, cea care avea grijă de bolnavii de cancer, avea ea însăși cancer – o formă rară de cancer la limbă, cu o prognoză de vindecare foarte proastă. I-am scris imediat: Inga, cum de s-a întâmplat așa ceva? Boala însă a evoluat rapid și nemilos. Nu am mai apucat să mai vorbesc niciodată cu ea. În scurt timp, nu a mai putut vorbi, apoi nici înghiți, iar în mai puțin de un an s-a stins.

Toamna trecută, surorile și doctorii de la centrul oncologic i-au dedicat un tablou ce reprezenta o asistentă, și pe care l-au atârnat în secția de chimioterapie. M-au invitat și pe mine la ceremonie, unde am citit câteva pagini în care am încercat să o omagiez pe Inga, ce ulterior au și fost publicate în ziarul local. Evenimentul a avut loc într-unul dintre saloanele centrului, unul prin care mă perindasem de sute de ori, însoțită de doctori în halate albe care studiau interesați radiografii ale oaselor și tumori pe negatoscoape. Acum lipseau imaginile macabre; peste tot erau gustări și snacks-uri, ba chiar și un punci verde-deschis, care mie personal mi se părea că seamănă la culoare prea tare cu un agent citotoxic.

Eu eram singura pacientă din încăpere; toți ceilalți erau oamenii care îmi salvaseră viața în ultimii doisprezece ani. Printre acele chipuri însă, se remarca unul. Trăsătura proeminentă era chiar bărbia. Era fiica Ingăi, Susan, care stătea în partea cealaltă a camerei, între tatăl și fratele ei. Amândoi se sprijineau de ea, cu capetele înclinate spre bărbia aceea ascuțită în formă de țurțur cu vârful retezat.