Razboiul Vazut De Soldati (1916-1919)

De Nicolae M Balota

Aceasta carte, Razboiul vazut de soldati, pe care multi o vor citi mai mult din curiozitate, nu contine aventuri romantice rupte de realitate, ci lupta legitima a unui popor cinstit, jefuit de mari teritorii nationale. Este lupta sfanta pe care a dorit-o si a trait-o simplul soldat roman, intotdea¬una viteaz si intotdeauna constient de simtul datoriei catre tara, pentru care niciodata nu si-a precupetit viata. Numai taranul roman, fie in uniforma de soldat, fie in grad de ofiter, a suferit, a luptat si a murit cu daruire pe campul de lupta pentru Romania. Multi dintre comandantii marilor unitati, pornind de la regimente in sus, inainte de venirea pe front a Misiunii Franceze, au manevrat fara pricepere mari unitati, provocand pierderi exagerate si inutile in randurile bravilor nostri soldati, atat de increzatori in loialitatea si in capa¬citatea sefilor.

Cel ce scrie aceste randuri a fost voluntar si a luptat tot razboiul pentru dezrobirea Transilvaniei si intregirea neamului sau. El este ca¬poralul Baltazar, care aici isi deapana cu toata sinceritatea cele mai trainice si sfinte amintiri.

Razboiul vazut de soldati a fost scrisa la exact cincizeci de ani de la vremea cand personajele traiau evenimentele, mari si mici deopotriva, istorie si viata zilnica de soldat participant la Razboiul de Reintregire, care sunt rememorate aici, si, iata, ajunge sub ochii cititorului dupa alta jumatate de secol de cand a fost scrisa.

Multe detalii din Razboiul vazut de soldati sunt probabil de interes pentru istoricii participarii noastre la Primul Razboi Mondial (este de presupus ca autorul, Nicolae M. Balota, a folosit nu numai carnetul cu amintiri de pe front, ci si insemnari ulterioare, dar cu deosebire atragatoare raman amintirile sale). Apar, de pilda, detalii pe care nu prea le gasim prin carti despre „febra democratica”, bolsevica pe alocuri, care incepuse sa se simta in 1918-1919, nu numai la Budapesta, cum bine se stie, ci si prin muncitorimea bucuresteana. Antologice sunt relatiile dintre romani si „aliatul de la rasarit”, care pe front mai mult nu lupta, in timpul marsurilor cauta cu obstinatie bautura, recuperand vinul pana si din santuri (!), apoi, dupa Revolutia din Octombrie, a dat bir cu fugitii, talharind prin Moldova si prin Basarabia de a fost nevoie de interventia armatei romane pentru a face ordine.

• Limbă: Română
• Editor: Nicolae M Balota
• Data lansării: 17 mai 2022
• ISBN: 9786060718185

Nicolae M Balota

Nicolae M. Balota s-a nascut la Pitesti, la 10 februarie 1894. Este urmas al vechii familii boieresti Balota, cu originile legendare pe vremea lui Negru-Voda si cu stramosi atestati printre capitanii lui Mihai Viteazul.In 1913 a intrat voluntar in armata, a fost decorat cu „Trecerea Dunarii”, s-a liberat cu gradul de caporal. A repetat gestul in 1916, iar in timpul razboiului din 1916-1919 a luptat in Transilvania si la Marasti, a fost ranit de mai multe ori, o data grav, a fost cu Regimentul 4 Arges si in Basarabia si Bucuresti, a fost decorat cu „Barbatie si Credinta” clasa a doua cu spade; a fost avansat pe rand la gradul de sergent si plutonier.Visul sau a fost sa ajunga marinar. La 15 iunie 1922 s-a imbarcat la cerere pe vasul „Regele Carol I”, in 1923 il gasim elev ofiter pe cargobotul „Bucuresti”. In 1925 obtine brevetul de ofiter in marina comerciala, iar in 1932 pe cel de capitan de cursa lunga. A fost decorat cu „Virtutea Maritima pe timp de pace” clasa a III-a.In februarie 1953 preia comanda vasului „Midia”, facand curse in Siria, Egipt, Liban. In iunie 1953 este arestat, de pe vapor (!), la Burgas, in Bulgaria, adus in tara si tinut inchis si anchetat la Jilava pana in iunie 1954, cand este judecat si condamnat la 6 ani de inchisoare, pentru „agitatie publica, detinere de armament si munitie, detinere de lire aur”... In urma unui recurs facut de un avocat al familiei, in 1955 ramane cu o pedeapsa de 3 ani. Dupa un timp, este mutat la Poarta Alba, iar in 1956 este eliberat.In 1958 este pensionat, vine in Bucuresti si incepe sa scrie un amplu istoric al marinei romanesti, al navigatiei, incepand cu plutele, panzarele si corabiile din vechime si ajungand la vasele si vapoarele contemporane, o lucrare in patru volume intitulata Romania Marinara, ramasa in manuscris. I-au ramas in manuscris si alte carti, precum volumul de fata, un amplu roman despre Mihai Viteazul, piese de teatru cu acelasi subiect.De acelasi autor mai puteti citi:Din spuma marilor, Editura Cartea Romaneasca, 1929Oameni, furtuni, vapoare, Editura Albatros, 1984Trei istorii cu panzare si panzareni, Editura Tiparg, 2021 – publicata postportem

Previzualizare carte

Războiul văzut de soldați

logotip1

Copyright

Războiul văzut de soldați

COPYRIGHT 2022 NICOLAE M. BALOTĂ

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-818-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii RĂZBOIUL VĂZUT DE SOLDAȚI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Războiul văzut de soldați

Copyright

Prefaţă (Gheorghe Păun)

Despre autor (Coca Balotă)

Cuvinte către cititor

Prima parte

Mobilizarea

Sub arme

Plecarea pe front

O noapte în înaintare

În bivuac, lângă Toderiţa

Trecerea Oltului

În avanposturi

Înaintarea

Marea bătălie de la Moha

Retragerea de la Homorod

Marea bătălie de la Braşov

A doua parte

Într-un spital din Piteşti

Într-unul din numeroasele spitale din Bucureşti

La Galaţi, în spitalul din docuri

În detaşamentul 4 Argeş

La partea sedentară

Pe front la Mărăşti

Ofensiva de la Mărăşti

Armatele germane iau ofensiva

Triunghiul morţii

A doua mobilizare

Patria recunoscătoare

Cuvânt de încheiere

Prefaţă

Cartea de faţă a fost scrisă la exact cincizeci de ani de la vremea când personajele ei – niciodată nu a fost mai potrivită expresia eroii ei! – trăiau evenimentele, mari şi mici deopotrivă, istorie şi viaţă zilnică de soldat participant la Războiul de Reîntregire, care sunt rememorate aici, şi, iată, ajunge sub ochii cititorului după altă jumătate de secol de când a fost scrisă.

O carte a Centenarului Marii Uniri.

Autorul, veritabil personaj de roman (a se vedea şi succinta biografie care urmează acestor rânduri), este Nicolae M. Balotă (iniţiala îl distinge de scriitorul omonim, rudă, desigur), comandor de marină, descendent al vechii familii boiereşti Balotă de pe Topolog. O memorie prodigioasă, ajutată şi de un carnet cu însemnări, „păstrat de o soră a mamei din Piteşti" (finalul cărţii), talent literar, patriotism. Manuscrisul, dactilografiat, 600 de pagini, cu multe adăugiri de mână, cu fotografii ale camarazilor de arme şi cu fotografia autorului (reproduse în carte), ba chiar şi cu două planuri de luptă, desene minuţioase de mână, cu bătăliile de la Moha-Transilvania şi de la Mărăşti (şi acestea reproduse în carte), a fost păstrat în arhiva familiei.

L-am răsfoit pentru prima dată în timpul Crăciunului 2018.

A fost un şoc, este o revelaţie!

Istorie la prima mână, descrisă-reamintită cu o vigoare şi o autenticitate tulburătoare. Scene trăite direct, de un participant sensibil, curios, lucid, educat, mereu implicat, mereu dedublându-se – actor şi observator deopotrivă. Scene de garnizoană, de marş, de luptă, de spital şi încă altele. Atunci când este cazul, realism la limita dinspre naturalism, cruzime şi mizerie, abjecţie, sânge şi moarte. Întrepătrunse acestea, convingător precum viaţa, cu glume ostăşeşti, discuţii despre război, cu cântece eroice, cântece de jale (ostăşească), cu analize ale mersului ostilităţilor, ale relaţiilor cu aliaţii sau cu inamicii. Totul pe fondul unei chemări venite din veacuri, transmisă prin şcoală şi familie: dezrobirea Transilvaniei. Întregirea Neamului. Patriotismul şi eroismul partici-panţilor la război sunt de o forţă telurică, ţărănească la modul propriu, educată în luptele la bainetă duse la Plevna şi Smârdan, la 1877. De altfel, mai toate luptele din carte sunt câştigate de români la bainetă, antileria, aproape inexistentă la început, din cauza proastei pregătiri a războiului, nu a contat decât după venirea Misiunii Franceze.

Multe detalii din carte sunt probabil de interes pentru istoricii participării noastre la Primul Război Mondial (este de presupus că autorul a folosit nu numai carnetul cu amintiri de pe front, ci şi însemnări ulterioare, dar cu deosebire atrăgătoare rămân amintirile sale). Apar, de pildă, detalii pe care nu prea le găsim prin cărţi despre „febra demo-cratică, bolşevică pe alocuri, care începuse să se simtă în 1918-1919, nu numai la Budapesta, cum bine se ştie, ci şi prin muncitorimea bucu-reşteană. Antologice sunt relaţiile dintre români şi „aliatul de la răsărit, care pe front mai mult nu lupta, în timpul marşurilor căuta cu obstinaţie băutură, recuperând vinul până şi din şanţuri (!), apoi, după Revoluţia din Octombrie, a dat bir cu fugiţii, tâlhărind prin Moldova şi prin Basarabia de a fost nevoie de intervenţia armatei române pentru a face ordine.

Alte două lucruri sunt remarcabile în cele ce urmează.

Personajele, camarazii descrişi în carte, sunt mai ales argeşeni. Din Piteşti, din Curtea de Argeş, din împrejurimi. Nume concrete, profesii, fapte de arme. După război, caporalul, apoi sergentul, apoi plutonierul Baltazar, pseudonimul din carte al autorului, i-a căutat pe mulţi dintre ei, pe unii i-a şi găsit. Le dă adresa, spune cu ce se mai ocupă sau, dacă acesta e cazul, când au murit. Multora le pune în carte şi o fotografie. Mă aştept să existe urmaşi ai lor care să afle informaţii noi despre părinţi, bunici, unchi.

Apoi, merită subliniat stilul scriiturii. Cinematografic, de parcă-şi aşteaptă regizorul. Acţiunea este rapidă, dozată cu o intuiţie infailibilă, multele detalii militare (distanţe, cote, efective, armament, hrană) te „sorb în platou, culorile şi sunetele sunt abundente şi pregnante, sunt invocate până şi mirosurile, cititorul este „zgâlţâit din loc în loc de imagini atroce, pentru ca apoi, sensibilizat astfel, să participe, să simtă, de parcă ar fi în tranşee, sau în marş, sau la spital. Din loc în loc, episoade paşnice, idilice chiar. Peste toate, avântul patriotic, nevoia de a ajunge la Tisa, convingerea nedezminţită că Dumnezeu este român… Pentru că a venit vorba despre stil, amintesc şi aerul uşor retro al limbii şi topicii, amintind de fotografiile sepia, ceea ce adaugă autenticitate scrierii.

Nu spun mai multe, autorul le-a spus mai bine ca mine…

*

Nu a fost uşoară calea de la manuscris până la cartea de faţă. Transcriere, aducerea textului la ortografia curentă, o minimă şlefuire stilistică, omiterea unor consideraţii care erau transparent motivate de vremea când se scria cartea – mijlocul anilor 1960. Să nu uităm, cu un deceniu înainte, autorul „beneficiase de „ospitalitatea închisorilor comuniste, pentru acuzaţii tipice perioadei. Textul propriu-zis nu a fost decât puţin alterat de acest context, dar la începutul cărţii şi la finalul ei, autorul şi-a luat precauţii care nu mai sunt acum necesare – drept care au fost omise. Pentru asta, m-am prevalat şi de o „Notă a autorului, reprodusă doar parţial la finalul introducerii – merită subliniată insistenţa cu care suntem asiguraţi că manuscrisul „conţine adevăruri de necontestat, văzute şi trăite, prin urmare, el trebuie păstrat, aşa cum este, într-o arhivă.

*

Îndatorare şi admiraţie doamnei Coca Balotă pentru tot ce face pentru a păstra vie memoria familiei Balotă, mulţumiri urmaşilor Căpita-nului Balotă, cel dinspre legendă, care au sprijinit apariţia acestei cărţi. Cu siguranţă, comandorul, pe Coverta de Sus, se bucură…

Gheorghe Păun

Curtea de Argeş

Ianuarie 2019

Despre autor

Nicolae M. Balotă s-a născut la Piteşti, la 10 februarie 1894. Este urmaş al vechii familii boiereşti Balotă, stăpânitori de veacuri ai Văii Topologului, de la Tigveni până la Şuici, cu originile legendare pe vremea lui Negru-Vodă şi cu strămoşi atestaţi printre căpitanii lui Mihai Viteazul.

În 1913 a intrat voluntar în armată, a fost decorat cu „Trecerea Dunării, s-a liberat cu gradul de caporal. A repetat gestul în 1916, iar în timpul războiului din 1916-1919 a luptat în Transilvania şi la Mărăşti, a fost rănit de mai multe ori, o dată grav, a fost cu Regimentul 4 Argeş şi în Basarabia şi Bucureşti, a fost decorat cu „Bărbăţie şi Credinţă clasa a doua cu spade; a fost avansat pe rând la gradul de sergent şi plutonier.

Visul său a fost să ajungă marinar. La 15 iunie 1922 s-a îmbarcat la cerere pe vasul „Regele Carol I, în 1923 îl găsim elev ofiţer pe cargobotul „Bucureşti. În 1925 obţine brevetul de ofiţer în marina comercială, iar în 1932 pe cel de căpitan de cursă lungă. A fost decorat cu „Virtutea Maritimă pe timp de pace" clasa a III-a.

La 1 septembrie 1944 Societatea Maritimă Română a fost desfiinţată, „din lipsă de vapoare, toţi marinarii fiind trimişi pe uscat. În 1951 s-a înfiinţat SovRomTransport maritim şi a fost numit comandant pe vaporul „Sulina cu care a călătorit în URSS, Turcia, Cipru, Liban, Palestina, Egipt. În 1952 este îmbarcat pe vasul „Plehanov, iar din noiembrie 1952 până la 10 februarie 1953 este comandorul vasului „Sulina, cu care face curse în Liban, Cipru, Egipt.

În  februarie 1953 preia comanda vasului „Midia, făcând curse în Siria, Egipt, Liban. În iunie 1953 este arestat, de pe vapor (!), la Burgas, în Bulgaria, adus în ţară şi ţinut închis şi anchetat la Jilava până în iunie 1954, când este judecat şi condamnat la 6 ani de închisoare, pentru „agitaţie publică, deţinere de armament şi muniţie, deţinere de lire aur… În urma unui recurs făcut de un avocat al familiei, în 1955 rămâne cu o pedeapsă de 3 ani. După un timp, este mutat la Poarta Albă, iar în 1956 este eliberat.

În 1958 este pensionat, vine în Bucureşti şi începe să scrie un amplu istoric al marinei româneşti, al navigaţiei, începând cu plutele, pânzarele şi corăbiile din vechime şi ajungând la vasele şi vapoarele contemporane, o lucrare în patru volume intitulată România Marinară, rămasă în manuscris. I-au rămas în manuscris şi alte cărţi, precum volumul de faţă, un amplu roman despre Mihai Viteazul, piese de teatru cu acelaşi subiect. S-a ocupat de genealogia familiei Balotă. În 1938 a publicat un volum de sonete, Din spuma mărilor, iar în 1984, puţin după moartea sa, i-a apărut la Editura Albatros volumul de povestiri marină-reşti Oameni, furtuni, vapoare, scris în colaborare cu Constantin Novac.

A murit la 15 ianuarie 1984, este înmormântat în cavoul familiei de lângă Biserica Cepari, ctitorie (la 1752) a căpitanului Ştefan Balotă.

Coca Balotă

Cuvinte către cititor

Această carte, pe care mulţi o vor citi mai mult din curiozitate, nu conţine aventuri romantice rupte de realitate, ci lupta legitimă a unui popor cinstit, jefuit de mari teritorii naţionale. Este lupta sfântă pe care a dorit-o şi a trăit-o simplul soldat român, întotdeauna viteaz şi întotdeauna conştient de simţul datoriei către ţară, pentru care niciodată nu şi-a precupeţit viaţa. Numai ţăranul român, fie în uniformă de soldat, fie în grad de ofiţer, a suferit, a luptat şi a murit cu dăruire pe câmpul de luptă pentru România. Mulţi dintre comandanţii marilor unităţi, pornind de la regimente în sus, înainte de venirea pe front a Misiunii Franceze, au manevrat fără pricepere mari unităţi, provocând pierderi exagerate şi inutile în rândurile bravilor noştri soldaţi, atât de încrezători în loialitatea şi în capacitatea şefilor.

Cel ce scrie aceste rânduri a fost voluntar şi a luptat tot războiul pentru dezrobirea Transilvaniei şi întregirea neamului său. El este caporalul Baltazar, care aici îşi deapănă cu toată sinceritatea cele mai trainice şi sfinte amintiri.

Iubite cititor,

Îţi ofer, cu rugămintea de a o citi atent, evocarea unei perioade extrem de dureroase prin care a trecut neamul nostru românesc, evocare pe care am intitulat-o Războiul văzut de soldaţi. Este vorba de războiul pentru întregirea neamului prin dezrobirea Transilvaniei, care gemea sub jugul fostului Imperiu Austro-Ungar. Este vorba de un război din care am ieşit într-adevăr învingători şi ne-am întregit oarecum neamul, dar această victorie a fost plătită de noi prin înfrângeri dureroase, prin catastrofe care ne-au zdruncinat moralul şi temelia naţiunii, în aşa fel încât continuarea bătăliilor a fost o mare minune, asemănătoare celor de domeniul fanteziei, pentru că întregul nostru popor, cu întreaga lui armată, a suferit cumplit, aşa cum nu a mai suferit altul.

Marea minune că am fost capabili să continuăm războiul şi încă să mai repurtăm victorii răsunătoare, asemănătoare celor de pe marile teatre de luptă ale istoriei, se datoreşte în întregime soldatului român, care a fost înzestrat din strămoşi cu o extraordinară forţă de a rezista nenorocirilor prin care a trecut ţara, nenorociri pe care le-a văzut, le-a trăit şi le-a învins numai datorită dragostei de patrie, disciplinei şi ambiţiei de a-şi dezrobi fraţii încă subjugaţi.

Mă doare însă mult în suflet faptul că unii scriitori, ba încă din rândurile celor bine pricepuţi în a mânui condeiul, au descris Războiul din 1916-1918 fără a cunoaşte bine soldatul român, căutând să ascundă adevăratele cauze ale multelor nenorociri, acoperind adevărul cu învinuiri serbede, cum că armata noastră a fost tânără, că soldaţii noştri erau simpli ţărani etc. etc.

De la strămoşii noştri daci am moştenit spiritul războinic, dragostea de ţară şi neam şi nobleţea sufletului. Din aceşti strămoşi s-au ridicat la anul 1876, prin mobilizare totală, şapte divizii de infanterie, în afară de batalioanele de vânători şi regimentele de roşiori şi călăraşi. Această armată a făcut atunci ce n-a fost în stare să facă o împărăţie cât toate zilele de mare. Aureola victoriilor asupra armatelor turceşti a acoperit-o. O astfel de armată în care se creaseră tradiţii, nu se poate spune că a fost nouă. Şi-apoi, soldaţii români, chiar dacă în majoritate au fost ţărani, în patriotism i-au întrecut pe toţi soldaţii ţărani din ţările beligerante, pentru că niciun ţăran neamţ, englez, francez, italian sau american nu ar fi luptat în condiţiile în care s-au războit bravii şi scumpii ostaşi ai României. În ei a vorbit sângele nobil dac.

Soldatul român, aşa cum îl cunoaştem bine din Războiul de la 1877-78 şi din Primul Război Mondial, rămâne pentru întregul nostru neam o pildă vie de vitejie, de patriotism, de răbdare, de bunătate şi de încredere oarbă în şefi şi în victorie. Mai rar ţări în lume, care să aibă aşa fii. Să-i admirăm şi, cu deosebit respect, să le cinstim memoria barem celor căzuţi şi să rămânem definitiv convinşi că din neamul nostru românesc s-au născut, se nasc şi se vor naşte mereu eroi.

O dedicaţie

În amintirea ta, mamă scumpă şi sfântă, am scris acest volum, pentru că numai datorită ţie am înţeles ce este patria şi numai tu m-ai învăţat s-o iubesc. Mă luai de mână când eram mic şi îmi arătai râul Argeş, dealurile din împrejurimile Piteştiului, satele, căsuţele ţăranilor harnici, în care îmi spuneai că se nasc şi cresc copii viteji, văile adânci şi umbroase, izvoarele, pădurile cu poienele pline de flori şi câmpul plin de rod, amintindu-mi mereu:

„Uite în ce ţară frumoasă te-ai născut şi trăieşti! Când te vei face mare, să o iubeşti mai mult decât pe tine însuţi, pentru că aici au trăit părinţii şi strămoşii noştri şi tot aici se vor naşte şi vor trăi copiii tăi, cu nepoţii şi strănepoţii noştri. Şi, de va fi nevoie, să lupţi pentru apărarea ei şi să fii viteaz, aşa cum au fost bătrânii noştri. Să mai ştii că ţara noastră trebuie să fie mare, dar o parte din pământul ei e cotropit de duşmani. Ceasul dezrobirii trebuie să bată. Să lupţi atunci cu arma în mână şi cu vitejia strămoşilor noştri în inimă, pentru dezrobirea întregului neam românesc. Din tine să răsară copii voinici şi viteji, care să lupte şi iarăşi să lupte pentru apărarea pământului lor, pentru apărarea ţării lor, pentru apărarea neamului lor."

Mamă bună şi sfântă, dorinţa ţi-am împlinit-o. Am luptat şi mi-am dezrobit neamul, mi-am apărat cu arma în mână patria bogată şi frumoasă, aşa cum mi-ai spus tu, iar pe nepoţii tăi i-am educat spre a se strădui în muncă pentru binele ţării în care s-au născut şi pentru a lupta şi ei, de va fi nevoie, cu arma în mână, pentru apărarea pământului nostru sfânt, din care am venit şi-n care ne vom odihni.

*

Notă: Dacă editorul găseşte fraze care, din punct de vedere politic, ar dăuna intereselor noastre, poate să le suprime, însă manuscrisul să fie păstrat în arhiva statului, deoarece conţine adevăruri de necontestat, văzute şi trăite de tot neamul românesc.

Autorul

Prima parte

Mobilizarea

După înfrângerea oştilor turceşti peste Dunăre, în Bulgaria, în anii 1877-1878, şi după câştigarea Independenţei şi ridicarea ţării la rangul de regat, toţi românii îşi îndreptară gândul şi ochii spre Transilvania, spre fraţii rămaşi în sclavie. În toată ţara românească, de la Mehedinţi şi până la Dorohoi, din Carpaţi şi până la Dunăre, Prut şi Marea Neagră, fiecare învăţător, cu un patriotism extraordinar, vorbea şcolarilor săi despre idealul nostru naţional, care demult timp mocnea în inima fiecărui român ca un foc înăbuşit. Prin toate oraşele, la defilări, se îngrămădea lume multă să vadă armata, iar soldaţii erau admiraţi. Întotdeauna defilarea era deschisă cu veteranii Războiului pentru Independenţă, iar prin şcoli, în toată ţara, îmi reamintesc că la anumite sărbători naţionale se făceau serbări în care copiii îmbrăcaţi în costume naţionale reprezentau toate ţărişoarele româneşti, libere sau subjugate, purtând eşarfe tricolore pe piept, în diagonală, pe care sta scris numele provinciilor. Visul lui Mihai Viteazul de a vedea o ţară mare şi puternică, formată din toate ţărişoarele locuite de români, alături de care el vedea şi Macedonia, întrucât pe atunci era plină de români, începu să frământe mintea tuturor acelora care îşi iubeau neamul şi se mândreau cu neîntrecuta vitejie a dacilor, a războinicilor voievozi din Muntenia, Moldova şi din ţărişoarele Transil-vaniei.

Astfel format şi educat fiind poporul micului regat român, când a izbucnit Primul Război Mondial, la 15 iulie 1914, toţi aceia în a căror vine clocotea sângele românesc au spus: „A sosit ceasul dezrobirii Tran-silvaniei!" Din prima zi de război, toţi bunii români se aliară sufleteşte cu Franţa şi nu putu să treacă prin minţile lor, nici măcar pentru câteva clipe, ideea spre o alianţă cu Germania kaizerului Wilhelm al II-lea. Două motive puternice îndemnau poporul să se ridice cu armele asupra puterilor centrale. Primul motiv era Rusia ţaristă, care era aliata Franţei şi stăpânea o bună parte din Moldova lui Ştefan cel Mare, cu toate cetăţile întemeiate de el pe Nistru. Era greu să-i eliberăm pe fraţii moldoveni din ghearele unui împărat aşa de lacom şi hrăpăreţ, dornic mereu de a ne înghiţi toată ţara. Al doilea motiv, şi cel mai puternic, erau milioanele de români care de sute de ani sufereau asprul jug al Împărăţiei Austro-Ungare, imperiu şubred, care, în ciuda civilizaţiei destul de înaintate a Europei, continua, sub diferite pretexte meschine, fără nicio ruşine de omenirea întreagă, să subjuge, să terorizeze şi să deznaţionalizeze ţări cu alte naţionalităţi chiar în inima continentului. Aşadar, numai cetăţenii de neam străin, indiferenţi întotdeauna faţă de visul nostru naţional, înclinau spre tabăra în care luptau ţările lor. Politicienii noştri, mulţi străini de neamul românesc, în frunte cu regele, german de origine, nu simţeau ce simţea poporul. Înrobirea fraţilor de peste Carpaţi nu-i durea şi, datorită lor, ţara fu prinsă de acest război mondial pregătită sufleteşte, dar cât se poate de nepregătită milităreşte. Nu aveam arme şi mitraliere în număr suficient pentru infanterie, nu aveam artilerie suficientă pentru diviziile pe care le puteam ridica şi nici muniţie suficientă pentru tunurile existente. Aveam aviatori, dar nu aveam avioane.

Nici pe Marea Neagră nu aveam vase. Un singur crucişător, mic, vechi şi demodat, fu şi acela dezarmat, artileria de pe el fiind demontată. Singurul armament mai de nădejde pe care îl aveau soldaţii României era sufletul şi pieptul de... aramă. Pe acest „armament s-a contat mult şi nu  ne-ar fi scos germanii din Carpaţi, oricât de mulţi ar fi fost ei, dacă nu am fi avut trădători şi un mare număr de ofiţeri superiori şi generali literalmente incapabili, avansaţi în grade datorită protecţiei. Aceşti trădători şi incapabili au batjocorit pieptul de aramă al bravului soldat român, faptele lor fiind extrem de dureroase, dar, după dispariţia lor, când frontul a fost condus de ofiţeri şi generali capabili, pieptul de aramă şi-a spus cuvântul – „Pe-aici nu se trece! – la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti.

Este drept că Primul Război Mondial, făcut de marile puteri, a avut ca scop, în lupta lor pentru împărţirea lumii, ocuparea de noi sfere de influenţă, pentru extinderea pieţelor de desfacere şi, mai mult ca sigur, o împărţire de colonii, dar printre aceşti beligeranţi, care îşi măcinau fără milă propriile popoare pentru ambiţii imperialiste, au fost şi două ţări mici, care intrară în această luptă fără scopuri comerciale şi coloniale, ci, pur şi simplu, pentru sfintele lor idealuri naţionale. Aceste ţări au fost Serbia, care avea milioane de fraţi subjugaţi Imperiului Austro-Ungar, şi România, care, de asemenea, avea milioane de fraţi subjugaţi aceluiaşi imperiu. Sârbii şi românii au intrat în acest război numai pentru independenţa conaţionalilor lor asupriţi de austrieci şi de unguri. Aşa că războiul nostru din anii 1916-1919 trebuie pus pe aceeaşi treaptă cu războiul din anii 1877-1878, şi unul şi altul fiind făcute cu acelaşi scop: Independenţa neamului nostru românesc.

Cum spuneam, fiindcă eram pregătiţi sufleteşte pentru acest război, entuziasmul cu care românii au primit mobilizarea din noaptea de 14 spre 15 august 1916 a rămas proverbial. Dangătele clopotelor bisericilor din toată ţara, laolaltă cu alarma dată de muzicile militare, de gorniştii şi trompeţii regimentelor pe toate uliţele oraşelor şi de goarnele rezerviştilor din toate satele ţării, însoţite de uralele a mii şi mii de cetăţeni, nu se pot uita. Acest entuziasm extraordinar, pe care eu l-am trăit, a făcut să vibreze puternic patriotismul în toate inimile urmaşilor viteazului popor dac, aşa cum a mai vibrat în multe rânduri sub săbiile măritelor umbre ale eroilor voievozi români în frunte cu Mihai, Ştefan şi Corvin. Întreaga Românie trăia clipe de entuziasm până la lacrimi. Mamele erau fericite că au copii care vor lupta pentru dezrobirea Transilvaniei. Războiul pentru ruperea lanţurilor sclaviei fraţilor noştri dintre Tisa şi Carpaţi nu a fost o voinţă a regelui şi nici a vreunui politician. Războiul pentru libertatea Transilvaniei a fost voinţa întregii naţiuni române. Tot ce a fost suflet curat românesc, în acea noapte sfântă de 14 spre 15 august 1916, când a auzit sunându-se mobilizarea, a plâns de bucurie. Conştiinţa naţională destul de luminată, alături de conştiinţa latinităţii poporului nostru, au fost respectate şi de rege şi de aproape toţi miniştrii, foştii prim-miniştri, foştii preşedinţi de cameră şi şefii de partide, când, în dimineaţa zilei de 14 august, în palatul Cotroceni, istoricul Consiliu de Coroană a hotărât mobilizarea totală a armatei şi intrarea în război împotriva Austro-Ungariei, imperiu extrem de hrăpăreţ şi din cale-afară de duşmănos naţiunii române. Când membrii Consiliului de Coroană părăsiră palatul, asistară la întoarcerea de pe câmpul de instrucţie a mai multor unităţi militare şi îşi dădură seama că au lucrat după sentimentul public când cu toţii le auziră cântând cu toată însufleţirea:

Lasă plugul, măi plugare,

Şi te-ndreaptă spre Carpaţi,

Unde geme Transilvania,

Fraţii noştri subjugaţi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Exact cu un an înainte, guvernul român trimisese trupe de acoperire din diferite regimente la frontiera Imperiului Austro-Ungar, pentru a împiedica trecerea prin ţara noastră spre Prut a trupelor germano-austro-ungare, care ne-ar fi forţat astfel să intrăm în războiul mondial alături de puterile centrale, aşa cum fusese forţat Imperiul Otoman, prin acţiunea unor vase de război germane sub pavilion turcesc, care, fără asentimentul sultanului, bombardaseră ţărmul rusesc prin Marea Neagră. Din aceste trupe de acoperire a făcut parte şi primul batalion din Regimentul de infanterie 4 Argeş, având sub arme numai patru contingente, în afară de cele două active. Un an lucrase acest batalion la fortificaţii de-a lungul frontierei, în regiunea pasului Giuvala, călare pe şoseaua principală Rucăr-Bran, aşa cum lucraseră toate trupele de acoperire la fortificarea Carpaţilor.

Sub arme

Era în seara zilei de 14 august, anul 1916. Poporul, cu simţul lui telepatic, parcă ştia că peste câteva ore va bate ceasul Transilvaniei şi că vom intra în vârtejul marelui război. Se întunecase bine de vreo două ceasuri, când, în oraşul Piteşti, în faţa primăriei, pe strada Şerban-Vodă, zisă „Strada Mare, lumea începu să se adune ca niciodată. În apropiere de miezul nopţii sosiră muzica şi gorniştii Regimentului 28 infanterie Radu Negru. Nu trecură multe minute şi îşi făcură apariţia pe cai albi trompeţii Regimentului 6 artilerie de câmp şi trompeţii unui escadron din Regimentul 4 călăraşi. Apoi sosi şi muzica cu gorniştii Regimentului de infanterie 4 Argeş. Câte o companie de infanterie din cele două regi-mente ale oraşului puseră baionetele la arme şi se alăturară muzicilor respective. La urmă sosiră şi cei câţiva gornişti activi ai Regimentului 44 infanterie de rezervă. Mai mulţi ofiţeri, printre care se vedeau şi cei de la comenduirea garnizoanei, se agitau pe lângă grilajul de fier al primăriei. Sosiră şi câţiva politicieni ai judeţului, cărora publicul nu le dădu nicio importanţă. „Strada Mare gemea de popor, care aştepta cu o vădită nerăbdare momentul înălţător al unui pas visat de veacuri, ce trebuia să ducă spre independenţa întregului neam românesc. Când mai rămaseră vreo zece minute până la mijlocul nopţii, un bărbat îmbrăcat civil se sui pe o masă aşezată lângă grilajul primăriei, ţinând o coală de hârtie în mână. Se făcu îndată o linişte totală, fiecare individ vrând plin de emoţie să audă şi să se încredinţeze că, în fine, ceasul Transilvaniei a sosit. La lumina unui bec electric, bărbatul de pe masă citi ordinul de mobilizare generală a armatei şi declaraţia de război adresată Imperiului Austro-Ungar. Din mii de piepturi izbucniră urale nesfârşite şi strigăte de bucurie. Concomitent cu manifestarea de bucurie a poporului, începură să bată clopotele tuturor bisericilor din oraş, iar muzicile militare intonară atacul. Muzicile, gorniştii şi trompeţii se risipiră prin tot oraşul, alături de patrule, şi timp de o oră sunară atacul pe toate străzile. Poporul îi însoţea în urale care nu se mai terminau. Toată lumea trăia clipe de mare înălţare sufletească. Suflul întregului neam românesc a vibrat în noaptea aceea ca într-un singur corp. Era corpul României, care, sub tricolorul desfăşurat, îşi chema fiii pentru marea luptă a neamului, pentru făurirea visului de secole.

Printre fiii ţării noastre se număra şi tânărul Baltazar Nicolae din Piteşti, fost voluntar de război în campania din 1913 în Bulgaria şi care se demobilizase cu gradul de caporal, din ordinul colonelului Popovăţ Petre, un viteaz, comandantul Regimentului 28 infanterie. Baltazar alergase sub drapel în anul 1913 pentru o cauză atât de neînsemnată şi de data aceasta trebuia să stea cu braţele încrucişate, tocmai acum, când sunase ceasul Transilvaniei, şi-al Banatului, şi-al Bucovinei?! Fulgerător, îşi aminti de serbările şcolare din clasele primare şi din liceu, serbări în care se da o deosebită atenţie idealului nostru naţional, care consta din independenţa tuturor românilor subjugaţi. Vedea că ţara întreagă se ridica, la chemarea sfântă a goarnelor şi a clopotelor, cu armele în mâini, şi aleargă să lupte şi să rupă lanţurile sclaviei a milioane de români, iar el, tânăr şi-n plină putere, să stea acasă cu mătuşile şi unchiaşii?! Să stea şi să privească la floarea ţării cum trece Carpaţii cântând La arme sau Din cer, din locuri sfinte sau înălţătorul marş Eroi au fost, eroi sunt încă şi-or fi în neamul românesc? O, aceasta nu se putea! Îşi mai aduse aminte când se ducea la Şcoala Primară Nr. 3 şi mama sa îi spunea: „Să fii atent, dragul meu copil, când treci de pe un trotuar pe altul, să nu te calce vreo căruţă cu boi sau vreo trăsură, că nu vreau să pieri prosteşte. Dacă o fi să îţi pierzi viaţa, prefer să mori cu arma în mână luptând pentru libertatea Transilvaniei. Ai auzit tu? De-o fi să te pierzi, să mori luptând pentru ţară, ca un viteaz." Aşa a fost educat tânărul Baltazar de părinţii săi şi de profesori şi aşa era educat atunci tot tineretul României din sate şi din oraşe. În acele zile trăite într-o înălţare sufletească neobişnuit de mare, poporul, ca şi Baltazar Nicolae, nu s-a mai interesat de armament, de avioane sau de muniţie. În acele clipe de entuziasm până la lacrimi, poporul a mers înainte orbeşte, fără a se gândi la nimic altceva decât la idealul naţional, care îi împingea pe toţi de la spate.

După ce încetară dangătele clopotelor şi alarma dată de muzici, de trompeţi şi de gornişti şi uralele mulţimii, Baltazar se duse acasă. Era târziu. Ceasul arăta ora 2 din ziua de 15 august. Când îşi făcu apariţia în casă, unchiul său, om trecut bine de o jumătate de secol, şi mătuşă-sa, femeie de aproape cincizeci de ani, cântau La arme. Începu să cânte şi el cu ei. Apoi, până aproape de ziuă, vorbiră şi întocmiră planuri de felul cum ar trebui dezrobită Transilvania şi cam pe unde s-ar putea muta graniţa.

– Mâine dimineaţă, spuse la urmă Baltazar, mă duc la Regimentul 4 infanterie, regimentul nostru, al argeşenilor, şi mă înrolez ca voluntar. Această unitate face parte din Divizia a treia, deci vom lupta alături de Regimentele 28, 30 şi 22 infanterie şi de 2 vânători. Toate aceste unităţi au şi trimis detaşamente la trecătoarea Bran, aşa că sunt sigur că voi trece Carpaţii şi vom dezrobi Transilvania. La arme, unchiule!

– La arme, măi Nae!, îi zise şi bătrânul entuziasmat.

– Biata Alexandrina, de ce nu trăieşte şi ea, să te vadă plecând la luptă pentru libertatea scumpilor noştri fraţi de peste munţi! S-ar mândri că are băiat care pleacă la război ca un viteaz, să contribuie şi el cu braţul, cu pieptul şi chiar cu viaţa la independenţa restului de români aflaţi încă sub jug, spuse şi mătuşa, care era sora mamei sale.

– Buna mea mamă, zise şi Baltazar, nu se împăca deloc cu o Românie abia de opt milioane de locuitori. Visul ei era să vadă pe hartă o Românie mare, în hotarele ei naturale, de la Tisa până la Nistru. De astă dată, eu îi voi îndeplini dorinţa.

– Ai văzut? Dacă te duceai acum doi ani la şcoala de marină, aşa este că nu mai treceai Carpaţii? Vapoarele stau pe Dunăre şi pe Marea Neagră, departe de Transilvania, îi vorbi mătuşa, care nu voia să-l vadă marinar.

– Aşa este. Nu m-au primit în marină pe motiv că începuse războiul şi nu aveam vase. Tot răul spre bine. Acuma am să trec Carpaţii, am să pun piciorul pe pământul Transilvaniei, o vom dezrobi şi, dacă am să scap cu bine din război, tot marinar am să mă fac, mătuşică dragă.

– Ba n-ai să te faci. N-am să te las eu. Am să-ţi încui uşa, am să-ţi ascund pălăria şi-am să plâng, spuse ea.

– Nicio forţă din lume, în afară de moarte, nu va putea să mă oprească de a mă face marinar. M-am născut în ţara asta pentru a trece Carpaţii şi a lupta cu arma în mână pentru libertatea fraţilor noştri şi-apoi, cu sufletul împăcat că mi-am făcut cea mai sfântă datorie, să trăiesc numai pe apă, pentru că iubesc marea, îi vorbi Baltazar.

– Eu îţi sunt ca o mamă şi-ţi aprob să lupţi pentru Transilvania, dar nu-ţi dau voie să te faci marinar, m-ai înţeles?

– Lasă-l, dragă, în pace!, interveni unchiul. Până se va întoarce el din război, o să-i piară pofta de marinărie.

A doua zi, dimineaţa, pe la ora zece, Baltazar se duse la Regi-mentul 4 Argeş, în a cărui curte destul de mare mişunau câteva sute de grăbiţi să treacă munţii. Sergenţii de zi, caporali, soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri, circulau continuu de colo-colo, cu diferite treburi, iar gornistul de serviciu de pe platoul din centrul dormitoarelor suna mereu diferite semnale. Această activitate febrilă îl impresionă pe Baltazar şi, cu inima plină de bucurie, se trezi la cancelaria regimentului, unde lucra de zor plutonierul-major Safta Petre. Acesta era un om cu o memorie extra-ordinară. Ştia pe de rost toţi oamenii regimentului, activi şi completaşi, cum se numesc, de unde sunt şi contingentul, din care motiv ofiţerii şi comandantul de unitate îl simpatizau şi îi vorbeau asemenea unui om plin de merite. După ce îi spuse cine este şi ce vrea, majorul îi zise:

– Adu actele încoace, flăcăule.

Baltazar îi întinse certificatul de naştere şi ordinul de demobilizare al Regimentului 28 infanterie, în care se vedea că posesorul făcuse campania din 1913 ca voluntar de război şi, la demobilizare, fusese avansat la gradul de caporal. Safta îl citi, luă notă într-un registru, îi înmână un bilet şi-i zise:

– Te duci la compania a douăsprezecea, la domnul locotenent Lilea şi la domnul plutonier-major Ghemaru.

Pe la ora unsprezece, voluntarul de război ciocăni la uşa de la cancelaria companiei şi intră înăuntru. La un birou sta comandantul companiei, locotenentul Lilea, şi cerceta tabelele, pe contingente, cu oamenii pe care urma să-i primească. La un alt birou sta plutonierul-major al companiei, ocupat cu întocmirea unei situaţii cerute de regiment, iar la o măsuţă lucra atent caporalul furier Georgescu Vasile.

– Să trăiţi!, spuse Baltazar, ţinând pălăria în mâna stângă şi căutând a lua o poziţie cât mai militărească.

– Ce e cu dumneata?, îl întrebă comandantul companiei.

– Sunt caporalul Baltazar Nicolae din Piteşti. Am fost voluntar de război în Regimentul 28 infanterie, în campania din Bulgaria, în anul 1913, şi acuma m-am înscris din nou ca voluntar. Regimentul m-a repartizat la compania dumneavoastră – şi, spunând aceste cuvinte, îi întinde biletul.

– Dă-l dumnealui, îi zise locotenentul, arătând către caporalul furier.

Tânărul voluntar execută ordinul, iar comandantul companiei i se adresă serios:

– Şi ţii morţiş să iei Transilvania?

– Ţin morţiş s-o luăm, domnule locotenent, îi răspunse Baltazar cu un surâs pe buze.

– Bravo! Fă-i, Georgescule, un bilet pentru magazia de mobilizare, zise locotenentul.

Caporalul furier făcu un bilet şi i-l dădu.

– Te duci, îi mai vorbi comandantul companiei, la sergentul Constantin, să-ţi dea tot ce trebuie.

– Am înţeles, domnule locotenent. Să trăiţi!, spuse bucuros voluntarul şi plecă la magazia de mobilizare.

Acolo, sergentul Constantin, înalt şi uscăţiv, energic şi milităros, ajutat de doi soldaţi pricepuţi şi harnici, dădea efectele de război completaşilor sosiţi pentru mobilizare, aruncând fiecărui „leat" câte o glumă. Caporalul Baltazar îşi primi îmbrăcămintea, fără să bănuiască măcar cât timp va trece până la ziua când va trebui s-o dea în primire la magazie.

– Ascultă, voluntarule, cam când crezi că-mi vei da efectele înapoi?, îl întrebă sergentul cu toată seriozitatea.

– După dezrobirea fraţilor transilvăneni, domnule sergent, răspunse Baltazar tot cu toată seriozitatea.

– Să te audă Maica Precista!, zise sergentul, împingându-i foaia de cort încărcată cu tot ce se da unui luptător pentru război. (Către un soldat:) Marine, dă-i arma, baioneta şi sacul cu cartuşe. (Către voluntar:) Şi când crezi, căprar, că va fi ziua dezrobirii? Ţi-ai făcut socoteala?

– Mi-am făcut-o. Cel mai târziu într-o lună, domnule sergent, îi răspunse voluntarul.

– Habar n-ai de război, căprarule. Până la Crăciun abia vom sosi la Tisa. După ce ai să mănânci vreo sută de pâini şi vreo douăzeci de mămăligi, ţine minte ce-ţi spun eu, căprarule, abia atunci ai să scuipi în apele Tisei de pe podul de vase, peste care vom trece spre Budapesta.

– Domnule sergent, dinspre partea mea, vă rog să mă credeţi ce vă spun: să dea Dumnezeu să mănânc cinci sute de pâini şi cinci sute de mămăligi, dar să-i eliberăm odată.

– Ho, c-o să-i eliberăm, spuse sergentul Constantin, luând biletul altui cetăţean, care era completaş, de specialitate gornist şi care ardea de dorinţa să sune atacul.

Pe deplin mulţumit că a primit tot ce-i trebuie unui ostaş care pleacă la război, Baltazar se retrase într-un colţ al dormitorului şi acolo se îmbrăcă de sus până jos în efecte militare, toate noi, se încinse cu centironul şi din îmbrăcămintea civilă îşi făcu un pachet.

În regiment, în acest timp, s-a sunat masa. Companiile s-au adunat în marea sală de mese, ce semăna mai mult cu un enorm hangar de avioane. Acolo se ospăta întregul regiment, adică cele douăsprezece companii de infanterie, compania de mitraliere şi compania de depozit, din care făcea parte şi muzica. După distribuirea pâinii, au sosit cazanele cu ciorba, trecând în dreptul subunităţilor respective. În sala de mese era un zgomot infernal. Vorbeau soldaţii între ei. Ofiţerul de serviciu a dat ordin gornistului să sune „drepţi!" Sunetul goarnei, scurt, metalic şi impresionant, întrerupse instantaneu toate conversaţiile şi se făcu o linişte de se auzea musca.

– Cu faţa la răsă… rit!... Pentru rugăciune descope… riţi!... Un soldat să zică rugăciunea!, a poruncit ofiţerul.

Soldaţii executară poruncile şi-apoi se auzi o voce spunând tare, rar şi desluşit:

Mânca-vor ostaşii

Şi se vor sătura

Şi vor lăuda pe Domnul…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

După masă i se dădu voie lui Baltazar să-şi ducă hainele acasă şi să doarmă în oraş. Înainte de a pleca, auzi o conversaţie între comandantul companiei şi maiorul comandant al batalionului, care spunea:

– Pentru încazarmarea oamenilor nu s-au luat măsuri. În dormitoare am numai patru sute de pături. Avem noroc că e vară şi că nu plouă, altfel ar fi fost jale.

Vremea frumoasă a salvat într-adevăr criza de adăposturi, mai ales că ţăranii noştri erau obişnuiţi să doarmă noaptea sub cerul liber. Din acest motiv, neajunsul cu lipsa de dormitoare nu fu simţit de nimeni, iar completaşii din oraş dormiră pe la casele lor. Dorinţa prea mare de a alerga mai repede la arme acoperi ivirea acestor mizerii ale războiului, care începeau a-şi arăta colţii, şi trecură neobservate. A doua zi, trenurile gemeau de completaşi, de rezervişti şi de miliţieni care alergau spre regimentele lor în valuri. Curtea Regimentului 4 infanterie era plină de ţărani şi magaziile de mobilizare fură deschise până la lumina becurilor electrice. Cu mare greutate, caporalul Baltazar obţinu de la magazie cinci cartuşe reduse. Bucuros, plecă cu arma în pădurea Trivale, care era hotar cu terenul regimentului, şi acolo făcu tragere într-o ţintă mică, pentru a vedea cum îi bate arma. Se declară tare mulţumit, întrucât toate cele cinci cartuşe trase au nimerit exact în centrul ţintei. Nici comandantul de regiment, nici comandanţii de batalioane şi nici cei de companii nu s-au gândit să ia măsuri pentru a face fiecare om o tragere cu câteva cartuşe reduse, spre a-şi da seama toţi soldaţii cum le bat armele.

Ţăranii însă, conştienţi de acest lucru extrem de important, plecară pe furiş la pădure şi acolo, într-un mal, au pus ţinte câte o foaie de hârtie şi-au tras câte un încărcător de cartuşe, spre a-şi da şi ei seama de felul cum vor trebui să ochească. Scandalizat peste măsură de sutele de pocnituri de arme ce veneau din pădure, colonelul trimise aghiotantul să vadă ce s-a întâmplat şi acestui ofiţer completaşii îi spuseră:

– Domnule locotenent, să trăiţi, am vrut să vedem cum bat armele. Decât să trag în război toate cartuşele în vânt, mai bine stric aici un încărcător de cinci focuri şi-am să-l iau pe ungur la ochi de la un kilometru. Dintr-un foc, două, am să-l dau jos.

Tot în a doua zi de mobilizare, pe la prânz, soldaţii activi din compania a douăsprezecea au fost cuprinşi de o mare bucurie. Pluto-nierul-major Ghemaru fusese mutat în batalionul 4, la compania a doua. Caporalul Baltazar îl văzuse pe acest major în cancelarie. Era un om de o statură potrivită, slab, cu faţa învineţită şi împodobită cu un nas subţire şi ochi perfizi, iar când vorbea, i se vedea un dinte de aur pe maxilarul superior. Surprins de marea bucurie a soldaţilor pentru că scăpau de acest subofiţer, caporalul voluntar s-a dus la un soldat piteştean pe care îl cunoştea şi l-a rugat să-i spună şi lui, pentru ce mutarea lui Ghemaru a umplut compania de bucurie. Soldatul începu să povestească:

– Domnule caporal, vă înşelaţi amar dacă credeţi că acest plutonier-major ar fi om de treabă. Aflaţi că se numără printre cele mai cumplite fiare ale acestui regiment. Comandantul companiei niciodată nu a fost informat de ceea ce a făcut în cazarmă.

Acest Ghemaru avea o deosebită plăcere să chinuiască oamenii, mai ales pe bieţii recruţi. Citise undeva sau auzise pe cineva vorbind de başbuzuci, nişte voluntari turci vestiţi prin cruzimi. Îi plăcuse cuvântul, dar nu putea să-l pronunţe corect şi, când se supăra pe soldaţi, îl auzeai: „Crucea şi biserica voastră de bazanbuzuci, am să bag sabia-n voi!" De multe ori venea de-acasă după stingere, pe la ora zece sau unsprezece, în cazarmă, înadins să schingiuiască soldaţii. Intra în dormitor, scula gradaţii şi-i trimetea la cancelarie, scotea fluierul şi sufla în el cu putere. Începea apoi să ţipe: „Drepţi! Crucea şi biserica voastră de bazanbuzuci... În linie pe centru... fuga marş!" Soldaţii săreau din paturi şi se aşezau în linie pe două rânduri, desculţi, în cămăşi şi în izmene. Iar începea să ţipe: „Drepţi!... Să nu mişti în front bazanbuzucule, că-ţi sparg burta cu sabia. Ai auzit? (Către toţi:) V-a luat mama dracului! Să ştiţi că s-a dat milităria jos din pod. De-acu nu mai merge cum a mers." După ce îi mai înjura de câteva ori, se ducea la flancul drept şi-l lua de gât pe primul soldat, îl zgâlţâia cu putere şi-l întreba: „Ce făceai bazanbuzucule în pat?... Dormeai?... Te-a chemat ţara aici să dormi? Crezi că armata, crucea şi biserica, se face dormind?, şi începea să-l bată cu centironul îndoit. Nu scăpa niciun soldat fără câteva centiroane încasate peste cap, pe spinare şi pe unde nimerea. Dormitorul se umplea de vaiete. Satisfăcut, dădea comanda: „Sub pături... fuga marş!... Sergent de zi, treci şi inspectează oamenii dacă s-au spălat pe picioare. Care e murdar să-i dai patru lovituri pe tălpi cu latul baionetei, da’ să dai, că de nu, dracu’ te-a luat şi pe tine. Soldaţii intrau sub pături şi inspecţia începea. Sergentul de zi scotea baioneta din teacă şi ridica pătura de pe picioarele fiecărui soldat, iar plantonul îi lumina tălpile cu lampa de gaz. Supliciul începea iar. Ori spălat, ori nespălat, soldatul trebuia să primească patru lovituri pe tălpi, iar vaietele bieţilor ostaşi îi aduceau o mare mulţumire. Cum se termina „inspecţia, plutonierul-major Ghemaru comanda din nou „drepţi! şi oamenii luau poziţia de drepţi în picioare pe paturi; apoi comanda: „Sub pat!... Toţi soldaţii săreau jos şi intrau sub paturi. Începea apoi să comande mereu: „În pat!... Sub pat!... În pat!... Sub pat!... Nu se lăsa până când nu mi-i obosea la maximum şi, în sfârşit, încântat de isprava pe care o făcea, da tonul unui cântec şi îi punea să cânte. De sub paturi, bieţii soldaţi cântau. De multe ori, după aceste năzbâtii de om alienat, se culca în cancelarie. Dimineaţa, când domnul locotenent Lilea venea la companie şi intra în cancelarie, punea pe furier să deschidă ferestrele şi se adresa majorului: „Mă, Ghemarule, mai spală-te şi tu pe picioare. O să te descalţ odată în faţa soldaţilor, să te fac de râs."

Soldatul piteştean scoase tabachera oftând, îşi răsuci o ţigară şi începu să mai spună:

– Când se da drumul oamenilor în permisie, domnul locotenent făcea un tabel cu soldaţii care urmau să plece acasă pe serii şi Ghemaru chema la el în cancelarie pe fiecare ostaş şi în faţa furierului îi spunea să îi aducă o găină, iar dacă are să întârzie, îi punea în vedere că îi va mări birul la două găini. Odată s-a dus la el un soldat să-i ceară o permisie de câteva zile. „Să trăiţi, don majur, daţi-mi drumul acasă trei zile", a spus soldatul. „Pentru ce, bazanbuzucule, l-a întrebat Ghemaru. „A murit tata!, îi răspunse trist ostaşul. Fără să-l privească, în timp ce căuta un registru, majorul îl mai întrebă: „Şi dac-a murit, bazambuzucule, acu’ vrei să te duci să-i iei pielea? Altădată, la teorie, a pus pe un recrut să cânte, dar ostaşul nu putea, nu avea aptitudine de a cânta din gură, mai ales că era şi bâlbâit. „Pentru ce nu poţi să cânţi, mă?, l-a întrebat răstit. „S...s...să t...t...tră...i...iţi, di...di...din n...n...naştere", îi răspunse soldatul. L-a luat la bătaie: plici, poc, trosc, buf... da în el majorul imitându-l cum vorbea: „De ce n...n...ai pus pe mă...mă-ta să te-nveţe să cânţi? Să-l duci, sergent de zi, la doctor să-i taie sub limbă, crucea şi biserica lui de bazanbuzuc." Într-o seară, la o inspecţie a efectelor, toţi soldaţii erau scoşi pe centrul dormitorului cu tot echipamentul în faţă. Un ostaş i-a cerut voie să se ducă afară. Avea stomacul în deranjament. Ca un turbat s-a repezit asupra lui şi-a început să-l lovească pe unde nimerea, ţipând la el: „Soldatul trebuie să se ducă afară când primeşte ordin, crucea şi biserica de bazanbuzuc." Şi l-a bătut până când, sărmanul ostaş, nu a mai simţit nevoia să se ceară afară... În ultimul timp, căşunase pe soldatul Matea Ion. Avea omul o umflătură la urechea stângă. De câte ori îi venea poftă să schingiuiască pe cineva şi nu avea de cine să se agate, îl chema pe Matea şi începea să-l strângă de ureche pentru chestiuni neînsemnate. Soldatul ţipa de durere, iar el râdea. Era o scenă dureroasă, exact ca pe timpul sclavilor. Plutonierul-major Ghemaru se mai şi distra.

Caporalul Baltazar Nicolae s-a cutremurat când a auzit doar câteva fragmente din viaţa de cazarmă a celor ce plecau acum la război, totuşi, viaţă mult îndulcită comparativ cu cea de pe la 1877, după cum poves-teau veteranii.

A treia zi de mobilizare se prezentară la regiment ultimii comple-taşi. Mulţi dintre ei spuneau cu mândrie:

– Mi-au rechiziţionat caii şi căruţa şi-am venit la regiment!

După masă avu loc pe platou ranjirul companiilor. Locotenentul Lilea, cu cei patru sublocotenenţi de rezervă, cu plutonierul-major şi cu caporalul furier, aşezară toţi soldaţii, activi şi completaşi, în linie pe un rând. Primul om din flancul drept, adică cel mai înalt din companie, era soldatul Neferu, un ţăran de prin partea de sud a judeţului Argeş. Era bine legat, avea faţa osoasă şi purta nişte mustăţi enorme. Era bun de snoave şi comandantului de companie îi plăcea să stea de vorbă cu el. Primilor şapte oameni din flancul drept li se dădură cel mai înalt caporal, constituind prima grupă. Primele trei grupe formară secţia întâi şi fu pusă sub comanda celui mai înalt sergent. Grupele patru şi cinci au format secţia a doua, sub comanda altui sergent, iar grupele şase şi şapte au format secţia a treia, sub poruncile altui sergent. Aceste trei secţii erau formate din cei mai înalţi oameni din companie şi intrară după ordinea numerică în compunerea primului pluton şi fu pus sub comanda sublocotenentului de rezervă Alexandru, un tânăr învăţător şi înflăcărat patriot din Piteşti. Acestui pluton de şaizeci de luptători i se mai dădu un gornist, un brancardier, doi semnalizatori şi un caporal agent de legătură cu comandantul companiei, atingând deci efectivul de şaizeci şi cinci de oameni cu ofiţerul. Tot aşa au fost formate plutoanele doi, trei şi patru, ultimul având cei mai mărunţi soldaţi şi gradaţi din companie. Toate plutoanele erau comandate de ofiţeri de rezervă. La ranjirul companiei, caporalul Baltazar fu pus capul grupei a douăzeci şi doua din companie, adică şeful primei grupe din plutonul patru. La comanda acestui pluton a fost pus sublocotenentul de rezervă Constantin Bobocescu, un tânăr din comuna Păduroiu, de profesie avocat, pe care voluntarul îl cunoştea. Pe lângă comandantul de companie s-au mai dat: un sergent, care făcea legătura cu comandantul de batalion, un fruntaş gornist, şeful celor patru gornişti ai companiei, un caporal sanitar, şeful celor patru brancardieri, şi un caporal semnalizator, şeful celor opt semnalizatori. Dar aceşti semnalizatori, în afară de caporalul lor, nu ştiau să semnalizeze. În timpul zilelor de mobilizare şi de marş până în faţa inamicului, ei trebuia să înveţe semnalizarea, folosind alfabetul Morse, pe lumină cu fanioane, iar noaptea cu lanterne speciale. În total, efectivul de război al companiei ajunse la peste 260 de combatanţi. Veneau apoi auxiliarii companiei, care formau trenul de luptă şi aveau în primire cartuşele de rezervă, lăzile cu grenade, cazanele bucătăriei, hrana de rezervă şi alimente de strictă necesitate. În timpul marşului, toate aceste trenuri de luptă, compuse din trei sau patru vehicule de companie, mergeau imediat după regiment. După trenul de luptă venea trenul regimentar, cu aprovizionarea de bază a regimentului, format numai din căruţe cu coviltire. Spre seara zilei a treia de mobilizare, toate companiile erau cu efectivele încheiate. Veneau apoi, în urma regimentului, imediat după compania a douăsprezecea, compania de mitraliere, opt bucăţi, compania de artilerie cu şase tunuri mici de 53 de milimetri calibru şi plutonul de câini. Acest bizar pluton nu s-a aflat niciodată sub ce denumire intra în compunerea regimentului. Soldaţii, gradaţii şi o parte dintre ofiţeri ştiau doar că animalele urmau a descoperi răniţii pe câmpul de luptă, dar instructorii sau mai bine zis dresorii acestor patrupede, care trebuia să ducă şi ele o muncă în dezrobirea Transilvaniei, nu au fost văzuţi făcând exerciţii cu ele. Nişte simpli soldaţi, sub comanda unui sergent, cam vreo douăzeci de oameni, ţinând fiecare câte doi dulăi ciobăneşti puşi în lanţuri, aveau misiunea de a merge în coada regimentului, imediat după compania de artilerie. S-a format apoi garda drapelului, dintr-un plutonier-major, cel mai înalt şi mai puternic, doi caporali şi trei soldaţi, şi ei de asemenea înalţi şi puternici. Pe plutonierul-major îl chema Bratu şi soldaţii îi admirară, văzându-l, în închipuirea lor, luptându-se corp la corp cu duşmanii, ca la ’77, în apărarea steagului. Garda drapelului îşi avea locul în timpul marşului în centrul companiei a şasea din batalionul doi, iar când regimentul se afla în cantonament sau în bivuac trebuia să stea lângă comandantul regimentului, ca şi muzica. Drapelul urma să fie desfăşurat numai când întregul regiment pornea la atac de baionetă şi atunci numai din ordinul comandantului de regiment, tot ca în războiul de la 1877.

În seara zilei a treia de mobilizare, regimentul avea un efectiv de peste 3.200 de combatanţi, din care făceau parte şi primele patru companii ale batalionului întâi, care se găseau la Posada, lângă Giuvala, şi trecuseră frontiera în seara zilei de 14 august, la ora nouă seara, cu un efectiv redus. În tot regimentul nu se mai vedea niciun sublocotenent activ. Soldaţii nu ştiau cine îi înghiţise şi vorbeau multe pe socoteala lor, cu toţii bănuind că au trecut la servicii din spatele frontului, pentru a fi feriţi de război. În realitate, fuseseră vărsaţi la batalionul patru, unde au fost încadraţi, după vechime, comandanţi de plutoane şi de companii. Acest batalion activ fu pus sub comanda maiorului Stoicescu Florea şi, în seara zilei de 17 august, fu expediat la Dunăre, în apropiere de Zimnicea, unde, cu alte două batalioane active, au format Regimentul 82 infanterie.

Spre seară, târziu, comandantul regimentului, cu ceasul în mână, puse gorniştii să sune alarma şi adunarea. Cu o uimitoare repeziciune, oamenii îşi aruncară raniţele în spate, îşi luară armele şi alergară la front în faţa dormitoarelor. Apoi se încolonară şi veniră pe companii pe platoul din centrul regimentului. Se aduse drapelul desfăşurat, la care muzica şi gorniştii batalioanelor intonară onor la drapel. De emoţie şi înălţare sufletească, inimile începură să bată puternic în toate piepturile româneşti. Colonelul Urdăreanu Nicolae, comandantul Regimentului 4 Argeş, călare pe cal, după ce făcu un salut cu sabia spre drapel, vorbi soldaţilor. Scurtul discurs era înălţător. Se adresă ostaşilor cu cuvintele „voi, copiii munţilor, evocând apoi vitejia fără asemănare a nebiruitelor oşti care au luptat sub marii voievozi ai neamului nostru, vitejie păstrată de români ca o scumpă moştenire de la daci. Ultimele cuvinte, „să mergem dar şi, cu armele în mâini, să ne dezrobim fraţii care plâng în lanţuri şi ne cheamă mereu!, au fost acoperite de urale puternice, care nu se mai sfârşeau. Muzica începu să cânte La arme!, Din cer, din locuri sfinte şi Eroi au fost, eroi sunt încă, acompaniată de soldaţi. După aceea, s-a cântat de către tot regimentul Lasă plugul, măi plugare, şi te-ndreaptă spre Carpaţi, iar la urmă O, tremură şi fugi, maghiare, din calea bravului popor. Clipe de neuitat.

Regimentul de infanterie 4 Argeş era în întregime sub arme şi gata de plecare la război, copleşit de un entuziasm extraordinar şi hotărât până la ultimul soldat să-şi dea viaţa pentru libertatea Transilvaniei. Colonelul Urdăreanu voia să mai spună soldaţilor ceva, dar nu putea din cauza cântecelor şi uralelor. Dădu ordin şefului de gornişti să sune drepţi! La semnalul dat de toţi gorniştii regimentului, se făcu o linişte mare. Se auzi vocea comandantului de regiment:

– Ostaşi, din cazarmă nu mai pleacă nimeni. Din oră-n oră aşteptăm ordinul de îmbarcare!

Plecarea pe front

Ştirile apărute în Universul, ziar preferat în acele timpuri de majoritatea locuitorilor ţării noastre, nu mulţumeau pe soldaţi. Părerea lor era că se merge încet. Se scurseseră trei zile de când trupele de acoperire trecuseră frontiera Carpaţilor. Pe frontul Armatei I parcă nici nu aveam soldaţi. Orşova nu se ocupase, izvoarele Jiului nu se ocupaseră şi pe valea Oltului, de asemenea, se mergea încet. Sibiul era încă departe, cu toate că de la Turnu Roşu până în acest oraş sunt vreo douăzeci de kilometri. Pe frontul Armatei a II-a se ocupase numai Braşovul, care se află la o distanţă de mai puţin de o zi de marş de Predeal, iar la stânga batalioanele de acoperire nici nu ocupaseră Zărneştii. Pe frontul Armatei a II-a trupele coborau încă panta de vest a Carpaţilor moldoveneşti spre valea