Vindecat!: Puterea sistemului imunitar si legatura minte-corp

De Jeffrey Rediger

Puterea sistemului imunitar și legătura minte-corp

De ce unii oameni cu boli incurabile se vindecă pe neașteptate? Dr. Rediger se întreabă ce putem învăța din aceste cazuri de remisiune spontană, cum putem activa puterea organismului uman și cum să ne folosim mintea pentru a stăpâni sistemele de vindecare ale corpului." – Mark Hyman, director al Clinicii de Medicină Funcțională din Cleveland, autorul bestsellerului Soluția pentru glicemie

Când vine vorba de remisiunea spontană, scepticismul se manifestă din plin. Doctorii sunt învățați că însănătoșirile „miraculoase" sunt doar niște întâmplări norocoase și, prin urmare, nu studiază aceste cazuri și nici nu le iau în considerare atunci când își tratează pacienții.
Iată însă că dr. Jeffrey Rediger, un psihiatru renumit de la Harvard, a studiat vreme de 15 ani mii de cazuri de vindecare spontană din toată lumea, făcând pionierat în folosirea instrumentelor științifice pentru investigarea însănătoșirilor în urma unor boli incurabile. El a pornit de la ideea că, dacă vrem să înțelegem legătura dintre sănătatea noastră fizică și cea mintală,. trebuie să avem în vedere excepțiile, nu regulile.
Observând elementele comune ale pacienților care au învins sorții potrivnici, dr. Rediger dezvăluie puterea imensă a sistemului imunitar uman și descifrează secretele legăturii dintre minte și corp. În Vindecat, el explică rolul vital pe care îl joacă nutriția în întărirea imunității și lupta cu bolile, arătând totodată cum stresul și traumele ne afectează sănătatea fizică.

„Cartea doctorului Rediger este un excelent ghid de autovindecare." – Deepak Chopra, autorul bestsellerului Metauman

„Această carte de pionierat analizează vindecările spontane în urma unor boli potențial fatale… Autorul conchide că toate cazurile dovedesc existența unei „legături puternice" între identitatea bolnavului și sistemul său imunitar." – Nature

• Limbă: Română
• Editor: Lifestyle Publishing
• Data lansării: 11 aug. 2022
• ISBN: 9786067893274

Previzualizare carte

1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Director:

Crina Drăghici

Redactor:

Roxana Nacu

Design și ilustrație copertă: Alexe Popescu

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Oana Apostolescu

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing House SRL.

Copyright © 2020 by Jeffrey Rediger

All rights reserved.

Titlul original: Cured: The Life-Changing Science of Spontaneous Healing

Autor: Jeffrey Rediger, M.D.

Copyright © Lifestyle Publishing, 2021, pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone] ; Fax: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-789-271-0

ISBN (epub): 978-606-789-327-4

Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial TREI

Informațiile din această carte nu au rolul de a înlocui recomandările medicului sau ale altui specialist din domeniul medical. Trebuie să consultați un expert în probleme legate de sănătate, mai ales dacă aveți un istoric medical, dar și înainte de a începe, de a întrerupe sau de a schimba doza vreunui medicament care vi se administrează în prezent. Cititorii poartă întreaga responsabilitate pentru deciziile pe care le iau privind propria sănătate. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru orice efecte secundare adverse pe care cititorii pretind că le simt, în mod direct sau indirect, ca urmare a aplicării informațiilor din această carte.

Dedic această carte lui Rachael Ann Donalds, o sursă extraordinară de culoare în viața mea, și celor ale căror povești nu au încă o voce proprie.

Introducere. Să deschidem cutia neagră a miracolelor medicale

Există două moduri prin care poți fi păcălit. Unul este să crezi ceea ce nu este real. Celălalt este să refuzi să crezi ceea ce este real.

— Søren Kirkegaard

În 2008, pentru Claire Haser drumul care i se așternea în față părea lipsit de obstacole. La vârsta de 63 de ani, își stabilise un ritm al vieții, trecând cu ușurință peste urcușurile și coborâșurile ei. Harta pe care și-o schițase pentru viitor se desfășura exact așa cum și-o desenase: împreună cu soțul ei, mai aveau vreo doi ani până la pensie. Copiii erau mari, se descurcau bine și aveau o mulțime de nepoți sănătoși. În cea mai mare parte a vieții lor de adulți locuiseră în Portland, Oregon, cu ploile sale blânde, parcurile de un verde intens și clădirile din cărămizi roșii. Și, în cea mai mare parte a carierei sale, Claire lucrase ca administrator în industria medicală, stând la un birou toată ziua într-o încăpere cu lumină fluorescentă, îngropată în hârțoage.

Claire și soțul ei adorau Portlandul, dar visau să se retragă în Hawaii. Economisiseră și făcuseră planuri ani în șir, iar acum visul lor se apropia de realitate. Și deodată, axa în jurul căreia se învârtea viața tihnită și obișnuită a lui Claire a început să se clatine. O serie de simptome îngrijorătoare, dar vagi — o stare din ce în ce mai frecventă de greață, o durere acută care iradia în abdomen — a trimis-o la medic. Îngrijorat, doctorul i-a recomandat un CT. Claire stătea întinsă pe platforma tomografului, cu brațele ridicate deasupra capului, încercând să respire normal, sperând că acel câmp magnetic puternic care îi traversa corpul nu avea să identifice nimic. Dar scanarea a detectat o masă la nivelul pancreasului, cu diametrul de aproximativ doi centimetri. Biopsia i-a spulberat și ultimele speranțe; masa era malignă, adică de natură canceroasă. Claire a fost diagnosticată cu adenocarcinom pancreatic, o formă agresivă și incurabilă de cancer pancreatic.

Cuvântul cancer este foarte puternic în cultura noastră, un fel de Omul negru modern, asociat cu degradare și deces mai mult decât numeroase alte boli. Totuși, adevărul este că fiecare tip de cancer este diferit în ceea ce privește posibilitățile de tratament și probabilitatea de remisiune. Unele tipuri de cancer nu sunt fatale, cazuri în care pacientul nu moare din cauza cancerului, ci cu cancer, care poate sta liniștit și pasiv în corp mulți ani, până când persoana respectivă moare din alte cauze. Alte tipuri de cancer se dezvoltă treptat, dar constant; altele par să dispară câțiva ani. Multe tipuri de cancer sunt mortale atunci când sunt ignorate, dar răspund foarte bine la tratament, indiferent că este vorba despre operație, chimioterapie sau radioterapie. Anumite tipuri dispar singure chiar, în vreme ce altele nu răspund deloc la tratament, așa că orice îngrijire pe care o primește pacientul este paliativă și i se oferă doar în speranța încetinirii simptomelor. Și există multe alte tipuri de cancer care se află între aceste categorii, cu grade diverse de gravitate.

Iată ce știm despre cancerul lui Claire, adenocarcinom pancreatic: este forma cea mai letală de cancer pancreatic. Avansează foarte rapid și conduce la o moarte brutală. Aproximativ 45 000 de persoane sunt diagnosticate anual în Statele Unite și de două ori mai multe în Europa. Majoritatea decedează până la sfârșitul primului an. Este cea de-a patra cauză a deceselor produse de cancer la femei și bărbați și probabil că în curând va deveni a treia cauză.

Un diagnostic de adenocarcinom pancreatic este o sentință la moarte. Întrebarea nu este dacă vei muri din această cauză, ci când. De ce este cancerul pancreatic atât de mortal? În fazele incipiente ale bolii, nu există simptome. Cancerul avansează tăcut, pe nevăzute. Când se manifestă primele semne — pierderea apetitului, pierdere în greutate, dureri de spate, uneori icter slab, o îngălbenire ușoară a pielii și ochilor — este deja prea târziu. În acest punct, cancerul s-a extins deja sub formă de metastaze la alte organe. Tratamentul poate prelungi viața, dar nu o poate salva; marea majoritate a pacienților care suferă de cancer pancreatic (96%) moare din această cauză în decurs de cinci ani. Majoritatea decedează mult mai repede; estimările tipice de supraviețuire în urma diagnosticului sunt de trei-șase luni, cu tratament. Conform acestui standard, Claire a fost norocoasă: medicii i-au dat un an.

Viitorul pe care Claire și-l stabilise — grădina ei, Hawaii, o pensie liniștită alături de soțul ei — s-a spulberat peste noapte. Cancerul a măturat totul ca un uragan.

Claire a trebuit să aștepte două săptămâni după diagnostic pentru a se întâlni cu chirurgul. Familia și prietenii erau în stare de șoc când au auzit că trebuie să aștepte atât; doar suferea de cancer pancreatic agresiv! Oare nu trebuia să scape de el cât mai repede posibil? Cum ar fi putut să trăiască astfel săptămâni în șir, știind că boala se afla în interiorul ei, probabil agravându-se, probabil răspândindu-se? Dar Claire s-a bucurat de această pauză. Avea nevoie să se obișnuiască cu ideea. Faptul că a primit un diagnostic de boală terminală a făcut ca totul să i se pară un vis bizar; viața ei căpătase dintr-odată un punct final, ca niște șine de tren care dispăreau peste o stâncă în fața ochilor ei. Era de necrezut. La asta se adăuga și modul în care fusese tratată de medici: ca o căsuță care trebuia bifată, un corp care trebuia pregătit pentru următoarea procedură. Ca pacientă în sistemul medical, Claire simțea că era blocată într-un fel de mașinărie, o linie de asamblare care o muta fără încetare de la o stație de lucru la alta. Părea ceva predeterminat, impersonal, ca o rutină.

Acasă s-a adâncit în căutarea de informații despre boală. A devorat cărți, articole și pagini de internet, căutând o rază de speranță, ceva ce le scăpase doctorilor. Dar tot ceea ce citea consolida informația pe care o primise deja: nimeni nu supraviețuiește acestui tip de cancer. Claire răscolea internetul pentru a identifica măcar o poveste de remisiune sau supraviețuire, măcar una. Însă nu a găsit nimic.

Unica ei șansă de supraviețuire era o procedură chirurgicală denumită „operația Whipple". O procedură drastică, prin care i se îndepărta o parte din pancreas împreună cu vezica, porțiuni din intestinul subțire (duodenul și jejunul) și, posibil, părți din stomac și splină. Existau efecte adverse și complicații serioase; în fond, pancreasul îndeplinește funcții importante, inclusiv reglarea glicemiei și descompunerea alimentelor, iar medicii voiau să îndepărteze o parte din el. Enzimele pancreatice sunt deosebit de puternice, iar scurgerea acestora, care se produce frecvent în urma procedurii Whipple, poate cauza dureri atroce. În urma intervenției, cel mai probabil avea să se confrunte cu scurgerea dureroasă a enzimelor, retenție de fluide, spasme gastrice și gaze îngrozitoare. Pe termen lung, risca să dezvolte diabet, anemie și probleme digestive care induceau o stare de moleșeală și oboseală, însoțite de carențe de vitamine și minerale.

Pentru că nu putea dormi, Claire stătea trează până noaptea târziu, notându-și întrebări pe care să le adreseze medicului la consult.

Procedura Whipple este unica soluție? Dacă mi se face Whipple, voi suferi de diabet sau paralizie gastrică? Voi mai putea vreodată să mănânc normal? Voi avea dureri? Dacă da, cât timp? Cât de îndelungată va fi refacerea? Oboseala aceasta despre care am citit va trece vreodată? De câte ori ați realizat această procedură? Care au fost rezultatele? Cât de des se efectuează această procedură în spital? Care sunt rezultatele?

Rezultatele, i-a spus chirurgul la consult, nu erau spectaculoase. Claire a apreciat faptul că era direct și onest. Îi ceruse să fie sincer cu ea și așa era. I-a spus că întrucât măsura doi centimetri, adenocarcinomul ei era rezecabil, ceea ce însemna că putea fi operat prin metoda Whipple. Era unica ei șansă de tratament. Dar era o procedură riscantă, lungă, imperfectă și cu rezultate îndoielnice. Și-a adus atlasul chirurgical și l-a deschis la secțiunea despre închiderea procedurii Whipple: o adevărată enciclopedie despre diverse tehnici prin care te reasamblau după ce te desfăceau în bucăți.

— Vezi câte tipuri diferite sunt de a încheia această in­tervenție? Știi ce înseamnă asta? A privit-o în ochi: Înseam­­­nă că nu există o modalitate bună de a o face.

I-a spus că procedura poate dura până la opt ore. I-a mai zis că, dacă avea să facă infarct sau atac cerebral, urma să îl facă pe masa de operație. Statisticile acopereau o arie largă: unele surse susțineau că riscul de a muri în timpul operației era de doar 2%, în vreme ce altele menționau 15%. Chirurgul a informat-o că, chiar dacă accepta această intervenție, șansele ei de a supraviețui încă cinci ani erau doar de 5%; marea majoritate a persoanelor care suferă de acest tip de cancer decedează în acest interval, chiar și în urma procedurii Whipple. În acest punct, oncologul ei a menționat că ratele de supraviețuire timp de cinci ani se apropie de 20%. Chirurgul a insistat totuși pe 5% și s-au contrazis.

— Uite cum stă treaba, i-a spus într-un final chirurgul. Unii medici ar încerca să te convingă să faci această procedură. Dar eu nu mai am altceva să îți demonstrez. M-am săturat de aceste intervenții. Nu am nevoie de bani. Îmi este bine așa.

Își dădea seama că voia să o vindece; era chirurg, învățase să repare lucruri, să pună în practică magia preciziei și a științei. Dar, așa cum o rugase îi spunea în același timp adevărul gol-goluț.

Acasă a privit niște videoclipuri pe YouTube în care pacienții care trecuseră prin procedura Whipple se chinuiau cu dureri și descriau efectele adverse îngrozitoare ale intervenției. Căuta informații despre rate de supraviețuire, plângea, se ruga. Și-a pus niște întrebări foarte grele: Câtă durere pot suporta? Câtă durere sunt dispusă să accept pentru tot restul vieții? Cu câte limitări sunt dispusă să trăiesc? Pot trăi fără să mai merg în drumeții la munte?

În final, Claire a decis să refuze intervenția. Nu voia să își petreacă timpul rămas vânând o vindecare nesigură, puțin probabilă, mergând pe la cabinetele medicilor și stând în săli de așteptare. „Am decis să las natura să își urmeze cursul, spune ea. „Am decis să să-mi trăiesc restul vieții cu tot entuziasmul și fericirea de care eram în stare.

În 2013, la cinci ani de la diagnosticul și prognoza sumbre, Claire a fost internată pentru o afecțiune care nu avea legătură cu cancerul și care necesita un CT abdominal. Era prima dată după primirea diagnosticului când i se efectua o procedură imagistică. Se așteptase să moară și se concentrase doar pe viață, iar timpul a trecut în zbor. Deși medicii nu erau interesați de pancreas în mod special, acesta putea fi vizualizat pe imagine și apărea curat. Acolo unde cândva fusese o tumoare, acum nu mai era nimic.

Uluiți, medicii lui Claire au stabilit o analiză a diagnosticului și au cerut rezultatele biopsiei, fiind convinși că trebuie să se fi produs o greșeală. Dar diagnosticul fusese corect. Fără tratament sau intervenție chirurgicală, adenocarcinomul pancreatic al lui Claire dispăruse — ceea ce era imposibil.

Cum de s-a întâmplat așa ceva? Nimeni nu știa exact, nici măcar Claire. Medicii săi știau doar ce nu făcuse: chimioterapie, radioterapie, intervenții chirurgicale. Atunci când am discutat cu Claire, mi-a spus că în urma diagnosticului a efectuat într-adevăr o serie de schimbări importante, dar niciunul dintre doctorii ei nu era interesat să afle despre acestea. I-au spus că experiența sa „nu avea vreo valoare medicală". Era doar unul dintre lucrurile acelea ciudate, o coincidență de unu la un milion care nu însemna nimic.

Multă lume ar considera cazul lui Claire ca fiind o minune. În profesia medicală, numim aceste cazuri remisiune spontană. Indiferent ce termen folosești, vindecările acestea rămân în mare parte neexaminate, ca niște cutii negre care nu au fost deschise de știința medicală.

Spontan înseamnă fără o cauză, dar adevărul este că, de fapt, nu prea am căutat cauza. În istoria medicinei, nu am folosit aproape niciodată instrumentele unei științe riguroase pentru a investiga refacerile remarcabile de pe urma unor boli incurabile. Bunul-simț ar sugera că acestea ar fi tocmai cazurile pe care ar trebui să le studiem cel mai mult, că poate acești oameni au descoperit niște modalități profunde de vindecare pe care am dori să le înțelegem. Și totuși, studiul remisiunii spontane (RS) este un teren aproape complet neexplorat. Clasificăm cazuri precum cel al lui Claire drept „coincidențe sau „anomalii și acceptăm pur și simplu că acestea sunt inexplicabile. Dar eu nu consider vindecările remarcabile drept coincidențe sau anomalii, așa cum nu consider artiștii extraordinari din alte domenii drept coincidențe și anomalii. Serena Williams și Michael Jordan sunt anomalii, evident, dar ei sunt și exemple minunate ale capacităților umane și, studiind tehnicile și metodele lor, putem înțelege cum să le perfecționăm pe ale noastre.

În 1968, la Jocurile Olimpice din Ciudad de México, săritorul în lungime american Bob Beamon a sprintat pe pistă către groapa de nisip și s-a lansat în aer. În filmarea evenimentului pare că zboară ca o pasăre, cu pieptul în față, înainte de a-și întinde picioarele pentru a ateriza pe nisip. A depășit recordul existent cu 60 de centimetri, șocând spectatorii și efectiv punând capăt concursului. Observatorii au spus că săritura era „incredibilă. Era și imposibil de măsurat cu echipamentul respectiv. A devenit cunoscută ca „săritura secolului.

Atleții și cercetătorii au încercat imediat să înțeleagă cum a reușit și cum ar putea fi învins recordul său, deși depășirea noului record s-a produs după aproape 23 de ani. Și totuși, atunci când ceva asemănător se produce în medicină (când cineva care a fost condamnat efectiv la moarte de către sistemul medical își revine brusc), ne purtăm ca și cum am fi stânjeniți. Aceste cazuri remarcabile sunt considerate amenințări la adresa sistemului și nu surse de entuziasm și sunt clasificate fără nicio investigație. Mister. Miracol. Coincidență. Anomalie. Ne pricepem la etichete, dar suntem repetenți la explicații.

De-a lungul istoriei umanității, au existat tot soiul de păreri legate de originea bolilor și a afecțiunilor. Până destul de recent (cam în ultimele două sute de ani), majoritatea culturilor considerau boala ca pe ceva ce își avea originea în lumea spirituală: era voia Domnului, poate o pedeapsă sau blestemul unui spirit malefic. Dacă locuiai în Egiptul Antic, de exemplu, puteai purta o amuletă care să te protejeze de boală și îți tratai tăieturile și zgârieturile cu miere (un antibiotic natural). Dacă erai bolnav, medicul putea decide să provoace voma, plecând de la teoria că, întrucât organismul este plin de căi de legătură, boala ar putea indica un blocaj care trebuia rezolvat. Dacă se întâmpla să te fi născut în Grecia Antică, ai fi crezut că organismul uman este alcătuit din elemente care trebuie să se afle permanent în echilibru; boala era un indiciu că echilibrul era dereglat și trebuia restabilit. În această situație, ai fi vizitat unul dintre străvechile asclepion, un templu de vindecare unde ai fi trăit catharsisul (purificare), ai fi avut parte de terapie prin vis și îngrijiri medicale, un amestec de tratamente fizice și spirituale sub ochiul vigilent al lui Asclepios, zeul vindecării.

Deși practica medicinei în numeroase culturi străvechi se baza foarte mult pe magie, religie și superstiții, au existat și progrese importante: o cunoaștere aprofundată a anatomiei, teorii privind bolile și sănătatea dezvoltate prin observație și încercări și metode repetabile de tratare a rănilor și bolilor, deseori cu ajutorul plantelor medicinale, care au fost precursorii medicamentelor moderne. Totuși originea bolii în sine a continuat să ne scape. De unde apare? De ce alege o anumită persoană și nu alta? Deși ne bazam pe tratamente precum lăsarea sângelui și astrologia, am observat tot mai mult că numeroase boli apăreau din cauza apei infestate și a canalizării și că era important să menținem corpul, orașele și sursele de apă curate, deși nu înțelegeam foarte bine de ce.

În anul 36 î.H., un cercetător roman, Marcus Terrentius Varro, a pus la dispoziția publicului cartea Despre agricultură, un ghid practic pentru fermieri. Într-o secțiune dedicată creșterii animalelor, el avertiza împotriva creșterii acestora în apropierea mlaștinilor, din cauza teoriei că „anumite animale minuscule, invizibile ochiului, se înmulțesc acolo și purtate de aer pătrund în corp prin gură și nas și produc boli care sunt greu de eliminat". O teorie interesantă, dar care era imposibil de demonstrat la vremea aceea.

În 1546 a apărut Despre contagiune și boli contagioase, semnată de medicul italian Girolamo Fracastoro. Ea detalia teoria acestuia conform căreia creaturile minuscule, cu rată mare de reproductivitate și care produceau boli — microorganismele — se răspândeau de la o persoană la alta prin atingere sau erau purtate de vânt. Teoria sa a fost bine primită la vremea aceea, dar, din nou, fără nicio dovadă care să susțină conceptul, în cele din urmă a fost ignorată și aproape uitată. Louis Pasteur, chimistul francez care a inventat procesul de eliminare a patogenilor care încă îi poartă numele, pasteurizare, a fost cel care a demonstrat definitiv teoria microbiană în anii 1860. Deși era un salt imens pentru medicină, ne-a blocat în același timp într-o filosofie privind sănătatea și bolile care se baza pe acest discurs: ucideți patogenii. Este oare posibil ca astăzi să fi devenit atât de concentrați pe această misiune încât să ignorăm alte căi importante ce duc spre sănătate?

Doctorii sunt învățați să ignore povestea, viața personală a pacientului, pentru a putea ajunge la semnele și simptomele bolii, care se manifestă la persoanele cu afecțiunea respectivă. Am fost limitați de atenția acordată patologiei, lucrurilor care lipsesc sau aspectelor legate de boală în loc să vedem și să stimulăm tot ceea ce este corect, special și minunat în fiecare viață umană — în viața ta. Drept urmare, comitem în mod frecvent erori mortale chiar atunci când încercăm să vindecăm. Tratăm boala și nu persoana, ignorând povestea mai amplă a vieții pacientului, care este bogată în indicii și revelații despre cea mai bună modalitate de a-l conduce către vindecare. Ne concentrăm pe simptome și nu pe cauze, prescriind medicamente care deseori nu fac decât să mascheze simptomele în loc să încercăm o acțiune mai laborioasă, pe termen mai lung, menită să creeze imunitate și vitalitate. Insistăm să clasificăm bolile după originea lor în minte sau în corp, în loc să înțelegem și să acceptăm legătura dintre ele, care este de fapt locul de unde pornesc majoritatea bolilor.

Și, în sfârșit, respingem relatările privind unele vindecări extraordinare, care nu se potrivesc paradigmei noastre ce conține o singură cauză, un singur tratament. Sunt dispus să pariez, pe baza experienței mele, că majoritatea dintre noi, cei din profesia medicală, am întâlnit cazuri de vindecări remarcabile. Nu știm cum să le interpretăm și, prin urmare, neîncadrându-se în sistemul nostru de referință, le etichetăm și le uităm, amintindu-ne poate de ele ocazional, noaptea târziu, în timp ce reflectăm alături de o ceașcă de cafea în cabinetul asistentelor sau în liniște, în spațiul propriilor gânduri. Nu știm cum să le explicăm, preferăm să nu le publicăm de teama ridicolului profesional și nu le repetăm pacienților noștri care suferă exact de aceleași boli. Nu vrem să le dăm „speranțe deșarte".

Prima dată am fost martorul unor vindecări remarcabile în urmă cu 17 ani, când tocmai încheiasem rezidențiatul și îmi începeam cariera de psihiatru. La vremea respectivă, acceptasem să lucrez la Spitalul McLean și la Facultatea de Medicină de la Harvard și îmi deschisesem și un cabinet privat. Eram foarte stresat. Mă simțeam motivat să îmi dovedesc valoarea ca medic și ca profesor.

Am cunoscut-o pe Nikki, asistentă de oncologie care lucra aproape, la Mass General, atunci când a venit la o ședință comună de terapie împreună cu fiul ei adult. Fusese diagnosticată cu cancer pancreatic și avea anevoie de sprijin pentru a-i putea da acestuia vestea.

La scurt timp mi-a spus că își luase un concediu pe o perioadă nedeterminată de la Mass General; sănătatea ei se agravase într-atât, încât nu mai putea lucra. Era epuizată și îi era greu să se hrănească, pierzând astfel în greutate. Plănuia să călătorească în Brazilia, într-un orășel de provincie denumit Abadiânia, unde voia să viziteze un vindecător brazilian. Încercase tot ceea ce medicina occidentală putea oferi pentru a lupta cu boala și hotărâse că nu avea nimic de pierdut.

Cam la două săptămâni după ce a plecat, a sunat telefonul la cabinet. Era Nikki, care mă apela din Brazilia.

— Trebuie să vii aici, mi-a spus. Mă însănătoșesc. Văd lucruri pe care nu le-ai crede vreodată.

Mi-a povestit caz după caz despre oamenii pe care îi cunoscuse și despre vindecări la care fusese martoră, povești tipice despre ologi care începeau să meargă și orbi care își recăpătau vederea. O femeie cu cancer mamar care simțea că un „nor negru" i s-a ridicat de pe piept atunci când a fost atinsă de vindecător și care ulterior a observat că tumoarea se micșora. Nikki m-a sunat și mi-a scris din Brazilia luni în șir, dar eu nu m-am dus. Aveam mult de lucru la spital, cursuri de predat și, în plus, eram foarte sceptic. Le-am bifat ca pe niște fenomene explicabile. Ameliorări temporare, diagnostice eronate, persoane care oricum s-ar fi însănătoșit.

Atunci când Nikki a revenit, părea într-adevăr că-și recăpătase puterile. De fapt, starea ei de sănătate se ameliorase considerabil. Se bucura de viață, mânca friptură (una dintre mâncărurile sale preferate) și salate. Timpul petrecut în Brazilia o stimulase. Mi-a povestit că se simțea din nou capabilă să ofere și să primească iubire. Problemele legate de control care o chinuiseră au dispărut. Se simțea plină de energie și veselă. Calitatea vieții sale crescuse simțitor prin comparație cu starea în care se afla înainte de a pleca. Dar, din păcate, povestea ei nu se termină ca aceea a lui Claire. Să fiu sincer, majoritatea nu se termină astfel. În final, Nikki a suferit o recidivă și a decedat din cauza cancerului în mai puțin de un an. Dar înainte de a muri m-a rugat din nou insistent să investighez ce se petrecea în Brazilia.

Citisem în publicații științifice că adevăratele cazuri de remisiune spontană sunt rare, producându-se într-o proporție de aproximativ 1 la 100 000 de cazuri. Statistica aceasta se repeta la nesfârșit în articolele științifice, întotdeauna ca un adevăr suprem. Așa că am decis să îi iau urma, să îi detectez punctul de plecare. Am descoperit că apăruse din senin și apoi a fost preluată ca adevăr, repetată din nou și din nou în articolele ulterioare.

Atunci când am aprofundat cercetările în căutarea unor exemple actuale și trecute de vindecări spontane, am fost șocat de ceea ce am aflat. În ultimul secol, raportările privind remisiunea spontană s-au înmulțit treptat atât în ceea ce privește numărul, cât și frecvența, de obicei cu o creștere abruptă în urma unor conferințe, cărți importante sau relatări semnificative din presă. La începutul anilor 1990, Institutul Științelor Noetice a început să adune laolaltă toate cazurile de remisiune spontană care fuseseră descrise în literatura medicală. În baza de date pe care au publicat-o în 1993, Remisiunea spontană: o bibliografie adnotată¹, cercetătorii au documentat 3 500 de referiri la vindecare spontană care au apărut în 800 de reviste. Iar cazurile care chiar au fost raportate reprezentau doar vârful aisbergului. La prima conferință pe care am susținut-o, în care am menționat remisiunea spontană și ceea ce noi, doctorii, am putea învăța de pe urma ei, am întrebat publicul format din medici câți dintre ei întâlniseră vreun caz de remisiune care nu avea nicio logică din perspectivă medicală. S-au ridicat mâini în toată sala. Atunci când am întrebat câte persoane își notaseră cazurile respective și și-au publicat observațiile, toți au lăsat mâinile în jos.

Nu era vorba că remisiunea spontană era rară, ci că o cultură a fricii și judecata celorlalți ne împiedicau să vedem care este amploarea ei. Câte cazuri existau care nu au ajuns niciodată în literatura medicală de teama ridicolului profesional? În calitate de nou director medical la McLean, una dintre cele mai vechi și mai venerabile instituții psihiatrice, am resimțit acut acest lucru. Am ezitat să îmi public observațiile sau să caut sprijin în lumea medicală. Și totuși, în fiecare zi, observam cum diverse cazuri de remisiune spontană erau asociate cu problemele cu care se confruntau pacienții mei, indiferent că era vorba de context medical, psihiatric sau de urgențe. În fiecare zi vedeam pacienți cu bolile cele mai frecvente, dar mortale care există: cancer, diabet, boli cardiace, boli autoimune și boli pulmonare — principalii asasini din lumea occidentală. Se cunoaște tot mai mult că numeroase boli cuprind importante componente legate de stilul de viață. Începeam să cred că, dacă pacienții mei ar putea încerca jumătate dintre strategiile pe care le-am observat la persoanele care au trăit vindecări remarcabile, ar avea loc o ameliorare semnificativă a stării generale de sănătate nu doar pentru persoanele suferinde, ci și pentru societate. Dar presiunea de a rămâne între limitele dogmatice ale profesiei mele era foarte puternică și îmi era greu să mă scutur de ea.

În copilărie am locuit la o mică fermă de familie din zona rurală din Indiana, în mijlocul câmpiilor întinse de porumb și soia, sub cupola vastă a cerului din Vestul Mijlociu. Provin dintr-o familie cu rădăcini Amish. Părinții mei au părăsit comunitatea Amish pe când eu aveam doi ani, dar am continuat să trăim după principiile lor. Creșteam animale și produceam cea mai mare parte din ceea ce mâncam, inclusiv carne și făină de grâu. Mama ne făcea hainele. Televizorul, radioul, facilitățile și activitățile mai moderne erau considerate lucrul diavolului, trebuia să ne temem de ele și să le evităm. Pentru mine, era un univers dificil, care mă izola, așa că am rupt lanțurile cât de repede am putut, plecând la facultate la Wheaton în Chicago, după care am făcut seminarul la Princeton, facultatea de medicină la Universitatea Indiana și apoi rezidențiatul la Harvard. Încă îmi amintesc cât de mult mi se părea că mi se deschide lumea: o ușă care fusese întotdeauna închisă se deschidea larg pentru a-mi dezvălui o mulțime de posibilități. Am intrat la seminar plin de întrebări, căutând răspunsuri, încercând să reconciliez părerile fundamentaliste din copilăria mea cu experiențe și cunoștințe noi. La Princeton, nu am căpătat niciun fel de răspunsuri, ci și mai multe întrebări. Dar am mai învățat de la mentorul meu că întrebările sunt la fel de importante ca răspunsurile.

„Scopul, mi-a spus el, „nu este neapărat acela de a ajunge la un răspuns absolut. Scopul este acela de a-ți îmbunătăți calitatea întrebărilor. Calitatea întrebării determină calitatea răspunsului.

Întrebările pe care le avem sunt lumina călăuzitoare care ne propulsează înainte. Dacă lansăm întrebări bune, este foarte probabil că ne îndreptăm în direcția bună.

Când am fost admis la facultatea de medicină, filosofia era atât de diferită, încât am resimțit-o ca pe un bici. Încă îmi aduc aminte unde stăteam atunci când mi-am dat seama că sistemul de valori al lumii medicale nu era deloc ceea ce sperasem sau așteptasem eu. Mă aflam în față în amfiteatrul care tocmai se golise, adresând profesorului o întrebare care avea legătură cu ceea ce ne predase.

— Tu trebuie doar să memorezi materialul, mi-a spus el. Nu pune întrebări.

A fost o frază care avea să mi se repete de nenumărate ori la medicină: Nu pune întrebări. Nu pune întrebări. Nu pune întrebări. Evident, studenții la medicină trebuie să învețe materialul; este nevoie de foarte mult timp și mult efort pentru a consolida baza cunoștințelor necesare unui medic. Dar pentru mine, fraza aceasta era un ecou inconfortabil al filosofiei în care fusesem crescut: aceea că dogma nu trebuie să fie pusă niciodată la îndoială.

Memorarea și lipsa libertății de a adresa întrebări învață doctorii să țină capul plecat și să nu facă valuri. În cele din urmă, devenim complici ai unui sistem care, deși produce unele progrese incredibile în domeniul cercetării și al tehnologiei, eșuează zilnic la nivelul pacienților, întrucât ratează ocazii importante de vindecare. După două decenii în care am lucrat în sistemul medical, am văzut destule ocazii pierdute (momente în care am avut ocazia de a schimba traiectoria vieții cuiva, dar am ratat-o), și a sosit vremea să fac valuri. Am ajuns în punctul în care am curajul de a adresa întrebările care trebuie și de a le urma acolo unde duc ele, la nivelul la care ne poate conduce știința actuală, și apoi să merg puțin mai departe.

Nu există studii clinice despre remisiuni spontane; nu există nici studii dublu-orb, care reprezintă standardul de aur după care se ghidează lumea medicală. Ar fi imposibil de realizat, întrucât în prezent nu există vreo modalitate de a controla condițiile în care s-ar putea produce remisiunile spontane și ar fi lipsit de etică să testăm teorii pe pacienții în stare terminală. În cazul remisiunii spontane, trebuie să fim antropologi, detectivi și investigatori medicali, care scormonesc prin povești personale, dosare medicale și știința existentă pentru a pune laolaltă piesele acestui puzzle. Cartea aceasta este încercarea mea de a realiza acest lucru.

Din 2003 intervievez supraviețuitori ai unor boli incurabile și le analizez dosarele medicale și am observat că există un tipar de principii și comportamente. Nu mă mai surprinde dispariția neașteptată a bolii. Am călătorit în Brazilia la centre de vindecare unde mii de oameni vin cu convingerea că pot fi vindecați; și, mai des decât ar fi logic în paradigma noastră medicală, chiar sunt vindecați. Am urmărit un așa-numit vraci religios din inima Americii și am văzut cum propriii mei pacienți trăiesc remisiuni neașteptate ale bolii în timp ce se aflau în îngrijirea mea. M-am luptat cu propriile mele îndoieli și, chiar pe măsură ce avansez, încă mă mai lupt.

Această carte nu este un argument pentru ca pacienții să nu își mai ia medicamentele sau să refuze intervenții medicale. Farmacopeea și tehnologia medicală pe care le-am dezvoltat sunt inovatoare, necesare și deseori salvatoare de vieți și, după cum o vor demonstra poveștile din această carte, sunt numeroase cazuri de remisiune spontană care se produc în colaborare cu eforturile extraordinare ale medicilor dedicați care lucrează la vârful domeniilor lor. Vindecările remarcabile ne spun pur și simplu că aceste intervenții nu sunt întotdeauna suficiente și că nu dețin toate răspunsurile pentru ieșirea din boală.

Ceea ce am învățat pe parcursul investigațiilor mele și am pus în practică cu pacienții mei este că trebuie să săpăm mai adânc, dincolo de tratarea pe termen lung a simptomelor, către cauzele bolii. Este important și uman să tratăm simptomele pe termen scurt, dar pe termen lung trebuie să tratăm cauza bolii, care este deseori ascunsă. Vindecarea spontană ne oferă o fereastră rară către aceste cauze profunde. Avem responsabilitatea de a studia aceste cazuri și de a învăța tot ce putem din ele. Apoi putem include aceste cunoștințe în modul în care tratăm bolile cronice și incurabile, folosind atât instrumentele medicinei moderne, cât și înțelepciunea acestor vindecări remarcabile.

Cartea aceasta urmărește călătoria mea detectivistică în fenomenul remisiunii spontane pe parcursul a 17 ani. În partea întâi, vom porni de unde am început eu: de la analiza elementelor constituente ale sănătății. În cazul remisiunii spontane, există ceva ce schimbă cursul previzibil al bolii și îl modifică radical. Locul de unde trebuia în mod logic să pornim era sistemul imunitar, prima și cea mai importantă linie de apărare împotriva infecțiilor și a bolilor, dar și factorii care îl influențează: dietă, stil de viață și stres. De nenumărate ori, am văzut cum supraviețuitori ai unor boli incurabile fac niște schimbări radicale în aceste domenii (care sunt deseori ignorate în îngrijirea medicală de rutină) și am știut că trebuie să încep cu o analiză mai profundă a aspectelor specifice modificărilor produse și a cauzelor lor. Aceasta m-a condus nu doar către niște descoperiri surprinzătoare despre cât de puternice pot fi schimbările când vine vorba despre vindecare, ci și mai departe, către relațiile complexe ale legăturii dintre minte și corp și misterele inimii umane.

Nu am fost uimit să descopăr că legătura dintre corpul și mintea noastră are un potențial imens când vorbim despre vindecare radicală; până și medicina convențională acceptă că nivelurile noastre de stres și tiparele mentale, de exemplu, pot influența sănătatea fizică. Dar ceea ce m-a surprins într-adevăr era profunzimea acestei legături, care era mai puternică decât mă pregătise pe mine instruirea medicală. În partea a doua mă veți însoți în timp ce analizez cât de strânsă este legătura dintre vindecarea radicală și gândurile, părerile și chiar sentimentul fundamental al sinelui, care este deseori ignorat. Am descoperit că îmi pun întrebarea: poate identitatea mea determina în vreun fel capacitatea mea de a mă vindeca? Răspunsul este revelator și complex.

Pe parcursul cărții voi prezenta în detaliu profilul supraviețuitorilor unor boli incurabile care au decis să își deschidă în fața mea dosarele medicale și viețile, în contextul căutării mele de răspunsuri. Am încercat să surprind bogăția și unicitatea fiecărei povești, deoarece eu cred că secretele vindecării spontane sunt revelate nu doar de asemănările dintre ele, ci și de diferențele lor. Așa cum a afirmat cândva celebrul psiholog Carl Rogers: „Universalul suprem se regăsește în personalul suprem".

Ce ne învață aceste cazuri este că trebuie să creăm un mediu biologic în organism și în minte care să pregătească scena pentru vindecare. În fond, corpul vrea să se vindece. Și există mult mai multe moduri de a crea condițiile propice decât suntem învățați. Scopul meu este să împărtășesc acest proces cu dumneavoastră, să mă însoțiți în călătoria investigării pe rând a acestor cazuri, explorând noua știință inovatoare a minții și a corpului și urmând calea către vindecare pe care o reliefează aceste povești. Într-un final, ele m-au condus către temelia unui nou model de medicină, care se bazează pe ceea ce eu denumesc acum „cei patru piloni" ai sănătății: vindecarea sistemului imunitar, vindecarea nutriției, vindecarea răspunsului la stres și vindecarea identității.

Este un domeniu de cercetare care încă se află la început și cu certitudine nu dețin toate răspunsurile. Dar am câteva răspunsuri preliminare și multe întrebări importante și, împreună, ele m-au condus departe pe calea înțelegerii a ceea ce se produce de fapt în cazul acestor „miracole" medicale. Atât de des folosim termenul miracol ca pe un cuvânt atotcuprinzător care descrie ceva ce nu putem explica. Dar până și miracolele au explicații; doar că încă nu le-am găsit noi. Cred că uneori ne îndepărtăm de încercarea de a le explica, crezând cumva că descoperirea mecanismului lumii reale din spatele unui „miracol" îl va diminua, îi va răpi din importanță. Dar pentru mine, înțelegerea mecanismelor interne ale acestor tipuri de evenimente surprinzătoare nu le răpește din caracterul uimitor. Ridicarea capacului, privitul înăuntru și observarea mecanismului unui fenomen neexplicat anterior, la fel de complicat ca și mecanismul unui ceas, mi se par și mai miraculoase.

Cu mult timp în urmă mi-am promis că nu voi scrie decât dacă am ceva ce trebuie neapărat spus. Kierkegaard, filosoful din secolul al XIX-lea, a scris profund despre ce înseamnă să trăiești în zgomotul și nebunia vieții moderne. Spre deosebire de alți scriitori, el nu a căutat să fie doar o altă voce printre atâtea altele din piața publică sau cea mai puternică dintre ele, ci să dea ceva la o parte, astfel încât cititorul să poată găsi adevărul de care are nevoie și să înceapă din nou să trăiască.

Am speranța că această carte reușește același lucru. Îmi alătur și eu vocea acum pentru că eu cred că este urgent să discutăm despre aceste cazuri. Poveștile din această carte dau perdeaua la o parte și arată că există lucruri pe care le cunoaștem despre ce anume creează o viață sănătoasă, plină de forță, chiar miraculoasă, dar și că am uitat ceea ce știm. Singurul mod de a recupera aceste cunoștințe este de a elimina zgomotul și opiniile din interior și din exterior și de a reveni la un fundament brut și adevărat, adică lumina ascunsă, dar inepuizabilă a cunoașterii, care arde în fiecare dintre noi.

Deși știința aceasta este nouă și vom afla mult mai multe în deceniile care urmează, cercetările pe care le avem acum și potențialul lor pentru milioane de oameni sunt prea importante pentru a nu fi împărtășite pe scară mai largă. Speranța mea este că această carte va lumina curat calea spre vindecare a celor care se luptă cu boli cronice sau chiar incurabile, a celor care au o persoană dragă în această situație sau a celor care pur și simplu doresc să fie cât mai sănătoși și mai plini de vitalitate.

În general medicina modernă îți spune care este situația și cu ce anume vei trăi, dar nu te ajută să înțelegi ce este posibil sau ce ar putea fi. Indiferent dacă diagnosticul este diabet, afecțiune cardiacă, depresie, cancer, o boală autoimună sau altceva, s-ar putea să nu primești speranța sau instrumentele recuperării de care ai nevoie pentru a te vindeca într-adevăr. Trebuie să punem extraordinarul pe masa de operație pentru a-l putea diseca și a învăța din el, astfel încât posibilitățile extraordinarului care există în fiecare dintre noi să fie arătate tuturor.

* * *

În prezent Claire locuiește în Hawaii, așa cum plănuise înainte de a se îmbolnăvi.

— După diagnosticul meu, nu am crezut că voi reuși, spune ea. Dar suntem în grafic.

Împreună cu soțul ei, locuiește pe O’ahu alături de fiica și ginerele ei, care sunt muzicieni. Își petrece serile pe lanai — genul acela de verandă deschisă, acoperită, care se regăsește peste tot în Hawaii — bucurându-se de priveliște. Poate vedea luminile din Honolulu și cerul care se schimbă odată cu vremea. Recent s-a produs un uragan care amenința să facă multe pagube, dar care nu a fost nici pe departe atât de grav pe cât se aștepta lumea. M-am gândit la cancerul care cândva amenințase să îi distrugă întregul univers ca un uragan devastator.

— Suntem puțin zguduiți, dar suntem bine, îmi poves­tește acum despre furtuna recentă. Am avut noroc. Ne-a ocolit.

Cum facem ca uraganele să ne ocolească? Răspunsul nu este simplu, iar aceasta nu este o carte pentru cei care caută răspunsuri simple. Este o carte despre o călătorie lungă către descoperirea secretelor remisiunii spontane și, poate, în interiorul lor, a secretelor sănătății și vitalității de durată. Nu au existat răspunsuri ușoare pentru mine cât timp am făcut munca aceasta. Fiecare piatră pe care am răsturnat-o în căutarea unui răspuns părea să scoată la iveală altă întrebare. A trebuit să îmi reamintesc faptul că scopul nu era acela de a ajunge la o concluzie imediat ce dădeam peste un aparent „răspuns". Iar prima întrebare a fost: Ce se petrecea cu adevărat în Brazilia?

Partea întâi. IMUNITATEA INCREDIBILĂ

1. În inima imposibilului

Eu cred că nu există o sursă a imposturii în investigarea naturii care să se poată compara cu părerea fixă că anumite tipuri de fenomene sunt imposibile.

— William James

Prima intervenție chirurgicală pe care am realizat-o singur a fost o amputație de picior.

Era ora două dimineața și eram deja de gardă de câteva ore bune. M-au sunat să merg în sala de operații (SO) și am primit informații despre pacient, un bătrân bolnav de diabet, care s-a internat cu dureri mari în piciorul stâng. Când l-au examinat, asistentele au descoperit numeroase plăgi cangrenoase la nivelul pulpei și al tălpii. În stare gravă, un diabet prost îngrijit ca acesta poate cauza probleme serioase de circulație, încetinind fluxul sangvin către membre și extremități.