Între datorie și pasiune - Volumul VI 1949-1951: Insemnari zilnice

De Carol al II-lea

Volumul al saselea si ultimul al lucrarii Intre datorie si pasiune contine insemnarile zilnice ale regelui Carol al II-lea dintre 1 ianuarie 1949 si 13 aprilie 1951, ultima zi a acestui important jurnal, care se incheie brusc, printr-o fraza neterminata.
Vara anului 1949 aducea, la 18 august, in viata cuplului Carol – Elena Lupescu, un eveniment important: cununia religioasa, ofi ciata de catre parintele arhimandrit dr. Martinian Ivanovici, preotul paroh al Bisericii cu hramul „Sfi ntii Voievozi” din Paris.
Ultimii ani ai vietii lui Carol al II-lea au fost marcati insa si de incercari nereusite ale fostului rege de a prelua conducerea diasporei romane, cu speranta – desarta si de neinteles la un om de inteligenta lui – ca, intr-o zi, va ajunge din nou pe tronul Romaniei.
Insemnarile sale se incheie simbolic cu gandul la tara, suveranul comentand stirea falsa transmisa la radio ca „Moldova a fost incorporata la URSS” si notand plin de amaraciune: „Desi aceasta stire nu m-a mirat, am fost ca traznit, m-a apucat o jale de nespus si o
indignare impotriva politicei anglo-saxone de la sfarsitul razboiului. Felul cum Romania a fost jertfi ta Sovietelor, in schimbul unor avantaje iluzorii, increderea orbeasca ce s-a avut in cuvantul banditului de Stalin, toate au pricinuit morbida stare de lucruri de astazi.
Moldova, plina de farmec, Tara careia apartin gloriile neamului – Marasti, Marasesti, Oituz – sa fi e stapanita de acei barbari rasariteni, e un lucru care nu poate intra in
mintile noastre.”
„Din fericire, stirea nu s-a…” – aceasta este chiar ultima insemnare a regelui in jurnalul trunchiat si mutilat de Elena Lupescu, prin eliminarea unor caiete (cel referitor la instaurarea dictaturii regale si cel din anul 1947) sau infi nite taieri si stersaturi, pentru
cosmetizarea propriei imagini.
Narcis Dorin Ion

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 22 aug. 2023
• ISBN: 9786060980995

Previzualizare carte

C1.jpg

Cuvânt introductiv

Volumul al șaselea al lucrării Între datorie și pasiune conține însemnările zilnice ale regelui Carol al II-lea dintre 1 ianuarie 1949 și 13 aprilie 1951, ultima zi a acestui important jurnal, care se încheie brusc, printr-o frază neterminată, ce ne lasă fără explicația gestului suveranului de a întrerupe în acest mod un exercițiu diaristic de aproape 15 ani. Vara anului 1949 aducea, la 18 august, în viața cuplului Carol – Elena Lupescu, un eveniment important: cununia religioasă, oficiată de către părintele arhimandrit dr. Martinian Ivanovici, preotul paroh al Bisericii cu hramul „Sfinții Voievozi" din Paris. Acesta emitea în acea zi Certificatul de cununie cu nr. 28, prin care adeverea că „am citit taina cununiei religioase a Majestății Sale Regelui Carol II cu A.S.R. Principesa Elena a României, din această parohie, după ce s-au îndeplinit formele cerute de legile civile, cum se dovedește cu actul de căsătorie nr. 240 din 12 septembrie 1947 al Primăriei Rio de Janeiro, asistând ca nuni domnul Ernest Urdăreanu și doamna Monique E. Urdăreanu, din Estoril, Cascais, Portugalia. Drept care am eliberat acest Certificat sub propria mea iscălitură și l-am întărit cu sigiliul parohiei, astăzi 18, luna august, anul 1949"(01). Certificatul era unul tipizat, tipărit la Tiparul Cărților Bisericești din România anilor 1930, documentul fiind completat olograf de preotul Ivanovici, semnat și parafat cu ștampila „Capela Română din Paris. 1853. În acea dimineață, arhimandritul Martinian Ivanovici a transmis o telegramă către Ernest Urdăreanu în care „anunță că sosește cu avionul, azi, la 3(02). „Mare emoție și agitație – scrie Carol –, rămâne de văzut cum vom aduce pe popa să facă cununia"(03). Sosit la Lisabona și cazat la Hotel Palacio, părintele Ivanovici „s-a hotărât a se face ceremonia chiar în astă seară, la orele 9. „Graba – explică regele în jurnal – a fost inițiată chiar de arhimandrit, care trebuie să fie întors la Paris pentru liturghia de duminică(04). Dificilă a fost și alegerea nașilor în condițiile date, aceasta fiind o „chestiune care a provocat mari discuțiuni. Regele ar fi dorit ca nași „să fie acei cari făgăduiseră, d-l și d-na Raul Fernandez, dar recunoaște că „cu graba ce o avem nu mai este cu putință de a-i înștiința. În această situație, cei doi miri ascultă propunerea arhimandritului și aleg să le fie nași Ernest și Monique Urdăreanu, oamenii cei mai apropiați de Carol și Elena Lupescu. În compensație, scria regele, „cum și ei vor să facă cununia lor, la rândul nostru, Duduia și cu mine vom fi nașii lor(05). „Agitat și emoționat și, în același timp, nesfârșit de mulțumit că acela care va sluji este un preot din Țară, și nu un străin, Carol și Duduia fac ceremonia cununiei religioase „în cea mai strictă intimitate, singurii străini fiind dr. și Bertha Correia Ribeiro, pe cari i-am poftit, ca fiind prieteni din timpuri grele și ca portughezi(06). Regele descria astfel în jurnalul său cele două cununii: „La ora fixă, Duduia a scoborât scara, dusă la braț de Ernest, și s-a slujit mult prea așteptata binecuvântare a împreunării noastre. După ceremonie, popa a ținut un logos, în care și-a exprimat bucuria de a fi îndeplinit această slujbă și a amintit de cât de mult am fost iubit în Țară, făcând urări de grabnică reîntoarcere. A urmat cununia lui Ernest și Monique, după care bufetul"(07).

„După slujbă – își amintea Duduia – am băut șampanie, am dansat și am făcut fotografii. Fotoreporterii au imortalizat momentul istoric. Fotografii au apărut în multe ziare franceze, engleze și americane. Eram un cuplu neobișnuit și eram frumoși. Se vedea că suntem nespus de fericiți"(08). Pentru Carol era, „din nou, o zi mare pentru noi, zi care va fi însemnată cu litere de aur în cartea vieții noastre. Este definitiva încoronare a dragostei noastre, de 25 de ani. Legătura s-a sfințit prin binecuvântarea Domnului, mă simt [cum] nu se poate mai fericit. Vine la timp, să astupe gura intriganților cari vorbeau de divorț(09). În acești ultimi ani, viața regelui și a soției sale decurgea normal la reședința din Estoril, bucuriile fiind foarte puține, alături de nelipsiții companioni Ernest Urdăreanu, Monique și Miquette. Cu toate acestea, nici măcar aniversările nu mai erau un prilej de mare sărbătoare pentru ultimul rege al României Mari. În 16 octombrie 1949, Carol al II-lea a împlinit 56 de ani, prilej de a consemna în jurnal că „anii trec peste capul meu, dar, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt încă sănătos, deși în ultima vreme nu m-am simțit deloc bine. A fost o zi liniștită, am primit încă un număr de telegrame și alte urări(10). Ceea ce aștepta regele era un semn de la fiul său, Mihai I, care nu a venit, prilej de amare reflecții în jurnal: „Totuși, a fost, astăzi, un lucru dureros: absoluta tăcere a lui Mihăiță, la care, de altfel, m-așteptam. Până seara, tot nădăjduiam că va veni o urare de la el, dar în zadar. Această atitudine a fiului față de tată este dezgustătoare, inutilă și imbecilă; nefasta influență a Sittei se face tot mai simțită"(11).

Un an mai târziu, la 28 octombrie 1950, Elena Lupescu îi scria prietenei Tantzi Cosăcescu că „de ziua Regelui, toată colonia noastră și nenumărați prieteni au venit să felicite pe Rege, sute de telegrame a primit din toate colțurile lumii și nu mai vorbesc de vrafurile de scrisori ce au sosit necontenit"(12). Împlinirea vârstei de 57 de ani îi prilejuiește regelui ultima însemnare despre aniversarea sa, la 16 octombrie 1950, când ziua a început „prin caldele urări ale Dudui[ei], care, cu dragostea ei și cu sufletul ei cald, s-a silit să fiu sărbătorit cât mai bine(13). De asemenea, suveranul consemna că „au venit mai multe urări ca în anii trecuți și am primit un număr, tot crescând, de daruri, cari mi-au făcut mare plăcere(14). A urmat, la ora 21, „serata, foarte reușită, la care au participat 31 de persoane, dintre care „grosul îl formau românii noștri, cari au făcut mare cinste bufetului; parcă nu mâncaseră de săptămâni, au curățat farfuriile(15). „E frumos când vezi oaspeții apreciind astfel cele ce li se servesc – scria Carol, adăugând că „s-a dansat nițel și s-a stat de vorbă până la 3 dimineața(16).

Pentru aniversarea din 1952, ultima din viața lui Carol al II-lea, s-a păstrat relatarea Elenei Lupescu, într-o scrisoare din 18 noiembrie către Tantzi Cosăcescu: „De 16 octombrie, ziua Regelui, au venit verii săi [Friedrich și Franz Joseph von Hohenzollern] cu soțiile lor să-l sărbătoreze (sic!) și au stat la noi 3 săptămâni. Nu s-au văzut de 11 ani și revederea a fost foarte emoționantă. Au plecat acum câteva zile și vor reveni la vară. Am fost foarte obosită după plecarea lor, căci în tot timpul șederii lor aici am făcut excursii prin toată Portugalia, muzee și mai ales s-au dat multe recepții în onoarea lor, așa c-am stat în repaus câteva zile"(17). Din altă scrisoare, datată 24 noiembrie 1952, aflăm că Elena Lupescu lipsise trei luni de acasă, pentru a face „o cură contra reumatismelor mele", și revenise la Estoril în preajma aniversării soțului său, ultima pe care o vor petrece împreună.

Bucuria sărbătorilor de final de an era umbrită adesea de știrile triste primite din partea numeroșilor corespondenți care adresau urările cuvenite regelui. În 2 ianuarie 1950, Elena Lupescu îi arată confidentei sale că „Sărbătorile Crăciunului au fost ca în toți anii, după datinele noastre sărbătorite. Cu pom și cu sufletele departe, acolo unde scumpii noștri nu mai au voie să pronunțe cuvântul Crăciun, acum la noi este denumit Vacanța de iarnă. Bisericile erau pline, deși sunt suspectați toți acei care se duc să-și ușureze inima și să-L roage pe Hristos să-i scape de urgia ce a năpustit. Anul Nou l-am petrecut la țară, la niște prieteni, unde eram 40 de persoane"(18). La fel s-a întâmplat și în decembrie 1950, când – scria Elena Lupescu, în 2 ianuarie 1951 – „de Crăciun am avut întreaga Colonie, care crește pe fiece zi; am gătit numai mâncări românești. Veseli n-am fost niciunul, gândurile noastre au fost la cei dragi, care vai de ei ce Crăciun au făcut. Aș putea spune că toți plângeam. [De] Anul Nou am fost invitați la o Legație, unde am stat până la 4 dim[ineața]. Rugile se îndreptau către Cel de Sus pentru ai noștri(19). Ultimul Crăciun din viața regelui, cel din 1952, a fost sărbătorit într-un cadru festiv la castelul princiar din Sigmaringen (Germania), în mijlocul familiei de care se apropiase în ultimii ani.Adesea, regele discuta cu Duduia, Ernest Urdăreanu și Richard Franasovici politică externă și situația din țara pierdută, devenită acum Republica Populară Română, de unde primea, din când în când, nu știm cum, ziarul „Scânteia. Despre confiscarea proprietăților rurale – care s-a făcut prin legea din 2 martie 1949, când au fost expropriate 6.258 de moșii și 4.456 de conace boierești – regele Carol al II-lea află abia în 21 aprilie 1949, când consemnează că „încep a sosi știri din Țară despre incidentele petrecute cu deportarea foștilor proprietari, de la 17 martie. «Bestiile moșierești», cum sunt numiți în dialectica comunistă, au fost evacuate, la miazănoapte, din casele lor; după ordinele de sus aveau dreptul de a lua anumite lucruri cu ei, însă autoritățile locale al[e] Partidului Comunist au procedat cu o brutalitate nemaivăzută și i-au dus numai cu ce aveau pe ei. Nou sistem de jaf și furt. S-au produs, cu acest prilej, incidente dureroase și, în unele părți, țăranii au luat apărarea proprietarilor"(20).

Cu același simț politic ascuțit, suveranul scria în 31 decembrie 1949 – la finele unui „an de așteptare, de nădejdi deșarte, când „ora eliberării pare tot mai îndepărtată – că „biata Românie suferă, din ce în ce mai jalnic, sub jugul comunist. Opera de distrugere și de deznaționalizare își urmează, fără milă, cursul"(21). Tot din țară, la 8 septembrie 1950, regele Carol al II-lea primește știrea morții primei sale iubiri, Ella Filitti: „Veste tristă de dimineață și care m-a impresionat adânc: a murit Păsărica! După 25 de ani de nesfârșite chinuri, s-a stins în aceste timpuri de mizerie. Pentru ea este o mântuire(22). Pentru fostul monarh este un prilej de a face o radiografie a tinereții sale: „Câte amintiri ale acelor vremuri fericite ale tinereții nu mi-au trecut azi prin minte. A fost dragostea mea, a primei tinereți; a fost, ca întotdeauna, imboldul unor fapte bune, unor năzuinți nobile. Când mă gândesc la deosebirea moravurilor de atunci și [de] astăzi, dragostele erau mai curate, mai idilice(23). Carol găsește și un vinovat pentru sfârșitul acelei povești de dragoste, pe care i-o interzicea însuși statutul de principe moștenitor: „Dacă Mama n-ar fi avut nenorocitul gând s-o facă să plece din Iași, în 1917, câte dureri ar fi fost scăpate în viața mea. Era o prietenă sigură și neambițioasă. A fost o mare greșeală, pe care toți am plătit-o atât de scump. Va rămâne, Păsărica, o brazdă luminoasă în viața mea"(24).

Însemnările zilnice ale lui Carol al II-lea se încheie simbolic, în 13 aprilie 1951, tot cu gândul la țară, comentând știrea falsă transmisă la radio că „Moldova a fost încorporată la URSS, dând și detaliul că s-a făcut și transferul autorităților"(25). Retrăind cumva atmosfera ultimatumului sovietic din iunie 1940, regele notează plin de amărăciune: „Deși această știre nu m-a mirat, am fost ca trăznit, m-a apucat o jale de nespus și o indignare împotriva politicei anglo-saxone de la sfârșitul războiului. Felul cum România a fost jertfită Sovietelor, în schimbul unor avantaje iluzorii, încrederea orbească ce s-a avut în cuvântul banditului de Stalin, toate au pricinuit morbida stare de lucruri de astăzi. Moldova, plină de farmec, Țara căreia aparțin gloriile neamului – Mărăști, Mărășești, Oituz – să fie stăpânită de acei barbari răsăriteni e un lucru care nu poate intra în mințile noastre(26). „Din fericire, știrea nu s-a… – aceasta este chiar ultima însemnare a regelui în jurnalul trunchiat și mutilat de Elena Lupescu, prin eliminarea unor caiete (cel referitor la instaurarea dictaturii regale și cel din anul 1947) sau infinite tăieri și ștersături, pentru cosmetizarea propriei imagini.La 1 februarie 1952, Duduia îi scria amicei sale Tantzi Cosăcescu că „viața continuă cu îngrijorări din ce în ce mai mari pentru scumpii noștri și veștile continue pe care Regele le primește din țară devin apocaliptice și de neînchipuit pentru mintea omenească. Fiecare scrisoare ne îmbolnăvește, crede-mă, Tantzi(27). La 28 martie 1953, cu o săptămână înainte de moartea lui Carol, Duduia își informa prietena că „Regele primește vești care mai de care mai îngrozitoare. Când sosesc nu dorm, nu mănânc și umblu buimacă, parcă am un coșmar. În plus, văd durerea Regelui în ochii lui albaștri și nespusă tristețe care, la rândul ei, mă sfâșie. Moartea lui S[talin] cu siguranță că nu prevestește ceva mai bun, ci din contră, acum sunt mai mulți nebuni la un loc, care mai de care mai «năzdrăvan». Dumnezeu să aibă milă de noi...(28).

Ultimii ani ai vieții lui Carol al II-lea au fost marcați și de încercări nereușite ale fostului rege de a prelua conducerea diasporei române, cu speranța – deșartă și de neînțeles la un om de inteligența lui – că, într-o zi, va relua Tronul României. „Îmi trebuie, dacă nu în totalitate, cel puțin marea majoritate a emigrației române, spre a putea vorbi cu glas tare și cu autoritate – nota cu alt prilej. La 1 iunie 1950, Carol spera să revină în țară, amintindu-și că tot într-o zi de 1 iunie – cu două decenii în urmă, în 1930 – luase decizia de a-și recăpăta tronul. Acum, cel puțin, nu își mai detrona propriul fiu, cum făcuse la 8 iunie 1930. Bătălia ipotetică se dădea cu un regim comunist care își asumase el această sarcină a detronării regelui Mihai I. Tronul – uzurpat de regimul lui Petru Groza – era acum liber și Carol se gândea neîncetat la recuperarea lui, în condițiile abandonării luptei de către cel care abdicase silit la 30 decembrie 1947. Toate aceste iluzii deșarte l-au mai hrănit câțiva ani pe Carol, dându-i sentimentul utilității și al luptei pentru o cauză nobilă. Credea, chiar, în mod naiv, că poate colabora politic cu fiul său pentru a-i lămuri pe americani despre suferințele îndurate de românii din spatele Cortinei de Fier. „Soarta celor rămași dincolo de Cortina de Fier devine tot mai disperată – scria Carol în 17 octombrie 1949, la o zi după ce împlinise 56 de ani, adăugând că „sforțările ce le fac pentru a putea face pe americani să priceapă nevoia unei eliberări trebuie să le reînnoiesc cu mai multă putere. Dacă Mihăiță n-ar fi atât de idiot, ce bine am putea lucra mână în mână, chiar dacă el se retrage într-un constituționalism absolut stupid"(29).

Considera, de asemenea, că mai este șeful familiei și că poate institui decorații. Speranța a venit de la vărul său, prințul Friedel von Hohenzollern, care – într-o scrisoare trimisă la 30 august 1950 – îi povestea lui Carol o întâlnire avută cu regina mamă Elena, la Florența. „Inutilă întrevedere, scrie regele în jurnal, în care „oareșicum el a pus lucrurile la punct zicând că astăzi [Duduia] este nevasta mea și că el o consideră ca atare(30). Pentru ca utopia să fie completă, Carol notează că vărul său „tot insistă să decorez [pe] nora lui. Duduia e de părere să cedez, căci astfel îmi afirm drepturile mele; vreau însă să fac din asta o monedă de schimb, cerându-i o decorație pentru Duduia. Vreau să reînviez Ordinul Casei Domnitoare, poate sub numele de Ordinul «Nădejdei»(31). Chiar și în această situație pur fantezistă, de neînțeles pentru un om de cultura sa, Carol se mai imagina în postura de a acorda decorații, la schimb cu unele care, credea el, ar fi putut cumva ridica statutul social al soției sale, devenită oficial „prințesa Elena a României, dar nerecunoscută de nimeni cu această titulatură. După cum este îndeobște cunoscut, regele Carol al II-lea a fost un pasionat filatelist, reușind să strângă, pe parcursul mai multor decenii, una dintre cele mai importante colecții filatelice ale vremii sale(32). În 1949, regele ținea încă legătura cu comerciantul britanic Thomas Allen, membru al reputatei asociații The Fiscal Philatelic Society, după cum notează în Jurnal, la 8 februarie, rememorând începuturile constituirii colecției dispărute în mod încă neelucidat: „Dimineața, am lucrat la terminarea listei de mărci, pe care am trimis-o lui Allen, în vederea vânzării unei părți din colecția mea. Când am luat această hotărâre, m-a durut; a fost o bucurie această colecție, începută modest, la vârsta de 7 ani, complectată cu atâta drag în timpul domniei mele. Azi nu mai simt același lucru; fie că m-am obișnuit cu ideea, fie că, din cauza a tot ce a trecut peste capul meu, simțurile mi s-au tocit, nu mai simt nici bucurii, nici dureri, nu mai simt emoții, e trist, dar așa e(33). O parte a colecției a fost vândută în Statele Unite ale Americii, lui Gordon Harmer, pentru suma de 48.000 de dolari, preț negociat de Ernest Urdăreanu(34). În 29 noiembrie 1949, regele consemna în jurnal regretul pentru acest gest: „A sosit timpul să mă despart de iubita mea colecție de mărci, pe care a cumpărat-o Gordon Harmer. Cu Ernest am sigilat albumele și le-am împachetat, gata ca Stone să le poată lua. Operația terminată, trebuie să zic că am simțit o înțepătură în inimă; multă dragoste am pus în strângerea acestor mici pătrățele de hârtie și azi, când se duc să cază în mâna a Dumnezeu știe cine, mă doare(35). Din păcate, nici astăzi nu știm ce s-a întâmplat cu colecția de timbre a regelui Carol al II-lea, rămasă moștenire Elenei Lupescu și, apoi, familiei Urdăreanu. Cu toate că regele a început să vândă încă din timpul vieții o parte din colecția de timbre, i-au mai rămas suficiente albume filatelice pe care să le prezinte, cu mare fast, în cadrul Expoziției Filatelice Internaționale din 6-13 mai 1950. Vizita la Londra îi prilejuiește lui Carol, pe lângă ocazia de a vorbi în fața unui public select, și bucuria de a fi din nou în centrul atenției cu valoroasa sa colecție de timbre, expusă chiar în Curtea de Onoare a Expoziției. Încă din dimineața zilei de 5 mai, regele s-a întâlnit cu Sir John Wilson și cu Duveen la Expoziția Filatelică „pentru așezarea mărcilor mele în «Court of Honour», alăturea de cele mai vestite colecții a[le] lumei. (...) Mărcile mele sunt foarte admirate de cei din față, cari sunt toți mari cunoscători(36). Aici îi întâlnește pe vechii colaboratori din domeniu, Champion, Allen și Gordon Harmer. După-amiază, regele are o conferință de presă, în care „de la început am spus că n-am să vorbesc [despre] politică, ceea ce a simplificat mult lucrurile(37). În ziua deschiderii expoziției, 6 mai 1950, Carol al II-lea îi întâlnește pe „Maharadja și Stella Kapurthala, amândoi foarte îmbătrâniți, mai ales ea. El, ca întotdeauna, foarte oriental, unduios, politicos, tacticos. Își amintește, zice el, «cu recunoștință», felul [cum] l-am primit la Sinaia și am depănat amintiri din trecut(38). Ca să aibă și sentimentul unei vacanțe în Anglia rurală, Carol și soția sa sunt invitați de lordul Iliffe la domeniul său Yattendon Court, din Berkshire, prilej de mare bucurie pentru fostul suveran, care avea amintiri minunate din tinerețe legate de patria mamei sale. În 15 mai 1949, o altă încântare, de data aceasta la British Museum, unde Carol a putut admira celebra colecție filatelică Tapling, „alcătuită pe la sfârșitul veacului trecut. Tot Londra îi oferă regelui nostru, în 17 mai, o întâlnire cu nepotul său, ex-regele Iugoslaviei, Petru al II-lea Karadjordjević, fiul lui Mignon, alintat în familie Peter Kins. Tot aici, Carol primește suprema lovitură din partea regelui George al VI-lea al Marii Britanii (vărul Bertie, cel ce vizitase România în 1922 și 1938), care nu l-a primit în audiență, gest simbolic care îl face să înțeleagă că el nu mai reprezintă nimic și că noua sa soție nu este acceptată de Casa Regală britanică. Găsește, totuși, la plecare, în 22 mai 1950, cuvinte pline de elan cu care se autosugestionează în vederea începerii unei acțiuni politice: „Această vizită a fost admirabilă, folositoare și mănoasă din toate punctele de vedere. Mi-a dat mult curaj și convingerea că – întreprinzând o acțiune – voi fi urmat de foarte mulți. Inacțiunea lui Mihăiță, felul lui de a se purta cu lumea l-au făcut să piarză simpatiile și să nu mai aibă lumea încredere în el, atât la români, cât și la străini(39). La acest bilanț al vizitei, Carol adăuga și „o încurajare să călătoresc peste tot și să văd cât mai multă lume(40). Suveranul văzuse la Londra foarte multă lume, între care doi importanți colaboratori, episcopul Grigore Leu și industriașul Max Auschnitt, de la care mai aflase știri din viața românilor exilați pe continentele european și american. Un mod de viață de care regele Carol al II-lea se va plictisi în curând, renunțând, la 13 aprilie 1951, să mai scrie ceva în jurnalul său. Semn că avea cu totul alte așteptări și că toate combinațiile sale politice dăduseră greș și nu mai avea nici o speranță de a reveni în țară sau de a coagula vreo mișcare politică a diasporei în jurul său. O dezamăgire care l-a îndurerat și mai mult, regele rămânând înconjurat, până la finalul vieții, de mica sa curte, gravitând inevitabil în jurul Duduii și al lui Ernest Urdăreanu. Liniștea acestei familii fericite va fi definitiv distrusă în ziua de 4 aprilie 1953, când aripa morții s-a întins asupra celui de-al doilea Carol din Familia Regală română. Un atac de cord a pus capăt – prea devreme, totuși – unei existențe regale pline de aventură. Sub titlul „Regele care a renunțat la tron de două ori – de fiecare dată pentru altă femeie, ziarul australian „The Sunday Herald, din 5 aprilie 1953, încerca o caracterizare a fostului suveran român: „Carol de Hohenzollern, cândva rege al României, amant celebru, sibarit și filatelist pasionat, a cărui moarte a fost anunțată ieri, a reprezentat în timpul vieții sale un simbol al unei epoci care aproape a dispărut în Europa – o epocă a marilor familii regale, a prinților fără griji, a fastului, culorii și poveștilor de dragoste(41). Având, după cum se vede, un jurnalist documentat, ziarul apărut la Sydney aprecia că „cei mai mulți își vor aminti de el ca de regele playboy, un crai iubitor de plăceri care în decurs de șapte ani a renunțat de două ori la tronul său pentru o femeie, neuitând să precizeze că „regele George al Angliei l-a numit odată «acel ticălos» și că „isprăvile lui «Carol Ticălosul» au apărut pe prima pagină a ziarelor(42). Fostul suveran român a fost înmormântat, la 7 aprilie 1953, în incinta bisericii Mănăstirii São Vicente din Lisabona, Panteonul regilor Portugaliei. Cum bunica paternă a lui Carol fusese infanta Antonia (1845-1913), guvernul Salazar a permis ca funeraliile fostului rege român să aibă loc aici, punând la dispoziție și o gardă militară, care a însoțit întregul cortegiu. Alături de Elena Lupescu și de Ernest Urdăreanu, la funeraliile regelui Carol al II-lea nu a luat parte – dintre membrii Familiei Regale române – decât principele Nicolae, toți ceilalți motivându-și absența într-un mod nu tocmai convingător. Regele Mihai I – a cărui neparticipare la funeraliile tatălui său rămâne inexplicabilă – s-a scuzat, la rându-i, pe motiv că nu își putea părăsi soția, care tocmai născuse cel de-al treilea copil. „A suferit moralmente teribil, injustiții și calomnii – scria Elena Lupescu despre Carol, în aprilie 1953. A fost mândru și a purtat în suflet cu demnitate; în ochii săi buni și blânzi, citeam adesea dorul după fiul său, care n-a venit să-l vază în viață, nici după ce a murit. Asta a fost cea mai mare durere a lui. Consternația a fost generală când s-a auzit că refuză să vie să dea ultima sărutare Acelui care a fost Tatăl lui și care l-a așteptat ani de zile cu dor și drag. Ceea ce i-a dat ultima lovitură a fost că, de data aceasta, când s-a născut ultima sa nepoțică [Irina, născută la 28 februarie 1952 – n.n.], n-a găsit de cuviință, cum a făcut în celelalte dăți, să-i anunțe nașterea. De ce?"(43).

Dintre străini, câteva figuri istorice – regele Umberto al Italiei, Don Juan al Spaniei, Friedel de Hohenzollern – i-au fost aproape în ultima zi pământească, așa cum o făcuseră în ultimii ani ai exilului. Numele acestora îl consemnează Duduia, pentru eternitate: „Regele Italiei [Umberto al II-lea], prințul Nicolae, contele de Barcelona [infantele Juan] (pretendentul [la Tronul] Spaniei), principele Frederik de Hohenzollern și Principesa, cu fiul lor mai mare [prințul Friedrich Wilhelm], Andrei al Iugoslaviei, reprezentând pe regina Mărioara, care, sdrobită de durere, a căzut bolnavă (Regele și Regina Mărioara se adorau), Arhiduci de Austria, Principi de Bragança, reprezentantul Reginei Angliei, reprezentantul Președintelui Republicii Portugheze, Domnul Salazar, Președintele Camerei, Președintele Academiei, toată societatea portugheză, lume umilă (pe care o ajuta fără să facă vâlvă) au luat parte la înmormântare"(44). Astfel, pribeagul rege al românilor era condus pe ultimul drum mai mult de străini decât de membrii numeroasei sale familii, după cum scria Elena, ultima sa soție: „Guvernul portughez și Salazar au dat dovadă de cât au iubit și respectat pe Rege, făcându-i funeralii naționale; străzile gemeau de lume care plângea și îngenunchea la trecerea Lui. Ploua și lumea stătea resemnată. Sute de coroane: Regina Elisabeta, Regina Mărioara, arhiducesa Ileana, Regi și umili au trimes și depus. Mii de telegrame am primit din toate colțurile lumii și tot atât primesc zilnic, încât nu răzbesc și nici n-am putere să răspund. Îl plâng toți acei ce l-au cunoscut, precum și necunoscuți"(45).

Fără îndoială, cea mai afectată de dispariția lui Carol al II-lea a fost Elena Lupescu, femeia fatală care i-a fost alături în ultimii 28 de ani și care îi va supraviețui încă 24, până în 29 iunie 1977. „Mută și zdrobită, Duduia i-a scris prietenei sale, Tantzi Cosăcescu, la o săptămână după funeralii, în 13 aprilie 1953: „Nu pot să cred, ăsta e strigătul meu și singurul meu gând. De ce m-a lovit Dumnezeu atât de crunt. Omul cel mai bun și cel mai mare Rege odihnește în Panteonul Regal. A avut funeralii militare, cu toate onorurile cuvenite. Lumea plângea în hohote pe străzi și consternarea e mare. Era așa de iubit aici(46). Două săptămâni mai târziu, în 28 aprilie 1953, Elena Lupescu îi scria arhimandritului Martinian Ivanovici următoarea scrisoare, publicată aici în premieră:„Părinte,

Dispariția neașteptată a scumpului meu soț a căzut asupra mea și a celor ce L-au iubit ca un trăsnet. Nimeni și nimic [nu] prevedea[u] așa ceva. Înainte de a fi Rege era Om. Era bun ca o pâ[i]ne, inteligent și cult, și-a iubit Țara mai presus de toate, a suferit nedreptăți și acuzațiuni mincinoase și nu s-a plâns, dar l-a mâhnit adânc. Și-a sacrificat ani întregi numai pentru binele Țărei Sale, era mândru de ea și vroea ca să fie cea mai înfloritoare dintre Țări. A murit în noaptea când Hristos a fost restignit, fără suferință, căci Dumnezeu l-a iubit cum iubește și chiamă la El numai pe cei buni și drepți!

Nu știu de unde ziarele inventează. Nu am și nici nu am avut intenția să părăsesc Portugalia, unde cea mai admirabilă și frumoasă ospitalitate a fost dată Regelui Carol II în viață, precum și după ce-a murit. Cele mai grandioase funerali[i] i-au(47) fost făcute de Guvern, D-ul Salazar și de poporul Portughez care are o noblețe sufletească cum n-am mai văzut. Străzile gemeau de lume cu lacrimile în ochi pe când trecea la locașul de veci. Azi odihnește în Pantheonul Regilor Portughezi, alături de Regina Portugaliei, ultima Regină și printre strămoși de-ai Săi, căci bunica Regelui Carol a fost Principesă Portugheză. Regele Carol II a murit sărac(48) și minciunele ce s-au spus se vor vedea acuma. Regele Carol a părăsit Țara sărac și a trăit din ce a vândut din puținul ce avea; nu s-a plâns, căci găsea că nu era demn. Eu, la fel, sunt săracă, așa că propunerile D-tale n-au temei. Acesta este adevărul adevărat și restul n-a[u] fost decât minciuni răuvoitoare și calomni[i]. Cu bune sentimente. Elena"(49). Târziu, la aproape cinci decenii de la funeraliile din Panteonul regilor Portugaliei, în 13 februarie 2003, regele Carol al II-lea va reveni definitiv din lungul său exil, rămășițele sale pământești fiind repatriate și depuse într-o capelă de la Mănăstirea Curtea de Argeș, prin grija ministrului culturii și cultelor din acea vreme, regretatul academician Răzvan Theodorescu. Era un gest firesc, dacă luăm în considerare faptul că, în catedrala São Vicente din Lisabona, necropolă a Casei regale de Bragança, sicriul regelui Carol al II-lea se afla depus într-o simplă nişă. În cele din urmă, după 13 ani în care sicriul regelui Carol al II-lea a fost depus într-o capelă a Mănăstirii Curtea de Argeș, trupul neînsuflețit al fostului suveran al României a fost înhumat creștinește, la 9 martie 2019, în noua necropolă regală. Astfel, după multe peregrinări, Carol al II-lea, ultimul rege al României Mari (1930-1940), și-a găsit odihna veșnică în apropierea mormintelor părinților săi, regele Ferdinand I și regina Maria.***

Pentru ilustrarea acestui ultim volum din Însemnările zilnice ale regelui Carol al II-lea am utilizat fotografii din colecțiile domnilor dr. arh. Mădălin Ghigeanu, Daniel-Cosmin Obreja și Daniel Mladin, cărora le adresăm și aici călduroase mulțumiri.

Dr. Narcis Dorin Ion

18 mai 2023

Certificat de cununienr. 28 din18 august 1949; document original din colecția domnului Cezar-Paul Florea, căruia îi mulțumesc și aici pentru amabilitatea de a permite publicarea lui.

Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. VI (1949-1951),ediție de Marcel-Dumitru Ciucă și Narcis Dorin Ion, București, Editura Publisol, 2023, p. 132.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Elena Lupescu, „M-au denumit jidoavca cu părul roșu". Memorii, București, Editura TEȘU, 2012,p. 124.

Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. VI, p. 134.

Ibidem.

Ibidem.

Diana Mandache, Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, București, Editura Corint, 2016, p. 180.

Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. VI, p. 397.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

DianaMandache, Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, p. 202.

Ibidem, p. 165.

Ibidem, p. 185.

Carolal II-lea,Între datorie și pasiune.Însemnări zilnice, vol. VI, p. 78.

Ibidem, p. 215.

Ibidem, p. 378.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem, p. 509.

Ibidem.

Diana Mandache, Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, p. 194.

Ibidem, p. 210.

Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. VI, p. 171.

Ibidem, p. 373.

Ibidem.

Vezi, pe larg, despre activitatea de filatelist aregelui Carol al II-lea, excelenta lucrare a regretatului CristianAndrei Scăiceanu, Istoria mișcării filatelice din România, București, Editura OscarPrint, 2011, p. 221-275.

Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. VI, p. 44.

Cristian Andrei Scăiceanu, Istoria mișcării filatelice din România, p. 274.

Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. VI, p. 202.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

„The Sunday Herald", nr. 219, 5 aprilie 1953, p. 9. Traducere de Gabriela-Maria Dascălu, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Ibidem.

Diana Mandache, Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, p. 213.

Ibidem, p. 213-214.

Ibidem, p. 214.

Ibidem, p. 212.

În text: eau.

Sublinierea Elenei Lupescu.

Scrisoareinedită din colecția domnului Cezar-Paul Florea, căruia îi mulțumimîn mod special pentru amabilitatea de a permite publicarea ei.

1949

Sâmbătă, 1 ianuarie

La mulți ani! Rugăciunile mele au fost, la acest început de an, pentru sănătatea Dudui și ca Țara și Poporul meu să scape din surghiunul în care au căzut.

Culcați târziu, ne-am sculat târziu; Duduia, simțindu-se extrem de obosită, a stat până târziu în pat. Eu, după-masă, m-am ocupat cu pregătirile pentru cină, la care am poftit pe Beppo. Masa a fost aranjată foarte drăguț, cu micile lămpi uruguaiene și cu mici jucării pentru fiecare. Beppo, foarte bine dispus, a fost nespus de drăguț. Astă-seară, s-a vorbit mult de decorații, de politică numai o aluzie la Tito: el nu crede că cearta lui cu Kominformul este serioasă.

Vremea schimbătoare, câteva raze de soare, dar și furtună cu ploaie, mai ales noaptea.

Duminică, 2 ianuarie

Cum vremea tot nu se îndreaptă, sforțările soarelui de a străbate prin nori au fost repede învinse de ploi torențiale. Duduia, obosită și nesimțindu-se bine, a stat toată ziua în pat. Eu mi-am făcut corespondența. Seara s-a lăsat un frig strașnic, așa încât de îndată după cină m-am culcat ca să m-încălzesc.

Luni, 3 ianuarie

Dimineață mi-am terminat corespondența începută ieri. Vremea continuă a fi aceeași, intermitență de soare și de ploaie torențială. Am fost cu Duduia, care se plictisește teribil, să luăm ceaiul la Gracie. Ca întotdeauna, ne-au primit extrem de drăguț și am stat mult. Ambasadorul mi-a spus că regretă că numai acum află că n-am Ordinul „Cruzeiro do Sul, căci, cât timp eram în Brazilia, mi l-ar fi dat[-o]; i-am răspuns cu un surâs „Il n’est jamais trop tard(01). Pe urmă, s-a vorbit de viața atât de lipsită de variațiune de aci și cât de searbezi sunt localnicii; sunt încântați când îi poftești, dar niciodată nu răspund. Regretă că sunt în doliu, căci altfel ar fi luat ei inițiativa unor petreceri cari să mai miște lumea.

Pe terenul internațional, în Indonezia par a se mai fi liniștit lucrurile. Olandezii arată foarte multă bunăvoință. În Palestina însă parcă reîncepe focul.

Marți, 4 - miercuri, 5 ianuarie

Vremea a făcut sforțări să se îmbunătățească, dar tot și-a dat în petec și a plouat nițel. M-am ocupat mai mult de corespondență aceste zile.

Seara, la Franasovici, a venit și O’Kelly și conversația a fost foarte animată, căci el a citit și a văzut multe.

Dudui i s-a făcut din nou de ducă și s-a discutat, azi, mersul, eventual, cu automobilul la Grimaldi, dacă pot obține și eu viza pentru Franța.

Joi, 6 ianuarie

În sfârșit, o zi fără ploaie și cu soare, chiar s-a încălzit nițel; cu tot valul de frig din Spania, să nădăjduim că, în sfârșit, vremea s-a îndreptat. O bucurie nu împedecă alte supărări și acestea au fost destul de simțitoare, prin constatarea că mijloacele noastre se topesc repede, fără să existe un izvor de alimentare. Mai ales pe Duduia o pun într-un hal de nedescris; ea suferă, ca femeie, biata de ea, mai mult ca mine, de aceste lipsuri.

Seara, la San Carlos, un foarte bun concert al pianistului polonez Uninski, care a avut un mare succes. Mai ales bucățile lui Chopin le-a cântat admirabil, are un dușeu foarte fin și se vede că fuge de orice brio, este pentru o dată odihnitor. După concert, ne-am dus la Mary Franasovici, unde am stat târziu.

Truman și-a rostit discursul inaugural în fața Congresului, expune programul său; după câte văd, este destul de socialist în politica internă și, de punctul de vedere extern, apasă pe pedala pașnică și de colaborare între națiuni. Aceasta nu-l împedecă să urmeze un activ program de înarmare, atât pentru USA, cât și pentru statele prietene.

Vineri, 7 ianuarie

O zi foarte frumoasă, cu soare și fără ploaie. În urma supărării financiare de ieri am început, de îndată, să m-ocup de vânzarea unei părți din colecția mea de mărci; am lucrat la facerea unui catalog descriptiv, pentru a-l trimete acelora cari s-ar putea ocupa de eventuala vânzare.

Pe urmă, după-amiază, am fost cu toții – adică Duduia, eu, Ernest, Monique, Miquette și Ulea – la frumoasa plajă de la Ericera, unde e și un mic hotel foarte drăguț. Locul ne-a fost recomandat de Beppo și marea atracție, în momentul de față, este epava misteriosului vaporaș grec care s-a naufragiat aci în ajunul Anului Nou, cu toate luminile aprinse și cu numai o pisică rămasă pe bord. Misterul a fost numai la început, căci pe urmă s-a aflat că, fiind la remorcă, a trebuit să fie părăsit din cauza vremei rele din acea noapte; unii zic că ar fi o escrocherie pentru asigurare. Azi, tot se mai găsește pe plajă, înțepenit într-o stranie și bătut de valuri. În acea ultimă noapte a[l] anului, când a apărut, ca o vedenie, cu toate luminile aprinse, părea într-adevăr o vedenie dintr-un film ori un roman polițist.

Întors acasă, văd în ziarul de seară o știre care nu-mi place deloc. După ce faptul a fost adesea dezmințit, Marshall a demisionat și înlocuit cu Dean Acheson¹, cel mai de stânga dintre candidați și care, acuma un an și jumătate, a fost silit să plece din postul de subsecretar, din cauza politicei lui prea sovietofile. Oricare ar fi politica lui de acum, se zice că ar fi învățat minte, impresia va fi proastă. Tocmai când situația e mai încurcată, trece la o poziție atât de importantă un element complect de mâna a doua; e trist și primejdios, să vedem ce va aduce bietei lumi. Mă cam sperie această alunecare la stânga a lui Truman, tocmai după ce USA fuseseră așa de rezonabile.

A mai venit o altă știre neliniștitoare: că englezii întăresc politica lor anti-israeliană protejând pe egipteni <și> spunând că, dacă israeliții continuă cu înaintarea lor pe teren egiptean, vor trebui să ieie măsuri. Această politică este stupidă, căci, cu timpul, dacă este vorba de Canalul de Suez, mult mai periculoși sunt evreii decât arabii.

După cină, la cinema, unde am văzut un film detectiv, destul de bun, asupra vieții din New York.

Sâmbătă, 8 ianuarie

Până seara, o zi de enervări gospodărești, având seara o cină și recepție, toate păreau că merg pe dos. Biata Duduia era exasperată. Dineul și recepția au reușit bine, cu toate lipsurile și greșelile servitorilor. Lumea a părut mulțumită și s-a dansat până la 2 1/2. La cină am avut pe Renard, ministrul chilian, cu nevasta, Maria do Carmo, Husseim și José Figueredo, șeful de cabinet al lui Matta și director al teatrului din San Carlos, singurul la Afacerile Străine care este energic și, fiind prietenos, prin el poți obține mai mult. I-am vorbit de recunoașterea Ordinului de Malta; a răspuns că chestiunea e în studiu și că va raporta ministrului că i-am spus un cuvânt despre aceasta.

Duminică, 9 ianuarie

Sculat târziu, zi searbădă, fără activitate de însemnat. Ernest, Monique, Miquette și Ulea, la prânz. Duduia a reînceput să discute plecarea ei la Grimaldi, am îndemnat-o, căci are nevoie de o schimbare, nervii și sănătatea n-o mai țin. Dacă lucrurile se pot aranja, eu o voi întâlni acolo.

În Palestina, situația se complică din cauza incomprehensibilei politici engleze. Azi, profitând de tratatul ce-l au cu Transiordania, a trimes trupe acolo, în scop „pur defensiv". Protestează împotriva încălcării de către israelieni a teritoriilor vecine, dar tace când e vorba de atacurile împotriva Israelului și, în acest timp, la ONU pune bețe în roate pentru hotărârea definitivă a granițelor noului stat. Puterea cea mare care a reprezentat-o, până acum, evreimea în lume nu va reacționa, oare? Și dacă va reacționa, care va fi situația Marei Britanii? E atâta neliniște în lume, o neliniște care se răsfrânge asupra vieții interioare a indivizilor, ce jale!

Luni, 10 ianuarie

Deși bate soarele, e ger; chiar seara, întorcându-ne de la Monique, am simțit un vântișor care parcă-ți îngheța fața, ca iernile la noi. Lipsea însă zăpada.

După-masă, am ieșit cu Duduia să facem unele cumpărături în vederea proiectelor de vânătoare de sâmbătă, pe urmă am fost la Monique, unde s-a jucat un mic pokeraș de familie la ...(02), care pe urmă se împărțea în 5.

Seara, la cinema, unde am văzut un frumos și mișcător film redând un incident din viața lui Paganini.

În lumea internațională domină acest stupid conflict între Anglia și Israel. Ambii protestează la ONU: prima, împotriva doborârei a 5 avioane, și al doilea, împotriva amenințării britanice. USA, care susține pe Israel, încearcă să împace lucrurile și să facă ca incidentele să fie minimalizate, fiind considerate, cel mult, ca incidente „regretabile". Anglia aduce acuma învinuiri Cecoslovaciei că, nerespectând regulile, a dat armament Israelului; pare-se că este adevărat. Pe de altă parte, URSS își freacă mâinile și susține deschis Israelul împotriva Angliei, de unde și mai clar nedibăcia, ca să nu zic gafa politică a acesteia.

Truman a prezentat un enorm buget, care va cere grele impozite și <în> care, pe lângă partea lui de îmbunătățiri sociale, a treia parte este pentru armament și ajutorarea Europei, deci lupta activă împotriva comunismului; este o veste îmbucurătoare.

Marți, 11 ianuarie

Din îndemnul Dudui, am fost să fac o vizită lui Beppo. Conversație generală, nimica deosebit. Seara, am fost la Franasovicii.

E frig, din lume aceleași lucruri. Duduia își pregătește călătoria, dar nu prea se poate hotărî cum să meargă. Probabil va fi cu vaporul, însă se sperie de preț.

Miercuri, 12 ianuarie

Soare cu dinți. Seara, grație lui Figueredo, care ne-a pus la dispoziție o lojă, am fost la San Carlos să vedem un alt balet portughez, de astă dată, un gen clasic, al Margaretei Abreu. A fost o reprezentație destul de penibilă, căci ansamblul nu prea este la înălțime. O singură balerină, Ana Maria, e bună și promite. Publicul însă, care nu face parte din protipendadă, a fost neașteptat de entuziast. Duduia continuă a fi într-o stare permanentă de răceală, care impune și mai mult o schimbare de aer. Cred că singura care este posibilă, pentru călătoria ei, este cu vaporul, deși este scumpă.

Joi, 13 ianuarie

A fost o zi splendidă, soare, cald și fără vânt. Ambasadorul Gracie ne-a poftit – pe Duduia, eu, Ernest și Monique – să dejunăm la Golf Club, mai fiind invitat și Weidell. După masă, am jucat 10 găuri. Terenul e frumos, dar am jucat ca un picior, inaugu­rând noile instrumente ce mi le-a dăruit Duduia. Am vorbit Weidell despre politica scandinavă, cerând lămuriri despre rezervele de a participa la Pactul Atlantic. Baza chestiunei sunt tot Sovietele, cari, în cazul când Suedia s-ar angaja, ar trece la o complectă stăpânire a Finlandei și la fortificarea insulei Aaland, ceea ce ar fi o permanentă primejdie. Suedia, fiind singura dintre cele trei țări care are armată, trebuie să formeze cheagul apărării scandinave și să armeze Norvegia și Danemarca. Spre a juca acest rol, trebuie să fie cât mai liberă pe mișcările ei.

Întors acasă, deși obosit, am fost la Ernest, unde era și Duduia. Am rămas la cină și, pe urmă, s-a jucat poker.

În RPR s-a reintrodus pedeapsa cu moartea, pentru crime împotriva siguranței Statului și sabotaj economic; un nou mijloc de a distruge, mai repede și mai complect, pe adversari.

La Rodos au început convorbiri între Egipt și Israel pentru un armistițiu; e un semn bun și sunt nădejdi că se va ieși la capăt. Un lucru e cert, că, odată cu începerea acțiunei Regelui Abdulah, s-a produs o serioasă spărtură între țările arabe.

În fața Senatului, Dean Acheson a dat deslușiri liniștitoare asupra atitudinei lui, mai ales în ce privește URSS, față de care a avut vorbe destul de tari. Se luminează astfel, oareșicum, situațiunea, dar soluțiuni efective nu prea apar încă la orizont.

Vineri, 14 ianuarie

Vreme frumoasă și caldă în timpul zilei, seara însă s-a răcorit bine de tot. Zi searbădă, fără bucurie. Duduia e obosită, mai ales moralmente, după-masă s-a odihnit. Seara, am fost la Franasovicii.

Sâmbătă, 15 ianuarie

Afară de unele mici neplăceri gospodărești, zi destul de plăcută, vremea e splendidă, afară e cald, fără vânt și cu un soare strălucitor. Duduia a ieșit cu Mary Franasovici.

Un nou focar de neliniște a izbucnit în Africa de Sud, unde zulușii au atacat populația indiană. Un adevărat pogrom, cu 300 de morți, mii de răniți și foarte mari daune materiale.

Și în China, lucrurile nu prea merg; zilele acestea s-a vorbit de oareșicari încercări de a se ajunge la o încetare a luptei, însă condițiunile comuniștilor sunt așa că nu se pot primi. Sunt cele bine cunoscute, dictate de Kominform, cari, pe lângă capul lui Chiang Kai-Și, cer complecta „democratizare" a guvernului, deci comunizarea întregei țări. Ziarele, mai ales acelea din USA, par a fi foarte dezamăgite și, din nou, se cer ajutoare mai masive pentru China. Veșnic aceeași problemă: până ce comunismul nu va fi lovit chiar în inimă, adică la Moscova, toate celelalte măsuri periferice nu sunt decât colmatări, fără nici o soliditate. Când vor pricepe, în sfârșit, popoarele democratice că este vorba de chiar existența lor și că vor trebui să aibe, neapărat, vitejia fizică și morală de a dezrădăcina această cangrenă?

Schuman a fost, pentru câteva zile, la Londra, unde a avut lungi convorbiri cu Bevin; comunicatul e neprecis și se vede clar că ascunde adevărul.

Pe frontul palestinian, orizontul apare a se lumina, întrunirea de la Rodos dă speranțe. Atitudinea nesocotită a Angliei față de Israel pare a se îmbunătăți, trebuie să fie o presiune a USA, dar și una a opiniei publice care e simpatică evreilor. Ca sfârșit la acest capitol politic, Dean Acheson a făcut declarații complect liniștitoare; încât numirea lui a fost aprobată de Senat, să-l vedem la treabă.

Duminică, 16 ianuarie

Din fericire, vremea continuă a fi frumoasă. Ca de obicei, duminica nu prea e multă activitate. Duduia odihnindu-se, am lucrat nițel la ale mele; seara, am fost la Franasovicii.

Luni, 17 ianuarie

Știri triste din Țară. „Scânteia" îl acuză pe Tătărescu de a fi trădător, lucru foarte grav, având în vedere noua legislație. Păcat că eternul lui optimism(03), exagerat și nerealistic, l-a făcut să rămâie în Țară, când ar fi putut fi atât de util peste graniță. Primit, ieri, o scrisoare de la Matyla Ghica [în] care, între altele, vorbește de certurile între „Rezistenți": s-au format două grupări, una cu Rădescu și Gafencu, care și-au atașat, din păcate, canalia aceea de Citta; alta cu Buzești și Al. Crețianu. Aceștia nu recunosc pe nimeni, căci n-ar avea, zic ei, aprobarea lui Mihăiță. Citta a reușit să intre sub pielea lui Rădescu. Gafencu trebuie să-l fi primit, căci grupul advers nu-l vrea pe Grigore. Trist, când Țara e în joc, mi-e teamă că toate acestea se vor răsfrânge asupra Monarhiei.

Dimineață, am ieșit cu Duduia. La 4, două mese de bridge la noi: d-nele Gracie, Brunner, Weidell, Cohen, Maria do Carmo și Alice Văitoianu; ca rezervă, Dinu Franasovici.

Marți, 18 ianuarie

Până după prânz, nimica de însemnat. Chestiunea aprovizionării se complică, pe lângă lipsa de carne și de unt, iată că acuma va fi și o oareșicare lipsă de untdelemn, care se zice că va fi, din nou, raționalizat. Duduia a fost să joace bridge, la d-na Șain; eu, acasă, mi-am văzut de treburile mele. I-au venit toate vizele Dudui și biletul de vapor, deci de acest punct de vedere, totul e în regulă.

Miercuri, 19 ianuarie

Fost, dimineață, cu Duduia la Lisabona, unde a avut cumpărături de făcut în vederea plecării, pe urmă am prânzit la Cohenii.

Deși soarele strălucește azi, e frig. După-masă, l-am văzut pe Prințul Al. Makinski, directorul Coca Colei pentru Europa. Pusesem oareșicari nădejdi în această afacere, dar văd că alții au luat-o înainte, e posibil totuși ca toate să nu meargă pe roate, și atunci să pot participa și eu la marile câștiguri cari această întreprindere le poate da.

Seara, la cinema, un film cu Bing Crosby și Bob Hope, care ne-a făcut să râdem.

........................................................................................................(04)

a fost serios luat în primire pentru politica lui față de Israel; nu numai opoziția, în cap cu Churchill, dar și propriul lui partid l-a criticat în mod sever. El a trebuit să dea înapoi și să facă declarații liniștitoare, cari să meargă până la întrezărirea recunoașterei noului stat. La Rodos, pare-se că lucrurile merg bine, dar totuși încet. În China, prost de tot, unii generali au și inițiat acțiuni de armistițiu, cu sau fără autorizarea centralei, nu știu.

Joi, 20 ianuarie

Zi frumoasă, deși destul de răcoare. După buletinul meteorologic, zilele trecute au fost mai calde decât anul trecut; putem astfel să facem economie de cărbuni, căci cheltuiala e mare. Duduia tot se supără cu gospodăria; de când nu ține ea cheile și le-a lăsat în grija lui Ulea, coșnița a crescut, mai ales la diverse, și e atât de greu de strâns șurubul.

Seara, Beppo și dr. Castellani, la cină. Beppo a ......................(05)

Vineri, 21 ianuarie

Duduia, cu sufletul îndoit, a început pregătirile de plecare. Ziua a fost frumoasă, dar mai răcoroasă. Am primit, din nou, o scrisoare de la Ileana, care pare a nu fi deloc mulțumită de Argentina și ar voi să plece de acolo.

Mici supărări gospodărești, altfel nimica.

Ieri a avut loc inaugurarea lui Truman, care s-a făcut cu mare sărbătoare. S-a rostit tradiționalul discurs, în care continuă a declara intențiile pașnice ale USA, dar și, în același timp, critică sever metodele sovietice și comuniste. Ziarele, mai ales cele engleze, consideră că el a făcut o nouă declarație de „război rece" URSS, deși îi întinde mâna pentru o soluție, cu condiția ca gestul să vie de la Moscova și să fie sincer. Tocmai aci este clenciul: când oare acești conducători ai comunismului sunt ei sinceri?

Eu cred că niciodată, la ei, orice gest este o tactică, adesea un saporific dat adversarilor. Bineînțeles, textul acestui discurs l-am avut în portugheză, deci multe nuanțe îmi scapă, dar îmi dă impresia de a fi unul asemănător celui lui Roosevelt la inaugurarea lui, din 1941: a vorbit pace, dar a gândit război, să dea Dumnezeu să am dreptate.

În China, nu-mi place cum se desfășoară lucrurile: Chiang Kai-Și a părăsit puterea, nu formal, dar efectiv primejdia completei comunizări a[l] acelui vast teritoriu asiatic devine mai acut<ă>. Să înțeleagă, în sfârșit, lumea că tot la Moscova trebuie lovit, dacă omenirea trebuie să câștige „libertatea de teamă", proclamată de