Calea spre fericire. Povești adevărate. Vol. 2

De Sell Colleen

Întâmplări reale ale unor oameni obișnuiți care te vor învăța să apreciezi frumusețea vieții

Cu toții avem de înfruntat adversități din când în când. Cu toții suntem uneori triști. Cu toții suntem câteodată prea ocupați, prea mulțumiți de noi înșine sau prea apăsați de povara propriilor probleme ca să mai apreciem lucrurile pozitive din viețile noastre. Colecția „Povești adevărate“ îți aduce cazuri reale, întâmplări din viața unor oameni obișnuiți, ce ne vorbesc despre curaj și bunătate, despre binecuvântările și miracolele vieții, amintindu-ne că nu suntem singuri, că putem răzbate chiar și în cele mai întunecate zile, că încă există bunătate în lume.

Un diagnostic necruțător și o vindecare miraculoasă. O femeie care, atunci când deznădejdea provocată de singurătate și de dificultățile financiare e gata să o copleșească, descoperă, datorită băiețelului său de șase ani, cât de norocoasă e, de fapt, și că un tort de ceară poate fi cel mai frumos cadou. O nuntă pe care nici măcar accidentul care îl lasă pe mire fără mâini și fără un picior nu o poate opri. ... de întâmplări adevărate care îți vor încălzi inima, îți vor ridica moralul și te vor învăța să prețuiești bogățiile din viața ta.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066864640

Previzualizare carte

Mulțumiri

Sunt cât se poate de recunoscătoare grupului de oameni minunați de la Adams Media, mai ales lui Meredith O’Hayre, Laura Daly și Paula Munier, care au creat colecția și care m-au luat în echipa lor atunci când aveam nevoie disperată de ceva solid de care să mă agăț.

Un „mulțumesc" din inimă se îndreaptă către fiecare dintre autorii care au contribuit cu povești la alcătuirea acestei cărți.

Îi mulțumesc soțului meu pentru dragostea, sprijinul și umorul cu care m-a alinat.

În cele din urmă, dar cel mai important, îți mulțumesc ție, dragă Cititorule, pentru că ne-ai îngăduit să îți împărtășim aceste minunate povestiri.

Introducere

De când s-a născut rasa umană, poveștile au fost folosite (de către preoți, barzi, doctori) drept instrumente magice de vindecare și educare, ca mijloace de a-i ajuta pe oameni să se împace cu faptul că mereu vor avea de înfruntat probleme insolvabile și realități insuportabile.

Joan Aiken

În ajunul Zilei Recunoștinței din anul 1999, într-o perioadă în care simțeam că am prea puține lucruri pentru care să fiu recunoscătoare, o dragă prietenă a mea și o respectată colegă, Paula Munier, m-a contactat în legătură cu compilarea unei antologii de povestiri adevărate, cu caracter inspirator. Dacă ne iese cum trebuie, mi-a spus ea, dacă poveștile vor fi convingătoare și veridice, dacă ele vor avea ecou în sufletele cititorilor și le vor aduce oamenilor puțină alinare, speranță sau înțelegere, cartea de acum ar putea conduce la altele, poate la o serie de volume… iar tu ești persoana perfectă pentru treaba asta.

Nu eram atât de sigură, nici în legătură cu cartea, nici în legătură cu capacitatea mea de a o realiza. Intrată de ceva vreme în cel de-al cincilea an al recuperării fiului meu (sau mai degrabă al lipsei de recuperare) în urma unei comoții cerebrale și a tulburărilor neurologice rezultate, îmi pierdusem încrederea ferventă pe care o avusesem cândva în puterea poveștilor de a ridica moralul oamenilor. Eu duceam o adevărată luptă pentru a mă da jos din pat și a rezista de-a lungul zilei, nici vorbă să mai produc ceva de valoare și inspirator pentru alții.

În plus, m-am văitat, nu există deja destule povești inspiratoare?

Nu, a insistat Paula. Nu unele autentice. Nu unele convingătoare. Nu există nici pe departe suficiente povești încurajatoare despre extraordinarele experiențe ale oamenilor obișnuiți. Din acestea nu vom avea niciodată prea multe.

Când ți se cere s-o descrii pe Paula, sintagma care îți vine imediat în minte e rază de soare. În ziua aceea, o rază de soare a străpuns norii întunecați care îmi umbreau orizontul, reînnoindu-mi încrederea în puterea poveștilor și în mine însămi. Recunoscătoare, am acceptat slujba.

De-a lungul următoarelor câteva luni, pe măsură ce parcurgeam cele peste o mie de istorisiri primite, compilam și redactam cartea, mi s-a întâmplat ceva remarcabil. Faptul că citeam despre dificultățile și binecuvântările altora m-a ajutat să le înfrunt, respectiv să le recunosc pe ale mele. Într-un cuvânt, mi-a oferit alinare.

Apoi, în toamna anului 2001, s-a întâmplat alt lucru remarcabil. Cartea la care lucraserăm mai bine de un an a sosit în librării cu doar câteva zile înainte și după atacurile teroriste ce au avut loc asupra Statelor Unite pe data de 11 septembrie. Nicicând n-am fi putut anticipa o asemenea tragedie și nici n-am fi putut intui că, în urma ei, volumul nostru de povești inspiratoare le va aduce mângâiere celor afectați de acele evenimente. Așa că ne-am simțit cuprinși de smerenie când am primit numeroase scrisori și e-mailuri ca acestea:

În ziua ce a urmat unei tragedii naționale nu știam sigur cum să îmi stăpânesc durerea. Minunata voastră carte m-a ajutat să-mi lămuresc sentimentele, iar acum sunt pregătită să ascult și să vorbesc despre cele întâmplate. Vă mulțumesc că ați înțeles nevoia de a fi alinat din când în când. (Robin Coker, Sterling Heights, Michigan)

Momentul pe care mi-l amintesc cel mai bine a fost acela în care o tânără m-a rugat să-i dau autografe pe două exemplare: unul pentru ea și unul pentru o prietenă care tocmai își pierduse soțul în atacurile de la World Trade Center. E incredibil doar să știu că volumul nostru va contribui la renașterea speranței în sufletele celor afectați de tragedie. (Susan Duncan, autoare a cărei poveste apare în carte)

Până la Ziua Recunoștinței din anul 2001, cartea urcase în topul celor mai bine vândute titluri la nivel național. Succesul cărții a confirmat ceea ce Paula, Adams Media și cu mine credeam deja: toți au nevoie de mângâiere din când în când, iar adevăratele povești inspiratoare pot oferi – și chiar oferă – alinare.

Nu e un concept nou. De fapt, e vechi de când lumea. Iar aceste simple surse de mângâiere, aceste povești adevărate despre curaj și bunătate, despre binecuvântările și miracolele vieții nu sunt, și nici n-ar trebui să fie, rezervate catastrofelor de amploarea celei din 11 septembrie. Cu toții avem de înfruntat adversități din când în când. Cu toții suntem uneori melancolici. Cu toții suntem câteodată prea ocupați, prea mulțumiți de noi înșine sau prea înglodați în propriile probleme ca să mai apreciem lucrurile pozitive din viețile noastre și ale altora. Poveștile calde din acel prim volum al colecției, precum și cele din volumele care vor mai veni ne amintesc că nu suntem singuri, că putem răzbate chiar și în cele mai întunecate zile, că încă există bunătate în lume.

Sper că aceste povești îți vor încălzi inima, îți vor ridica moralul și îți vor aminti de bogățiile din viața ta.

Colleen Sell

Femeia în rochie albastră

Bridget a dat peste umflătura de la sânul stâng în timp ce făcea duș. Mâna i-a sărit de la piept de parcă ar fi fost arsă. Inima i-a luat-o la goană. Deși apa era fierbinte, iar baia se umpluse cu aburi, brusc au trecut-o fiori reci.

– Ești asistentă, s-a dojenit singură, vocea răsunându-i între pereții acoperiți cu faianță. Ridică mâna și pipăie încă o dată sânul ăla.

Bridget O’Shea a închis ochii și a îndreptat cu teamă mâna spre piept. Și-a lăsat degetele să-i alunece încet de sub gât până la micul nodul aflat deasupra sfârcului stâng. A simțit din nou sub piele acea biluță tare.

– Vai, te rog, Doamne, nu!

Luptându-se cu senzația de panică, a ieșit în grabă din cadă.

– Se simte ca un bob de mazăre, a spus ea către camera goală. Se simte exact așa cum scrie în broșurile despre cancerul la sân. Sfântă Fecioară, ajută-mă!

Bridget și-a pus halatul ei galben de pluș, s-a aplecat mai aproape de oglindă și s-a uitat cu atenție la sân în timp ce îl masa, încercând să vadă umflătura. Apa din păr i se scurgea pe față, dar când a încercat să șteargă picăturile, și-a dat seama că erau lacrimi.

I-a venit ideea s-o sune pe sora ei Maureen, dar apoi s-a gândit mai bine. Fiind cea mai mare dintre cei șapte copii ai unei familii dominate de un tată alcoolic și cu o mamă epuizată, Bridget fusese întotdeauna cea pe care se bazaseră frații ei. Avea să se descurce singură cu problema asta.

Femeia a încercat să se adune imaginându-și-o pe mama ei. Când nu era prea ocupată cu spălatul rufelor, cu servirea mâncării la masă ori cu încercările de a evita izbucnirile violente ale soțului băut, mama era singura sursă de mângâiere a lui Bridget în anii copilăriei. Și-a închipuit-o pregătind o cană cu ceai aburind și spunând:

– Bridget, nu-ți face atâtea griji. Stai întâi să vedem cum merg lucrurile, înainte să ne stricăm o zi foarte bună.

Își dorea ca mama ei să fi fost acolo.

Bridget s-a cutremurat când și-a amintit ziua în care mama ei a găsit o umflătură în propriul sân, prea târziu ca să mai poată face ceva în privința asta. Cancerul se răspândise deja, omorând-o în mai puțin de șase luni.

Cu degetele tremurând, Bridget a format numărul doctorului Sheldon. Îi fusese asistentă pe vremea când fiica ei, Molly, era la grădiniță, iar ea tocmai trecuse printr-un divorț. Acum, după douăzeci de ani, încă mai apela la serviciile lui ca ginecolog.

Când a auzit vocea înspăimântată a lui Bridget, recepționera n-a mai pierdut timpul.

– O să te trec în capul listei de programări din după-amiaza asta. Încearcă să nu te gândești la ce e mai rău. Unele dintre umflăturile astea se dovedesc a fi chisturi.

Bridget știa că așa era, dar mai știa și că existaseră cazuri de cancer în familia ei – nu doar mama ei se îmbolnăvise, ci și două mătuși. Mătușa Theresa căzuse victimă cancerului de col uterin după o histerectomie făcută la patruzeci de ani, iar mătușa Alice murise de cancer la plămâni, după douăzeci și șase de ani în care fumase zilnic câte două pachete și jumătate de țigări fără filtru.

Măcinată de gânduri negre, Bridget a început să se îmbrace. În vreme ce își peria părul des și blond, i-a apărut în minte o altă imagine a mamei ei, care o îndemna să „bage ceva în burtă". Când a deschis frigiderul, i s-a făcut greață la vederea mâncării și au început s-o treacă transpirații reci.

În timp ce stătea în sala de așteptare a doctorului, Bridget s-a apucat să răsfoiască o revistă. Pe copertă apărea o tânără frumoasă, cu bărbia puternică, ridicată încrezător, sub titlul: „Fii pregătită pentru surprizele vieții". I s-a rupt inima sesizând ironia acelei fraze.

Asistenta a discutat puțin cu ea, ca s-o liniștească, în vreme ce Bridget a îmbrăcat un halat albastru și scurt, destinat pacienților. Era descheiat în față, lăsându-i la vedere sânii vulnerabili. Și-a amintit cum stătuse împreună cu mama ei în același cabinet, așteptând rezultatele mamografiei. În vreme ce ea se plimba dintr-un capăt în altul al încăperii, mama sa stătea liniștită.

– Bridget, nu te mai agita, i-a spus aceasta în cele din urmă, și amândouă au izbucnit în râs din pricina absurdității rimei¹.

Astăzi nu mai avea cu cine să râdă ori să plângă.

Doctorul Sheldon a bătut ușor la ușa cabinetului, înainte de a intra.

– Dragă Bridget, ce-i cu umflătura asta despre care am auzit?

Ochii lui blânzi o priveau pe deasupra ochelarilor.

– Am simțit-o azi-dimineață, în timp ce făceam duș, la sânul stâng.

Medicul i-a palpat sânul stâng, apoi i-a examinat amănunțit ambii sâni, zona de sub claviculă și pe cele de sub brațe. În timpul controlului, Bridget și-a întors capul, ațintindu-și privirea asupra unui afiș ce sublinia importanța nutriției femeii în timpul sarcinii.

Cât fusese gravidă cu Molly, mama ei îi gătise kilograme de supă de cartofi cu praz. Era singurul fel de mâncare pe care putea să-l înghită în primele trei luni de sarcină. Pe vremea aceea căsnicia ei scârțâia deja și îi mărturisise mamei sale că o rodeau grijile în legătură cu presiunea suplimentară cauzată de apariția copilului. Mama ei nu i-a îngăduit nici măcar să se gândească la așa ceva.

– Copilașul ăsta binecuvântat ți-a fost dăruit cu un scop, Bridget. Pe moment nu înțelegem întotdeauna de ce ni se întâmplă anumite lucruri, dar, când privim în urmă, știm că a fost mâna divinității.

Mama a avut dreptate, și-a zis Bridget. Ce m-aș face eu fără frumoasa mea Molly? S-a cutremurat. Ce s-ar face Molly fără mine?

– Ok, poți să te ridici acum.

Doctorul Sheldon a prins-o de cot și a ajutat-o să se ridice în poziția șezut.

Bridget l-a privit drept în față.

– Ați simțit-o?

– Într-adevăr, e ceva acolo. Următorul pas e o mamografie. Dar, mai întâi, dacă tot ești aici, aș vrea să aspir nodulul ăsta.

Femeia știa că biopsia prin aspirație îi va arăta medicului dacă gâlma din sânul ei era un fibrom sau doar un chist. Doctorul îndeplini repede procedura și îi confirmă temerile.

– Umflătura e fermă, pare atașată de țesutul înconjurător și n-am reușit să aspir fluid din nodul, deci am aflat că nu e un chist. După cum știi, asta înseamnă că ar putea fi o formațiune malignă. Mai trebuie luat în considerare și istoricul medical al mamei tale.

Doctorul Sheldon a luat mâinile lui Bridget într-ale lui și a clătinat din cap.

– Nu există o cale ușoară de a trece prin asta, Bridget, dar e important să ne mișcăm repede. Haide să programăm o mamografie chiar în după-amiaza asta. Domnul doctor Brunner îți va citi radiografiile și mă va suna imediat. Mi-aș dori să-ți pot spune o altă poveste.

– Spune o altă poveste, mamă, se rugau frații și surorile lui Bridget după cină.

Le plăcea la nebunie să audă despre spiridușii din vechiul ținut. Când poveștile se sfârșeau, mama obișnuia să-i facă semn cu ochiul lui Bridget.

– Puțină fantezie nu strică nimănui.

Nu și de data asta, mamă. Nu ne putem permite să fantazăm. O oră mai târziu, Bridget își făcuse mamografia.

Doctorul Sheldon a sunat-o imediat după ce ea a ajuns acasă.

– E ceea ce am bănuit. Hai să facem o biopsie cât mai curând posibil.

Bridget știa că, dacă în timpul biopsiei urmau să fie descoperite celule canceroase sau bănuite a fi canceroase, era probabil ca medicul să-i îndepărteze nu doar umflătura, ci și sânul. Iar dacă boala era răspândită, avea să fie nevoit să-i extirpe și ganglionii limfatici sau poate chiar mai mult.

– Cât de curând? a întrebat Bridget. Cu cât aștept mai mult, cu atât mai răvășită sunt.

– Ce zici de poimâine?

Înainte ca femeia să apuce să protesteze, doctorul Sheldon a continuat:

– Așa o să ai ocazia să-ți pui treburile în ordine, să-i spui lui Molly, să te ocupi de ce ai nevoie.

– Să-i spun lui Molly? E treaba mea să-mi fac griji pentru ea, nu invers, a glumit Bridget.

În seara aceea, după o încercare lipsită de entuziasm de a înghiți cu de-a sila o cină modestă, Bridget a sunat-o pe fiica ei. Când aceasta i-a răspuns la telefon, vocea, de obicei exuberantă, îi era ușor îngrijorată.

– Bună, mamă, e marți, nu duminică. Cu ce ocazie?

– Oare o mamă nu poate vorbi cu fiica ei în orice zi a săptămânii? i-a întors vorba Bridget.

Voia să pară veselă și optimistă, însă n-avea nici un rost să se ascundă după deget.

Molly a reacționat numaidecât.

– Ajung acolo în câteva ore.

– Molly, e prea periculos să conduci o sută șaizeci de kilometri noaptea târziu, după ce ai primit vești proaste. În plus, nu trebuie să primești acordul șefului tău ca să-ți poți lua o zi liberă?

– Lasă-mă pe mine să-mi fac griji în privința asta. Vreau să-ți fiu alături la biopsie. Lasă lumina aprinsă pe verandă, a mai spus Molly. Mamă… te iubesc.

A doua zi de dimineață, Bridget a fost internată în spital. I s-au făcut analizele de rutină dinaintea operației, apoi și-a petrecut restul zilei așteptând. Molly, draga de ea, i-a ținut companie tot timpul. O infirmieră i-a adus tava cu mâncarea pentru cină. Tânăra a săltat capacul și s-a tras înapoi.

– Bleah! Ar trebui să fii cu adevărat bolnavă ca să mănânci așa ceva!

Bridget a râs și a împins tava la o parte.

– Păstrează totuși jeleul,