Compendii de terapii complementare

De Liviu Bulus

Medicina clasică, bazată pe tratamente alopate şi utilizând din plin medicamente fabricate în laboratoarele de biochimie – trece printr-o perioadă de mari schimbări, preia şi integrează cu repeziciune concepte ale altor discipline. Cele mai interesante şi mai spectaculoase sunt conceptele preluate din alte culturi, din Orient sau din Emisfera Sudică: multe metode medicale – pe care astăzi le considerăm a fi normale – aparţin, în fapt, altor culturi.
De asemenea, principiile unei alimentaţii echilibrate şi non-invazive, au fost preluate din alte şcoli tradiţionale de vindecare: nu sunt puţini cei care au realizat miracolul vindecării prin intermediul remediilor pe care Natura ni le-a pus la dispoziţie: hrana a devenit de-a lungul timpurilor element de legătură între oameni; simpla pâine a căpătat în istorie valenţe sacre pentru fiinţa umană. Alimentele sunt, deci, remedii universale, deoarece poartă cu ele, pe lângă forţa naturii, un tumult de sentimente umane.

Citind şi punând în practică cunoştinţele din această lucrare, ar fi de dorit să nu uitaţi nici o clipă că dincolo de indicaţiile pragmatice se află un întreg univers care aşteaptă să fie redescoperit de fiecare în parte, acela al vindecării oricărei suferinţe cu ajutorul Naturii şi al Dragostei. Scopul nostru, aşadar, este să repunem în drepturi şi să oferim o imagine cât mai cuprinzătoare – şi în acelaşi timp accesibilă – asupra modalităţilor alternative de vindecare.

Lucrarea de fata cuprinde un numar de peste 60 de terapii descrise in detaliu dintre care putem aminti: argiloterapia, aromaterapia, masajul, acupunctura, balneoterapia, chiropraxia, cromoterapia, elixire florale, fizioterapia, hidroterapia, homeopatia, kinetoterapia, masajul energetic, terapia prin nutritie, reflexoterapia, osteopatia, presopunctura, reiki, yoga, sucoterapia, terapia cu vitamine etc.

Un nume binecunoscut in domeniul medicinii alternative. Este cadru medical, fizioterapeut specialist in domeniul terapiilor complementare. Pe parcursul a peste 40 de ani de activitate a acumulat o vasta experienta in acest domeniu. Fizioterapeut la echipa nationala de fotbal (pe perioada antrenorilor Lucescu, Ienei, Radulescu) intre anii 1981-1991 si cadru medical, fizioterapeut la F.C. Sportul Studentesc, s-a ocupat de sanatatea si randamentul sportiv al unor glorii ale fotbalului romanesc de la Boloni, Stefanescu pana la Hagi si Popescu. Liviu Bulus a realizat numeroase carti de specialitate in domeniul medicinii alternative (peste 35 de titluri) prezentate in colectia "Terapii complementare" din care amintim primele numere aparute: "Tinerete fara batranete", "Reflexologia o speranta pentru fiecare", "Celulita – tratamente vechi si noi", "Auriculoterapia", "Presopunctura", "Fitoterapia", "Osteopatia", "Reflexologia in practica", "Cromoterapia", "Masajul terapeutic", "Alimentatia in sport", "Marea enciclopedie a masajului", "Sucoterapia", "Enzimoterapia","Iridiologia'', ''Fata ascunsa a fotbalului", ''Fotbalul incotro?'', "Fotbalul feminin in lume si la noi", "Reflexologia palmara", "Ghid practic de calcaturi", "Elemente de gimnastica terapeutica", ''Fii tanar din nou".

Din anul 1996 Liviu Bulus a predat cursuri de terapii complementare: masaj, reflexoterapie, nutritie, presopunctura, osteopatie. Totodata, acesta este un bine cunoscut consilier in terapia cu argila si specialist in colonhidroterapie. Lector in nutritie si specialist in terapii complementare. Fondator al Centrului de pregatire si educatie in sanatate Bulus.

• Limbă: Română
• Editor: Tudor Andrei
• Data lansării: 29 apr. 2021
• ISBN: 9798201137052

Liviu Bulus

Liviu Bulus is a prolific author of alternative medicine books which have so far been published only in his country of residence, Romania. His theoretical works are the result of a lifetime of practice within the vast field of complementary therapeutic disciplines, such as reflexology, massage, acupuncture, acupressure, homeopathy and many others. After many years of praxis, teaching, experiments and research, he has put his expertise into words, for the help and benefit of others. He is a firm believer in the fact that no illness is incurable – especially today, when not only the standard treatments have advanced, but also our mindset, our attitude towards sickness as such has shifted. Dr. Bulus has observed that our body’s ability to heal itself is in strict concordance with our inner strength, attitude and discipline and he enhances this particular aspect in all his works. A firm believer in the qualities of raw fruit and vegetables and of the plants, in their ability to heal and stabilize, Liviu Bulus explains how to use them in order to maximize their benefits, he provides carefully tested recipes and alternative solutions to a plethora of affections. His books are, most of all, a reminder to turn towards the most basic values, to re-learn how to trust ourselves, to be our own healer, as well as a strong urge to remember the timeless treasures of nature and their therapeutic properties. Wisdom for present times!

Previzualizare carte

COMPENDII DE TERAPII COMPLEMENTARE

Liviu Buluş

Specialist în Terapii Complementare

Lector de Nutriţie

Consultant în Argiloterapie

––––––––

Toate drepturile asupra ediţiei revin autorului.

Prefaţă

––––––––

În ultimele decenii ale secolului XX, omul modern a înţeles mai mult ca niciodată că terapiile convenţionale promovate de şcolile clasice de medicină nu îi sunt suficiente pentru a elimina o serie de probleme vitale, pentru a-şi păstra echilibrul fiziologic şi spiritual. Omul zilelor noastre trăieşte într-un ritm de viaţă trepidant şi adeseori se află în imposibilitatea de a se mai regăsi. Este adevărat că medicina occidentală rezolvă cu succes atât boli ale tinerilor, cât şi boli ale bătrânilor – acest fapt ne-a afectat viaţa în sens pozitiv, pe numeroase planuri, de-a lungul întregului ciclu de la naştere şi până la moarte. Cu toate acestea, există unele probleme determinate de evoluţia medicinei occidentale. Problemele legate de unele forme de tratament ne-au forţat din ce în ce mai mult să ne întoarcem către alte metode de îngrijire, de prevenire şi de promovare a sănătăţii.

Medicina clasică, bazată pe tratamente alopate şi utilizând din plin medicamente fabricate în laboratoarele de biochimie – trece printr-o perioadă de mari schimbări, preia şi integrează cu repeziciune concepte ale altor discipline. Cele mai interesante şi mai spectaculoase sunt conceptele preluate din alte culturi, din Orient sau din Emisfera Sudică: multe metode medicale - pe care astăzi le considerăm a fi normale - aparţin, în fapt, altor culturi. Aspirina şi chinina sunt numai două exemple din tot ceea ce a fost occidentalizat de către medicina contemporană.

De asemenea, principiile unei alimentaţii echilibrate şi non-invazive, au fost preluate din alte şcoli tradiţionale de vindecare: nu sunt puţini cei care au realizat miracolul vindecării prin intermediul remediilor pe care Natura ni le-a pus la dispoziţie: hrana a devenit   de-a lungul timpurilor element de legătură între oameni; simpla pâine a căpătat în istorie valenţe sacre pentru fiinţa umană. Alimentele sunt, deci, remedii universale, deoarece poartă cu ele, pe lângă forţa naturii, un tumult de sentimente umane.

Ceea ce poate fi surprinzător pentru o mentalitate conservatoare şi care nu acceptă aceste deschideri este faptul că, adesea, mijloacele de vindecare şi de armonizare a fiinţei nu trebuie căutate, decât în rare cazuri, foarte departe. Remediile naturale de vindecare se află cel mai adesea în imediata noastră apropiere – şi uneori – chiar în lăuntrul propriei noastre fiinţe.

Prezenta lucrare are în vedere tradiţiile medicale complementare predominante în epoca în care trăim. Scopul ei nu este acela de a înlocui medicina occidentală: dacă privim atent ramura principală a medicinei la diversele popoare occidentale, vom observa foarte uşor o metodă formată prin îmbinarea practicii convenţionale cu cea neconvenţională.

Citind şi punând în practică cunoştinţele din această lucrare, ar fi de dorit să nu uitaţi nici o clipă că dincolo de indicaţiile pragmatice se află un întreg univers care aşteaptă să fie redescoperit de fiecare în parte, acela al vindecării oricărei suferinţe cu ajutorul Naturii şi al Dragostei. Scopul nostru, aşadar, este să repunem în drepturi şi să oferim o imagine cât mai cuprinzătoare – şi în acelaşi timp accesibilă – asupra modalităţilor alternative de vindecare.

ACUPUNCTURA

Istoric

Disciplină cheie a medicinei tradiţionale chineze, acupunctura - (termenul este un calc după cuvântul chinezesc Zhen Jiu – ace şi cauterizări) - lucrează prin intermediul unor ace extrem de fine pentru a stimula energia din anumite puncte de pe corp, determinate cu precizie, şi care corespund unor anumite organe şi funcţii generale ale organismului. Este în mod particular eficace în lupta contra stressului, a rahialgiilor, nevralgiilor şi toxicomaniei.

Aureolată de o umbră misterioasă pentru o minte occidentală, acupunctura este disciplina cea mai cunoscută şi mai apreciată a medicinei tradiţionale chineze. Această doctrină medicală nu se reduce numai la acţiunea acelor, ci presupune un sistem complex care include cauterizarea şi prezenţa unei farmacopei extrem de bogate.

Săpături arheologice efectuate în Mongolia atestă faptul că acupunctura era deja practicată în Neolitic (2500 ani î.Hr.). Primul text consacrat acupuncturii este NEIJING SUWEN, redactat în mileniul II î.Hr., şi care este o mărturie a unor remarcabile cunoştiinţe medicale. Primul succes terapeutic al acupuncturii îi aparţine lui PIEN CHU, care a reanimat un prinţ ce zăcea în comă, utilizând poansoane de piatră şi ierburi.

Acupunctura are un asemenea renume încât chinezii celebrează anual ziua acupuncturii, la 28 aprilie. În China, acupunctura constituie piatra de temelie a practicii medicale de peste 5000 de ani. Nu numai că ameliorează suferinţele fizice, dar are şi un miraculos efect anestezic în cazul intervenţiilor chirurgicale. Tradiţional, ea era destinată menţinerii stării de sănătate a individului, asigurându-i longevitatea.

Prezentare

Îi datorăm unui misionar iezuit din secolul al XVII-lea termenul de acupunctură, format din lat. acus – ac, punctura - înţepătură. Deşi această metodă poate părea barbară, ea nu este, de fapt, câtuşi de puţin dureroasă. Tot ceea ce simte pacientul este o mică iritaţie punctiformă, pentru că acul utilizat este atât de fin încât senzaţia este percepută mai degrabă la nivelul psihosomatic.

Rolul acelor este de a stimula anumite puncte determinate cu precizie; aceste puncte sunt indicate printr-un nume în China şi corespund unui număr în medicina occidentală. Această stimulare reechilibrează fluxul energetic al organismului, cu condiţia de a se îmbina toate celelalte prescripţii incluse în acest tratament medical complex: cauterizările, regimul alimentar adaptat, exerciţiile fizice de tipul celor practicate în tai chi chuan.

Acupunctura este considerată o tehnică complementară a doctrinei medicale occidentale, dar rezultatele ei nu sunt întru totul satisfăcătoare decât atunci când sunt practicate în deplină armonie cu principiile medicinei tradiţionale chineze.

Principii

A. Filosofia TAO

Tao (Dao) este o noţiune cosmologică, folosită pentru prima dată de filosoful chinez LAO ZI (sec. V î.Hr.) care ar fi definit-o într-un fel similar cu cel prin care filosoful grec Heraclit definea Logosul. "Tao este vid, dar atunci când acţionează pare inepuizabil, şi, fiind un adânc al adâncurilor, el pare strămoşul tuturor lucrurilor". Existenţa acestui Tao este controlabilă intelectual în orice condiţie. Doctrina despre principiul universal Tao a generat mai întâi, (deşi mult după epoca lui Lao Zi), un sistem monahal de structură monistă, pentru care Tao a devenit calea Adevărului şi a însemnat elementul primordial absolut în geneza universului.

Treptat, taoiştii ajung la contemplaţia mistică (în cadrul unei doctrine a non-acţiunii) şi la o supunere pasivă cu caracter quietist extrem faţă de fenomene şi evenimente; astfel, ei se retrag în sihăstrie, în mijlocul naturii.

Doctrina mistică tao devine religie, când îşi precizează raportul cu cele trei stadii ale misticii sale:

- purificarea prin anihilarea egoismului şi a iubirii de sine

- contopirea cu Tao prin uitarea de sine

- obţinerea forţei prin contopirea individualului cu Tao pentru a scăpa de limitele timpului şi spaţiului.

B. Principiile Yin – Yang

Cele două principii cosmogonice iniţiale sunt născute din haosul acvatic primordial: Yin – principiul iniţial feminin şi simbolul întunericului; Yang – principiul iniţial masculin, simbolul luminii şi al primăverii. "În vremurile de demult, pe când nu era încă nici pământ, nici cer, şi prin bezna adâncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei. Ei au creat cerul şi pământul, şi atunci s-a despărţit elementul femeiesc de elementul bărbătesc şi au fost hotărnicite cele opt ţinuturi ale lumii. (Liu An, Huainanzi, cap. Jing – sheng). Principiul pur Yang a alcătuit cerul, principiul confuz yin a alcătuit pământul." (Xu Zhen, Wu-yung-li, nyang-qi)

Aceste două principii sunt inseparabile, aflându-se în neîncetată interacţiune, şi totodată adversitate. În impactul lor perpetuu îşi are sursa întreaga mişcare cosmică şi tot el decide toate modificările petrecute în lume. Principiul Yin este negativ şi slab; el reprezintă tot ceea ce e rece şi simbolizează pasivitatea. Principiul Yang, pozitiv şi puternic, repezentând tot ceea ce este cald, simbolizează acţiunea. De timpuriu, valorile simbolice ale celor două principii s-au raportat la semnificaţia generală a vieţii; de aceea, au fost utilizate ca instrumente teoretice în medicina chineză clasică; în acest caz, Yin simbolizează inima, ficatul, splina; iar Yang, stomacul şi vezica biliară. Din echilibrul între Yin şi Yang rezultă Qi (forţa), fluxul energiei vitale, astfel că orice dezechilibru între cele două principii produce boală; în acelaşi plan, acupunctura chineză, vizând anumite puncte ale pielii (stabilite riguros din totalul de 800), nu face decât să stabilească raportul dintre yin şi yang şi să readucă Qi la starea de echilibru.

C. Cele cinci elemente

Sistemul de corespondenţe dintre cele 5 elemente – lemn, foc, pământ, metal şi apă – completează această cartografie a medicinei tradiţionale chineze; prin intermediul lor, omul – corp, spirit, mental – este pus în contact cu toate manifestările universale.

Fiecărui element îi sunt asociate un anotimp, un organ, un gust, o culoare, un miros, o emoţie, o parte a corpului, un tip de climat. Aceste corelaţii complexe pleacă de la principiul că viaţa este un proces în continuă evoluţie şi transformare, şi pentru a ne convinge de aceasta nu trebuie decât să urmărim ciclul anotimpurilor care ilustrează perfect toate aceste metamorfoze ale naturii.

Elementele sunt legate de anotimpuri după cum urmează:

- lemn – primăvară

- foc – vară

- pământ – sfârşitul verii

- metal – toamnă

- apă – iarnă

Fiecare element dă naştere celuilalt, tot aşa cum un anotimp lasă loc, încetul cu încetul, celui care urmează. De asemenea, o sămânţă de floare plantată primăvara înfloreşte vara, dă roadă la sfârşitul verii sau toamna, moare iarna şi dă naştere unei noi seminţe la începutul primăverii următoare. Acest proces se înscrie într-un ciclu perpetuu, în care fiecare fază contribuie la menţinerea echilibrului natural. Schema evoluţiei corpului omenesc nu este diferită. Celulele se nasc, se dezvoltă şi mor, pentru ca alte celule să se nască şi să se regenereze; ca şi anotimpurile, mecanismele psihologice sunt într-o continuă interdependennţă unele faţă de altele, şi jocul lor combinat asigură buna funcţionare a organismului, a spiritului şi a mentalului, precum şi circulaţia continuă a fluxului de energie ce traversează întreaga noastră fiinţă.

Echilibrul perfect între cele 5 elemente se traduce prin starea de sănătate, care se deteriorează datorită anumitor insuficienţe sau excese. Dezechilibrul în reţeaua celor cinci elemente se observă prin intermediul anumitor culori anormale ce pot apărea pe corpul omenesc, printr-un miros neobişnuit, printr-un comportament emoţional anormal – toţi aceştia sunt indici pentru o stare patologică.

De exemplu, mai multe simptome indică dezechilibrul elementului pământ: atracţia pentru culoarea galbenă, ten uşor îngălbenit, o voce cântată, predilecţie acută pentru a cânta, miros corporal agreabil, plăcerea de a mânca dulciuri, reacţii nedorite în timpul verii, nevoia de atenţie, generozitatea, angoasa, excese alimentare, dezechilibre în cadrul digestiei, menstruaţiei şi memoriei.

Diagnosticarea pe baza celor cinci elemente presupune reperarea elementului insuficient sau în exces, a cărui prezenţă sau absenţă constituie o verigă slabă în lanţul energetic, punând astfel în pericol forţa fizică, emoţională sau psihică a individului.

D. Conceptul de Qi

Qi este energia sau forţa vitală care parcurge corpul omenesc în ansamblul său şi care acţionează fiecare celulă a organismului. Fluxul său neîntrerupt, sănătos şi echilibrat, determină armonia interioară a fiinţei. Ea susţine individul, îl hrăneşte şi îl protejează de maladiile mentale, fizice şi psihice. Ştiinţa modernă a comparat acest flux fundamental imaterial şi intangibil cu un fel de energie electromagnetică; aceasta circulă prin canale de asemenea invizibile, faimoasele meridiane . Medicina tradiţională chineză identifică   12 meridiane principale sau obişnuite (6 Yin şi 6 Yang) şi 8 meridiane speciale sau colaterale.

Cele 12 canale principale traversează braţele, picioarele, trunchiul şi capul (plămâni, intestinul gros, stomacul, splina, inima, intestinul subţire, vezica urinară, rinichii, pericardul, Sanjiao, ficat şi vezicula biliară). Sunt legate una de alta într-un circuit continuu. În plus, două meridiane traversează partea de sus a trunchiului (Ren) şi cea posterioară (Du). Meridianele laterale formează interconexiuni între meridianele principale; altele sunt risipite, formând o reţea extrem de fină pe toată suprafaţa corpului, şi constituindu-se în capilarele sistemului de meridiane.

Conexiunile dintre meridiane asigură o bună circulaţie a energiei Qi, asigurând echilibrul dintre Yin şi Yang. De asemenea, fiecare dintre meridiane are o legătură strânsă cu unul dintre organele interne numite Zangfu. În acest fel, meridianele asigură transportul energiei Qi de la Zangfu la toate părţile organismului.

Atâta timp cât Qi circulă fără nici un impediment, corpul este echilibrat şi sănătos; la cel mai mic blocaj, pot apărea dezechilibre care sunt adesea accentuate şi de comportamente emoţionale negative, de excese, de mânie, de stress, de autocompătimire, ură şi frică. În afară de factorii endogeni, factorii exogeni – frigul, umiditatea, vântul, seceta, căldura în exces – tulbură echilibrul Qi. O proastă alimentaţie, o hiperactivitate sexuală, excesul de muncă sau de exerciţii fizice - pot cauza efecte nedorite.

Protocolul unei consultaţii

Acupunctura reprezintă inserarea unor ace subţiri din oţel, sterilizate, inoxidabile, în punctele de pe suprafaţa corpului, până la stratul epidur. Mulţi specialişti lucrează cu ace de unică folosinţă. Alţii – cu ace refolosibile, pe care le sterilizează.

Specialistul alege acele în funcţie de diagnostic şi de scopul tratamentului. De obicei, el înţeapă simultan mai multe puncte distincte, în timp ce pacientul stă întins pe masă. Inserarea poate dura câteva secunde sau 20-40 de minute, iar pacientul trebuie să fie relaxat. În unele forme de medicină chinezească, specialistul stă alături de pacient pe parcursul întregii şedinţe, verificând pulsul şi schimbând uneori poziţiile acelor, în funcţie de reacţiile pacientului. Această metodă este obişnuită în acupunctura clasică sau cu cinci elemente. Alţi specialişti îşi părăsesc pacientul, lăsându-l să se odihnească în linişte.

Domenii predilecte pentru acupunctură

· Dureri: Acupunctura este renumită pentru efectul ei analgezic, calmând durerile musculare şi de articulaţii. Există două teorii care explică aceasta:

1. spiritele raţionale – susţin că acele de acupunctură stimulează secreţia de endorfină, hormon care este responsabil pentru efectele analgezice naturale

2. alţi cercetători şi specialişti au elaborat aşa numita teorie a porţilor: coloana vertebrală are o serie de porţi care atunci când sunt deschise calmează durerea prin acţiunea sistemului nervos central. Această concepţie – asemănătoare cu cea a chakrelor – afirmă deci că acele de acupunctură, stimulând anumiţi centri ai sistemului nervos central, închid anumite porţi, iar durerea este, astfel, inhibată.

· Toxicomanii: tehnica cea mai eficientă este auriculoterapia: în cadrul acesteia se stimulează anumite puncte aflate pe pavilionul urechii; s-au înregistrat rezultate spectaculoase în cazul unor dependenţe grave – de droguri, cocaină şi heroină, de tutun şi alcool. Renunţarea totală la drog este, în acest caz, însoţită de un tratament specializat intensiv.

· Naştere: anumite puncte stabilite cu precizie inhibă durerile naşterii şi rahialgiile care îi sunt asociate. Acupunctura înlocuieşte avantajos în acest caz administrarea de substanţe farmaceutice, ale căror efecte sunt adesea transmise copilului. Această tehnică este în egală măsură indicată pe tot parcursul sarcinii şi în mod special pentru femeile care manifestă angoase, nelinişte. Un anumit punct – situat pe degetul mic de la picior – atunci când este stimulat – ajută foetusul să se întoarcă în uter în poziţie de naştere.

· Anestezie: este fără îndoială aspectul miraculos al acupuncturii. Chinezii au uluit o lume întreagă utilizând acele ca unic mijloc anestezic în cadrul operaţiilor chirurgicale dificile. Această utilizare nu este în mod deosebit agreată de către chirurgii medicinei occidentale. Este o tehnică anestezică mult mai veche decât cea folosită în mod obişnuit în Occident, şi este folosită cu succes în stomatologie.

· Revitalizare: Acupunctura este indicată pentru stările de oboseală prelungită şi de anxietate. Sunt reechilibrate energiile vitale, sunt regularizate funcţiunile mentale şi organice, şi efectul psihologic este considerabil. Cercetări recente au scos în evidenţă rolul acelor în cazul fluctuaţiilor activităţii cerebrale, producându-se un efect revitalizant.

· Medicină veterinară: succesul remarcabil al acupuncturii asupra animalelor infirmă "teoria Coué", după care acele nu ar avea rol psihosomatic.

Alte indicaţii cu privire la tratament

Efectele pot să nu fie imediate, şi fiecare reacţionează diferit la tratament: anumite persoane se pot simţi adormite, altele revitalizate, altele amorţite. Dacă pacientul urmează tratamentul pentru o durere, va constata imediat o ameliorare, dar alte efecte, mai profunde, vor fi resimţite abia după 2-3 zile. Durata tratamentului variază în funcţie de natura maladiei, de vechimea acesteia, de vârsta pacientului, de capacitatea naturală de apărare a organismului. Uneori se poate constata o ameliorare a stării generale de abia după 3-4 şedinţe.

Metode de tratament

Terapeutul dispune de mai multe metode de intervenţie pentru a stimula punctele, metode din care are posibilitatea de selecţie în funcţie de propriile preferinţe şi de natura maladiei. Poate opta pentru ace de metal, pentru stimularea electrică, pentru ventuze, însă eficacitatea tratamentului ţine în primul rând de justeţea diagnosticului, de precizia determinării punctelor.

· Acele – există mai multe tipuri de ace, identificate fiecare de câte un număr; ele se disting după forma vârfului, după lungime şi grosime, după utilizarea specifică; fabricate din oţel inoxidabil, ele sunt atât de fine, încât – oricât ar fi de lungi – (12-24 mm), acţiunea lor este nedureroasă. Inserarea poate fi superficială (8 mm) sau profundă (1,25 cm), în funcţie de afecţiune. Un bun specialist va utiliza numai ace sterile sau, şi mai indicat, de unică folosinţă.

· Moxibustia: termenul chinezesc pentru acupunctură, Zhen Jiu înseamnă, literal, ace şi cauterizări şi pune în evidenţă importanţa moxibustiei; moxibustia este tehnica de ardere a plantei moxa pe punctele de acupunctură. Moxa are dimensiunile unui bob de mazăre, care se aşează pe punct şi se aprinde, de obicei cu un băţ de tămâie. Acesta arde încet, introducând căldură în punctele de acupunctură. După câteva secunde, când pacientul începe să simtă căldura, medicul le mută. Moxibustia este mai veche decât acupunctura. Există mai multe feluri de moxa, efectele ei fiind influenţate de mai mulţi factori: vârsta, modul de preparare, numărul de aplicaţii care se fac asupra unui punct şi juxtapunerea cu acele. Moxa poate fi arsă pe un strat de sare, ghimbir sau usturoi, aşezate pe piele pentru a introduce proprietăţi suplimentare în punctul ales. Moxibustia are un efect asupra punctelor pe care acupunctura nu-l poate obţine. Ea poate fi aşezată în partea care rămâne în afară a acului, schimbând temperatura acestuia.

· Ventuzele: terapeuţii chinezi aplică ventuze de bambus sau de sticlă pe zonele ce urmează a fi tratate. Încălzite înainte de a fi puse pe piele, ventuzele crează o pernă de aer, care acţionează asupra circulaţiei sangvine şi dispersează energiile nedorite din acea zonă, ca şi din zonele periferice. Ventuzele se aplică în general pe spate, pe abdomen, pe gambe, şi sunt indicate în patologiile provocate de frig, vânt, umiditate, cum ar fi bronşită, reumatism, artrită.

· Electropunctura: apanaj al acupuncturii moderne; acele sunt în acest caz străbătute de un curent de o intensitate foarte mică, stimulându-se, astfel, punctele. Această metodă se întemeiază pe teoria conform căreia zonele afectate sunt, de fapt, zone de slabă rezistivitate electrică; slăbirea e cauzată de o leziune sau de o maladie. Stimularea cu acele sau cu un stilet electric restabileşte echilibrul – şi deci şi sănătatea organismului / zonei. Electrozii sunt adesea lăsaţi mai mult timp pe locul bolnav decât erau lăsate acele clasice. Frecvenţa curentului electric poate fi variată în funcţie de tratament şi de efectele dorite. Această metodă e folosită mai ales ca analgezic în timpul travaliului.

· Acupunctura cu laser: stimularea se efectuează aici cu ajutorul unor mici stilete care emit o rază laser în infraroşu, cu intensitate foarte slabă. Specialistul fixează raza asupra punctului precis sau stimulează întregul meridian corespondent organului care este testat. Intensitatea razei laser este riguros calculată astfel încât să degajeze suficientă energie, dar să nu rănească, nici să provoace durere. Această tehnică este recomandată în cazul sugarilor, a copiilor mici, şi apoi în cazul tuturor acelora pe care acele îi înspăimântă.

· Ultrasunete şi unde luminoase: tehnica aceasta lucrează cu ultrasunete, cu unde sonore sau luminoase, plecând de la principiul că punctele pot fi stimulate cu orice fel de energie – căldură, lumina soarelui, presiune, electricitate.

· Plante medicinale: farmacopeea chineză pune la dispoziţia terapeutului o gamă vastă de substanţe naturale, ale căror proprietăţi pot prelungi sau întări acţiunea acelor şi a moxelor.

Riscuri

Practicată de un terapeut calificat, acupunctura este o terapie sigură pentru oricine. Copiii reacţionează cu atât mai bine la aceasta, întrucât forţa de refacere a organismului lor este mult mai mare. Dacă se recurge la acupunctură pentru un sugar sau pentru un copil foarte mic, este bine, totuşi, să se apeleze la un terapeut specializat în acupunctura pediatrică.

ALIMENTAŢIA NATURISTĂ

Istoric

Milioane de ani omul a fost culegător, procurându-şi glucidele, absolut necesare echilibrului nutritiv, din domeniul de o mare varietate reprezentat de lumea fructelor, a zarzavaturilor, cerealelor. Procurarea preponderentă a acestor glucide din domeniul zahărului rafinat se face abia din secolul trecut, odată cu apariţia pe planetă a industrializării şi odată cu evoluţia accelerată a tehnicii.

Domnia civilizaţiei cerealiere a debutat în mileniul al VI - lea î.Hr. şi se întinde până în zilele noastre, însumând aproximativ 7000 de ani. Trecerea la zahărul industrial s-a făcut într-un interval surprinzător de scurt: este de presupus că organismul omenesc nu a avut încă timpul necesar de a se adapta acestei mutaţii; consecinţa aşteptată a fost aceea a apariţiei unei multitudini de stări patologice, care este pusă în seama exclusivă sau aproape exclusivă a acestui fapt. Din această situaţie deloc benefică pentru fiinţa umană contemporană decurge fundamentarea principiilor naturiste care au la bază reabilitarea importanţei fructelor şi legumelor în alimentaţia umană.

Prezentare

Fructele şi zarzavaturile au proprietăţi nutritive şi calorice cu efecte benefice asupra organismului. Ele sunt indispensabile în menţinerea stării generale de sănătate şi în menţinerea echilibrului organismului uman. Sub raport caloric, o sută de grame de struguri echivalează cu o cantitate similară de carne slabă de vacă sau de peşte.

Legumele şi fructele sunt o importantă sursă de energie pentru organism, datorită faptului că sintetizează o mare cantitate de glucide, şi în special glucoză, levuloză şi fructoză: ele sunt asimilate extrem de uşor de către organism.

Fructele şi zarzavaturile depozitează o mare cantitate de vitamine şi de oligoelemente, săruri minerale şi alte elemente indispensabile vieţii. Fructele şi legumele conţin o mare cantitate de fibre alimentare, deci de celuloză; aceste fibre constituie unii din pilonii de susţinere ai alimentaţiei umane corecte şi echilibrate, alături de glucide, proteine, lipide, apă, vitamine şi săruri minerale. Fructele şi zarzavaturile stimulează, astfel, tranzitul intestinal, menţin echilibrul somatic, echilibrul corporal şi psihic.

Fructele şi zarzavaturile au multiple virtuţi terapeutice. Ţelina şi cicoarea sunt aperitive; ridichea şi salata sunt depurative; sparanghelul, prazul, pepenii şi fructele în general sunt diuretice; usturoiul şi ceapa sunt vermifuge; varza roşie este expectorantă şi cicatrizantă pentru ulcerele tubului digestiv; anghinarea este colagogă, optimizând digestia intestinală.

Fructele, şi mai ales merele, consumate coapte, rase sau sub formă de zeamă sunt extrem de eficace în tratamentul colitelor şi enterocolitelor, în special la copii. Fructele şi zarzavaturile mai au şi certe proprietăţi uricolitice, dezintegrând în organism acidul uric, fiind extrem de eficace în tratamentul artritelor şi al litiazelor renale.

Principii

Fructele şi zarzavaturile sunt suportate mai greu de unii pacienţi, datorită anumitor reacţii nedorite ale tubului digestiv sau din cauza unor suferinţe ale acestuia. De aceea, terapeuţii recomandă utilizarea acestora sub formă de sucuri. Sucurile de fructe se obţin prin stoarcerea fructelor sănătoase, fie prin tifon, fie prin mixer. Este ideal ca ele să fie consumate cât mai proaspete, imediat după prepararea lor sau la scurt timp, atunci când îşi păstrează integral proprietăţile lor organoleptice, adică îşi păstrează afinitatea şi tropismul pentru anumite simţuri, proprietăţile lor nutritive şi sanogenetice.

Dacă nu sunt consumate imediat după prepararea lor, sau la foarte scurt timp după aceea, ele vor fi afectate de fermentaţia alcoolică sau vor fi deteriorate pe calea diverşilor agenţi poluanţi care le vor degrada calitativ. Este indicat se fie consumate în cantităţi mai mari de către cei care suferă de gastrite, ulcere gastro-duodenale şi enterocolite

Consumul de sucuri de fructe vizează şi pacienţii care suferă de obezitate, ateromatoză, dislipidemie, diabet, anemie, insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială, litiază biliară şi renală cu acid uric, alte boli renale şi hepatice, diverse afecţiuni intestinale. Sucurile de fructe au aceleaşi valori nutritive şi sanogenetice ca şi materia primă din care provin, putând-o înlocui, ca atare, pe aceasta.

În compoziţia legumelor şi fructelor intră în primul rând apa în proporţie de 80-90%; apoi, glucide cu moleculă mică (glucoză, levuloză, zaharoză), acizi organici mai ales cel malic, tartric şi citric, (care sunt metabolizaţi şi transformaţi în organism în carbonaţi alcalini). De exemplu, un kg de căpşuni aduce în organism baze cât   9 g de bicarbonat de sodiu; un kg de struguri cât 6 g bicarbonat, iar   1 kg de suc de lămâie cât 4 g de bicarbonat.

Alte elemente bine reprezentate în compoziţia biochimică a legumelor şi zarzavaturilor sunt vitaminele hidrosolubile de genul vitaminei C, B1 şi B2. În cantităţi mai reduse se găsesc şi vitaminele liposolubile. Lămâile, portocalele, mandarinele, migdalele, nucile şi caisele au cantităţi reprezentative de vitamină A sintetizată sub formă de provitamină de genul carotenului. De asemenea, oligoelementele minerale se găsesc sub formă de săruri organice solubile sau sub formă de săruri anorganice. Dintre oligoelemente, cele mai importante şi în cea mai mare cantitate sunt potasiul, calciul şi magneziul. Fructele şi zarzavaturile mai au şi anumite substanţe volatile, care le imprimă aroma şi gustul caracteristic, stimulând apetitul.

Proprietăţile de bază ale legumelor şi fructelor:

- acţiune nutritivă şi energetică, deci calorică

- acţiune alcalinizantă datorită acizilor organici care sunt metabolizaţi în organism în săruri alcaline

- acţiune hiposodată, datorită sodiului în cantitate redusă

- acţiune diuretică, datorită conţinutului bogat în apă

- acţiune astringentă - constipantă -, datorită sintezei de substanţe tanante

- acţiune laxativă

- acţiune hipocalorică, datorită cantităţii reduse de proteine, lipide şi glucide, motiv pentru care sunt indicate în curele de slăbire.

Maladii tratabile prin intermediul unei alimentaţii naturiste

- ateromatoză

- dislipidemii

- colesterol

- diabet

- anemii obişnuite

- calculi renali

- insuficienţă cardiacă

- convalescenţă

- ulcer gastroduodenal

- colecistite

- constipaţie

Nu există contraindicaţii sau riscuri.

ALOETERAPIA

(Arab. alloeh– substanţă strălucitoare şi amară)

Istoric

Aloe vera este una din plantele medicinale cunoscute din cele mai vechi timpuri. O primă atestare a utilizării acesteia în scop terapeutic datează din anul 2100 î.Hr., pe o tăbliţă sumeriană. Era o plantă venerată în vechime pentru principiile sale vindecătoare şi vitalizante, fiindu-i consacrat aproape un cult. Era cunoscută în Europa de Sud, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Extremul Orient şi America. Este menţionată inclusiv în "Cartea egipteană a remediilor" şi în tratatul medical Papyrus Ebers, datat 1550 î.Hr., unde este recomandată într-o gamă largă de formule ce se bazează pe amestecul ingenios cu alte substanţe naturale. Planta Aloe era folosită de către egipteni la îmbălsămarea faraonilor, de către mesopotamieni pentru alungarea spiritelor rele din casă, de către Cavalerii Templieri pentru a-şi menţine vitalitatea excelentă şi longevitatea. Plinius cel Bătrân menţionează planta în compendiul său "Istoria plantelor", arătând că aceasta reduce multe boli şi elimină efectul neplăcut al transpiraţiei.

În Evul Mediu şi în timpul Renaşterii planta este cunoscută şi în Nordul Europei. Preoţii încep să o includă în numeroase rituri religioase.

Primul demers ştiinţific în ceea ce priveşte utilizarea plantei Aloe vera în scopuri terapeutice a fost realizat în anul 1935 de către   C. E. Collins şi fiul său Creston, care au tratat arsuri provocate de razele X cu această plantă, care pe atunci era numită planta de prim-ajutor, descoperind astfel că rănile se vindecau mult mai uşor şi că cicatricile erau mai puţin vizibile când se aplica un gel de aloe, decât atunci când se folosea un alt tratament.

Între 1937-1939 J. E. Crew a tratat eczemele, ulceraţiile, arsurile provocate de soare şi degerăturile cu această plantă. A descoperit astfel că Aloe reduce durerea, grăbeşte procesul de cicatrizare şi îndepărtează infecţiile. Planta va fi numită hormon vindecător al rănilor şi stimulator biologic. Va fi utilizată ulterior cu mult succes în tratarea arsurilor de gradul III provocate de radiaţii.

Studiile au evidenţiat că puterea vindecătoare a plantei este concentrată în mod special în frunză şi gel. Succesul cel mai remarcabil a fost înregistrat în cazul supravieţuitorilor de la Hiroshima şi Nagasaki, trataţi cu Aloe, dezvăluindu-se astfel o regenerare aparent inexplicabilă a ţesuturilor, reducerea durerii şi a timpului de cicatrizare, acolo unde alte metode terapeutice dăduseră greş.

Prezentare

Proprietăţile curative ale plantei Aloe includ detoxifierea generală a organismului, sursă foarte bogată de substanţe nutritive, puternic stimulent al sistemului imunitar, puternic antiinflamator, analgezic, accelerator al cicatrizării ţesuturilor, antiseptic, stimulent al digestiei.

Compoziţia biochimică a plantei Aloe vera:

- vitaminele A, B1, B2, B3, B6, B9, B12, C, E

- calciu, crom, potasiu, magneziu, mangan, zinc

- colina, compus al lecitinei

- fosfor

- glucide

- celuloză, glucoză, manoză, aldopentoză

- auxină, giberelină

- acid acetil salicilic

- proteine

- aminoacizi esenţiali: izoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, treonină, valină

- aminoacizi neesenţiali: acid aspartic, acid glutamic, alanină, arginină, cistină, glicină, histidină, hidroxiprolină, prolină tirozină, serină.

- Enzime: amilază, bradichinază, catalază, celulază, creatinfosfochinază, lipază, nucleotidază, fosfatază alcalină, protează

- Steroizi: colesterină, campestrină, beta-sitosterină

- Saponine

- Lignine

- Antrachinone: aloin, izobarbalin, antranol, antracen, acid aloetic, aloe emodina, acid cinamic, ester al acidului cinamic, ulei esenţial, acid crisofanic, rezistanol.

Principii

Tratamentul cu Aloe vera are în vedere regenerarea şi păstrarea stării de perfectă sănătate a organismului. La baza acestui principiu stă o alimentaţie echilibrată, adaptată cerinţelor fiecărui individ în parte. Organismul nostru necesită o alimentaţie bogată în fibre, dar de câteva secole neglijăm consecinţele pe care lipsa de fibre le antrenează în plan digestiv. De asemenea, produsele chimice provenind din pesticidele şi îngrăşămintele utilizate pentru cultura cerealelor, a legumelor şi fructelor – constituie o altă problemă, căci acumularea în organism a unor astfel de deşeuri perturbă sistemul imunitar. Organismul nostru este astfel epuizat.

Hrana aduce în organism necesarul de vitamine, hidrocarburi, proteine şi minerale de care avem nevoie. Cultivată fără adjuvanţi chimici, pulpa de Aloe vera nu este poluată: rămâne bogată în elemente nutritive şi, graţie puterii de penetrare la nivelul pielii, acţionează mai întâi asupra sistemului digestiv şi apoi asupra tuturor celorlalte funcţii ale organismului.

Aloe vera este bogată în enzime digestive, spre deosebire de hrana preparată prin fierbere, participând eficient la o bună asimilare a nutrienţilor, căci ea conţine antioxidanţi vitali, vitaminele A, C, E, seleniu şi zinc, care ne protejează de afecţiunile cardiace şi de cancer, stimulând sistemul imunitar şi încetinind procesul de îmbătrânire. Aloe vera conţine 2% acizi graşi esenţiali şi absolut necesari pentru creier şi sistemul nervos, pentru piele şi pentru majoritatea organelor.

Proprietăţile terapeutice ale plantei Aloe vera

Detoxifiant

Organismul uman nu se poate vindeca dacă nu sunt eliminate toxinele şi reziduurile nefolositoare. Prin detoxifiere se sporeşte capacitatea de evacuare. Potasiul conţinut de Aloe stimulează rinichii pentru a elimina deşeurile din corp. Aceste toxine provin din alimentele moderne afectate de chimicale, insecticide şi aditivi, pe care corpul nu ştie să le prelucreze, şi de aceea problemele gastro-intestinale au căpătat o largă răspândire. Prin detoxifiere se sporeşte capacitatea de evacuare. Aloe vera este utilizată în diareea cronică şi în constipaţia cronică.

Antiinflamator

Inflamaţia este răspunsul organismului la rănire sau arsură: se manifestă prin căldură, înroşire, durere şi umflătură. Durerea este provocată parţial de presiunea umflăturii, parţial de nervul afectat. În acest caz, Aloe are acţiune similară celei a steroizilor, cu două alte avantaje: nu are efecte secundare şi ajută la regenerarea profundă a zonei afectate. Este de asemenea antibiotică, antivirotică şi antibacteriană, antipruritică, alină mâncărimile pielii, scade febra. Aloe prezintă de asemenea capacităţi keratolitice, de tratare profundă a tenului şi de curăţire a acestuia. Înlătură reziduurile toxice, stimulează circulaţia sângelui şi înlătură ţesuturile moarte.

Stimulator al regenerării celulare

Aloe vera sporeşte capacitatea de regenerare a ţesuturilor, ceea ce conduce la o rată accelerată a vindecării. Există dovezi ale ameliorării semnificative a efectelor secundare datorate supunerii la raze Roentgen în tratamentul cancerului. Aloe hidratează pielea fără să împiedice pătrunderea oxigenului, stimulează circulaţia sangvină şi fibroblastele, celulele pielii răspunzătoare de vindecarea rănilor. Reduce dimensiunea cicatricilor, revitalizând ţesutul.

Funcţiuni digestive

Gelul de Aloe este un remarcabil remediu pentru tratarea ulcerelor stomacale, inclusiv în cazul ulcerului hemoragic. Planta îmbunătăţeşte digestia fără a antrena diareea, are un efect-tampon de normalizare a pH – ului, întocmai ca un alcalinizant, reduce proporţia de levuri şi realizează un echilibru mai favorabil pentru bacteriile de simbioză gastro-intestinală. Poate interveni în caz de indigestie, de aciditate la stomac, de sindrom de iritaţie intestinală şi de colite. Accelerează mobilitatea bolului alimentar, reduce indicele de putrefacţie a proteinelor din colon, îmbunătăţeşte funcţionarea bacteriilor din colon şi ameliorează funcţionarea regulată a intestinului. Evacuează bacteriile nocive şi creşte absorbţia elementelor nutritive.

Probleme cardiace

Administrarea internă regulată a gelului de Aloe are efecte benefice în ceea ce priveşte scăderea colesterolului, a trigliceridelor şi a fosfolipidelor, reducând la minim riscul decesului provocat de boala de inimă, asociată cu acumularea de lipide în artere. Un consum zilnic de Aloe generează în câteva săptămâni scăderea nivelului colesterolului din sânge şi diminuarea presiunii arteriale.

Cancer şi sistemul imunitar

La modul general, Aloe are un efect remarcabil asupra sistemului imunitar, atât ca stimulator, cât şi ca susţinător şi reglator al acestuia. În cazul bolnavilor de SIDA are o influenţă pozitivă, echilibrând limfocitele T şi B. Are un efect protector asupra funcţiei imunitare a pielii în faţa agresiunii ultravioletelor. Aplicarea gelului de Aloe pe piele înainte de expunerea la soare protejează complet celulele imunizate.

Agent cicatrizant

Aloe este un cicatrizant puternic pentru toate speciile de răni, atât interne, cât şi externe. Consolidează fracturile osoase, stimulând cooperarea calciului şi a fosforului – două minerale de bază pentru creştrea şi întărirea oaselor. Aloe regenerează ţesuturile pielii de opt ori mai repede decât dacă procesul s-ar desfăşura într-un mod normal. Are acţiune antiseptică, antibiotică, bactericidă, deci vindecă tot ansamblul de infecţii, inclusiv cele provocate de ciuperci. Este recomandată şi în cazul afecţiunilor provocate de negi, hemoroizi, viermi intestinali. Ameliorează şi elimină induraţiile de la picioare, mâini şi coate. Aloe este un puternic hidratant al pielii prin capacitatea sa de a vehicula elementele nutritive şi umiditatea către interior.

Factor de întinerire

Aloe îmbunătăţeşte structura celulelor fibroblaste, accelerează procesul de fabricare a colagenului, stimulează sinteza de polizaharide şi proprietatea lor de a fixa apa. De asemenea, planta conţine un puternic agent care blochează procesul apariţiei petelor pe mâini, fiind capabilă să-l inverseze, furnizând pielii, la nivelul celulelor, compuşii necesari vitalizării sale, supleţii şi catifelării.

Puterea de adaptare

Planta Aloe vera acţionează în mod specific la fiecare individ, adaptându-şi acţiunea la nevoile fiecăruia într-un mod remarcabil. Aloe contribuie la menţinerea unei bune funcţionări a ficatului, rinichilor, reechilibrează disfuncţiile hepatice. Are efecte binefăcătoare în cazul diabeticilor, reduce proporţia de zahăr din sânge şi repune în ordine mecanismul său natural de echilibrare.

Maladii tratabile cu Aloe vera

- acnee

- afte

- alergii

- alopecie cicatriceală

- amenoree

- anemie

- angină

- anorexie

- artrită

- astenie

- astm

- boli degenerative

- boli cardiovasculare

- cardiopatie ischemică

- ciroză

- ciroză hepatică iatrogenă

- cistită

- colită

- conjunctivită

- constipaţie

- contuzii

- dermatită

- descuamare

- diabet

- diaree

- dispnee

- dispnee de efort

- diverticulită

- eczeme

- edem

- eritem

- erupţie

- escoriaţie

- fatigabilitate

- fibromialgie

- fibrosarcom

- furunculi

- gangrenă

- gingivită

- hematom

- hepatită cronică

- hernie hiatală

- hiopercolesterolemie

- hipertensiune arterială

- hiperaciditate gastrică

- icter

- indigestie

- inflamaţie

- leziuni

- macroangiopatie diabetică

- maladia Parkinson

- micoză

- migrenă

- osteomielită

- osteoporoză

- osteoporoză algică vertebrală

- polialergie de contact

- prostatită cronică

- psoriazis

- reumatism cronic

- rinită

- rinoree

- SIDA

- sindrom de iritaţie intestinală

- sindrom post-viral

- spasm glotic

- spina bifidă

- suprainfecţii

- supuraţii

- tumoră

- ulcer crural

- ulcer gastric

- ulcer varicos

- ulceraţie

- vaginită

Contraindicaţii şi riscuri

Aloe vera este o substanţă netoxică, deci nu are contraindicaţii. Există, totuşi, posibilitatea unor alergii, de aceea este mai bine ca pacientul să recurgă mai întâi la un test timbru. Este recomandată cererea sfatului unui practician în privinţa utilizării interne, şi de asemenea când este necesară îngrijirea rănilor, ochilor, urechilor