Destin si Noroc

De Tina Silvens

Vizitatorii trimisi de catre Palatul Central vor aduce multa tensiune in Regatul Arid. Bardan planuieste un nou atac, in timp ce aridenii incearca sa gaseasca solutii sa reziste in fata noilor provocari: vizita Aripinilor.

Destinele celor doi protagonisti se impletesc intr-o misiune indelungata ce le va dezvalui ca nimic din ce se intampla in vietile lor nu este intamplator. Nici macar succesul in anumite lupte.

• Limbă: Română
• Editor: Tina Silvens
• Data lansării: 26 aug. 2017
• ISBN: 9781370383153

Tina Silvens

Tina Silvens is an author dedicated to the fantasy genre. Although she has been writing since school days, her first book was published in 2017. “The Mysterious Soldier – Part I” is the first book in the Arid Kingdom series, a story she kept working on for more than 10 years before finally reaching out into the world of published books.The story of the Arid Kingdom revolves around the complicated and mysterious lives of the main characters: Selunia and Soris.Although Silvens has other fantasy books in store, waiting to be written and published, she will be focusing mainly on the “Arid Kingdom” series.Salutare!Sunt Tina Silvens, autoarea cartii "Soldatul Misterios", seria "Regatul Arid". Sunt dedicata genului fantastic ("fantasy" imi place mie sa-i spun), deoarece sunt o fire romantica, deci o persoana careia ii place sa evadeze din realitate si sa exploreze lumea imaginatiei.Sunt legata sufleteste de aceasta prima serie a mea de carti. Aceasta m-a ajutat sa trec mai usor peste evenimentele dificile din viata mea. De aceea am decis sa o public. Are o poveste (foarte) complexa, insa, datorita partilor amuzante, creeaza buna dispozitie.

Previzualizare carte

Capitolul 1

Era după-amiază la palatul Aridenilor. Cer însorit, o ușoară mireasmă de trandafiri și o curte curată, recent eliberată de praful construcțiilor și reparațiilor locale – acestea caracterizau starea din jurul marii clădiri regale, dinaintea venirii inspecției trimise de Palatul Central. Era frumos, pașnic și ordonat, ca și cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat până acum, ca și cum nici nu ar fi fost vreodată război în această parte a regatului. Gardienii își vedeau de pază la locurile lor, oștenii se antrenau conștiincios sub îndrumarea instructorilor lor, slujitorii îngrijeau în tihnă grădinile, iar restul lumii din interior urma cursul firesc al vieții de zi cu zi.

– În orice moment e posibil să apară, zise Waltario, stând liniștit lângă o fereastră. Oamenii s-au conformat cerințelor noastre mai bine decât mă așteptam. Ai zice că și ei au știut de această vizită neanunțată.

– Dacă și asta au aflat-o, înseamnă că avem un turnător printre noi, spuse Martin, uitându-se, cu umorul său specific, la fiecare persoană din biroul său.

Era cercul oamenilor de vază ai palatului: Soris, generalul, regina și – un recent membru – Selunia. Toți se aranjaseră cu ceva pentru această zi. Cel mai evident era prințul – se tunsese, în sfârșit scăpând de ultimele smocuri de păr aspru ce-l disperau pe tatăl său.

Era ciudat, însă fiecare dintre ei se simțea mai bine decât de obicei, de parcă ar fi fost o sărbătoare.

– Sunteți siguri că ați înțeles cum funcționează acele brățări? îi întrebă Waltario pe cei doi tineri, întorcându-se de la fereastră către ei.

– Da, nu e greu, spuse Soris, admirând din nou brățara lată, neagră, cu cadran dreptunghiular de sticlă. Nu trebuie decât să apăs pe butonul ăsta când observ că nebunii ăia dau iar năvală cu invincibila lor vrajă a somnului – în afară de aia, nu le stă mintea la nimic nou. Sunt total lipsiți de imaginație. Numai că ei nu știu că generalul nostru este un geniu. Cu brățara asta o să vadă și ei „vrăjile" noastre.

– Da, așa le-am putea numi, îl aprobă Waltario, măgulit de lauda prințului la adresa lui. Toate măsurile luate au fost concepute după atenta observare a acțiunilor bardanilor. Am avut grijă ca implementarea lor să treacă neobservată de ochi străini. Regret totuși că n-am aflat încă ascunzătoarea ălora și nici ce fac de știu atâtea despre noi. Nemernicul ăla care-l amenința pe Soris atunci, a zis că de ani buni ne-au urmărit.

– Sunt sigur că nu va dura mult până descoperim și asta, adăugă prințul apăsând un buton verde de pe o muchie a cadranului lucios. Mă auzi? întrebă el, aducându-și brățara aproape de buze.

Selunia auzi un semnal ascuțit venind de la brățara atașată nu pe încheietură – după cum purta Soris – ci de braț, imediat deasupra cotului. Faptul că avea nevoie să pună pe mâini mănușile-cristal impuseseră această echipare diferită.

Apăsă butonul verde și-i răspunse, apropiind dispozitivul de chipul ei, cu o simplă ridicătură a brațului:

– Acum te aud.

Vocea ei răsună cu un ton vâjâit prin difuzorul brățării lui Soris.

– Bun, zise prințul mulțumit, încheind discuția de probă, apoi către general, spuse:

– Ești sigur că nu vrei să-ți dau talismanul meu sau pe cel al lui Dual? Persoana ta ar putea fi de un folos mai mare.

– În niciun caz, Soris. Talismanele v-au fost oferite vouă, deci vouă trebuie să vă rămână, indiferent de situație. Și oricum, e bine ca unul dintre membrii familiei să rămână treaz. Nu știi niciodată cu ce plan vor veni ăia. Măcar tu să scapi.

– Bine, dar tu lupți cel mai bine; ai putea să ne salvezi pe toți.

– Soris și tu ești la fel de bun. Eu sunt sigur că doar respectul tău față de mine te-a făcut să pierzi în duelurile noastre. Tu deja te-ai familiarizat cu bardanii. Vei lua deciziile cele mai bune la momentul critic. Sistemul de protecție conceput de mine o să-ți fie un sprijin mult mai valoros decât mine însumi.

– Ai fi putut totuși să-l iei pe al lui Dual, mormăi el.

I se părea absurd cu câtă lejeritate îi lăsa generalul să aibă grijă de tot palatul.

– Vreo problemă cu garda Aripinilor? întrebă, cu un zâmbet viclean, regele.

– Nu, nu, se grăbi Soris să-i răspundă. Problema e că vede cam multe grozăvii și nu știu câtă încredere putem avea în el. E posibil să povestească totul familiei Aripini și nu prea e de dorit. Cu cât află mai multă lume, cu atât mai multe probleme am putea avea noi.

– Nu-ți face tu griji în privința asta. O să discut eu cu el astăzi și am să-l lămuresc despre ce e bine să spună și ce nu. Oricum trebuie să-i dau și lui o brățară din aceea. Bietul de el, abia cât timp a stat cu noi să ducem prizonierii, a început să realizeze că ceva nu a fost în limitele normalului. El nici măcar nu-și pusese problema de ce restul lumii nu mișca. Walti și eu ne-am chinuit un pic să-i explicăm fără să-l șocăm prea mult. Să fi văzut ce față a făcut când a auzit că vrăjile chiar există; i-ai fi plâns de milă. Pe tine și pe Selunia nu prea v-a luat în serios.

„El nici pe el însuși nu se ia în serios," gândi Selunia.

Neîmpăcat cu ideea de a rămâne ei singuri în fața primejdiei, Soris adăugă:

– În orice caz, e necesar să facem rost de un număr mare de talismane sau măcar de un sistem care să respingă vrăji de o asemenea amploare. E tare enervantă situația aia în care nimeni nu mai mișcă în jur, iar tu ai nevoie de ajutor – urgent! Dual era să moară în ultimul atac.

Selunia ascunse un oftat în sinea ei. Nici ei nu-i convenea să știe că e singura care posedă puteri comparabile cu ale bardanilor.

Ea nu era doar un subiect de bârfă pentru slujitorii clevetitori, ci și ținta principală a bardanilor și – de curând – a inspectorilor. Popularitatea căpătată peste noapte îi dădea bătăi de cap. Nu fusese ușor de suportat să fie cel mai neînsemnat om al Cetății, însă, acum, nici cel mai de seamă al Regatului Arid nu era mai simplu. Tare și-ar fi dorit să ajungă instantaneu la Cetatea Albă și să primească un ajutor de-acolo. Singurătatea și responsabilitățile de aici începeau să se adune pe umerii ei precum un baraj de apă. Iar încurajările date de chipurile recunoscătoare ale aridenilor nu o sprijineau substanțial.

– Ești bine, Selunia? o întrerupse din gândurile ei generalul.

– A, da, adică...

– Încearcă să nu te încarci prea mult sufletește cu grijile inspecției de azi. Știi ce ai de spus, iar noi vom fi alături de tine. Am să încerc să-i țin eu de vorbă.

Selunia îi ridică un zâmbet vag, mai mult din reflex. Pentru ea nu mai exista podea sub picioare, ci doar o funie pe care se străduia să-și mențină echilibrul.

Peste câteva minute, regele exclamă, privind pe fereastră:

– Cred că ne-a venit vestitorul!

În afară de Selunia – și regina care medita de ceva vreme la ceva ce-i ținea privirile fixate în gol – toți se îndreptară spre geamuri pentru a-l vedea pe tânărul ofițer ce înainta cu pas grăbit spre palat.

Selunia închise ochii ca să se bucure de ultimele ei clipe de prețioasă liniște.

Nu trecu mult timp și înăuntru apăru un tânăr simplu, cu înfățișare luminoasă, încântat că avea să-i înmâneze el, personal, o scrisoare de mare interes însuși regelui.

– A fost trimisă de Palatul Central, spuse el, întinzând un plic de culoare maronie în mijlocul căreia se observa pecetea mare, aurită, a instituției de control continental.

– De la Palatul Central? zise regele, cu o figură mirată, de parcă n-ar fi știut că așa ceva urma să apară.

Selunia era chiar uluită de actoria impecabilă a regelui. Fiecare gest și vorbă venea natural.

– Rămâi aici, îi porunci Martin în timp ce deschise nerăbdător scrisoarea.

O citi cu atenție, apoi spuse, uitându-se sumbru în ochii fiecărei persoane din cameră:

– Peste aproximativ două ore vom avea inspecție de la Palatul Central.

Tăcu solemn pentru câteva momente. Trase aer în piept, apoi continuă:

– Se așteaptă să-i întâmpinăm cu toți slujbașii de seamă. Haideți să ne pregătim! Du-te și anunță-i, te rog, și pe ceilalți, încheie el către vestitor.

Băiatul încuviință cu o scurtă plecăciune, apoi ieși repede.

Selunia căpătă o figură derutată. Ce trebuia să facă ei acum?

– Selunia, du-te la tine în cameră, îi spuse blajin generalul. După ce consideri că ai terminat cu ultimele pregătiri, să vii afară în curte. O să-i întâmpini împreună cu noi.

– Încearcă să pari cât mai conservatoare, cât mai serioasă; oamenii ăia sunt total lipsiți de simțul umorului, interveni, deodată, și regina. Iar în cazul în care încearcă să tragă mai multe informații de la tine, evită să le răspunzi. Lasă-l pe „tatăl" tău să vorbească mai mult.

– Da, Maiestate! încuviință fata, pe loc.

Regina îi surâse încurajator.

– Bine. Îmi pare bine să văd că ți-ai însușit toate regulile de politețe de aici. Sunt sigură că te vei descurca și când vor veni inspectorii. Ești liberă să pleci, Selunia!

Ea își înclină capul, în semn de respect, apoi ieși mecanic din birou. Închizând ușa, își zise: „Ce amabilă e acum. Să înțeleg că nu mă mai vede ca pe o jivină?"

*

Veselia care se încinsese în biroul regelui ajunse să fie auzită de Soris, în timp ce trecea pe hol. Regele se luase la vorbă cu Dual, începând cu lucrurile ce erau imperios de discutat și sfârșind cu cele mult mai distractive, precum istorisiri din viețile proprii pe diverse subiecte. Dual se simțea de parcă ar fi vorbit cu propriul lui tată, iar regele, cu propriul lui fiu – bineînțeles, cu o oarecare rezervă mascată sub multă voioșie. El știa și cum să se distreze, și cum să-și urmărească interesele.

Recunoscându-le vocile, pe prinț îl cuprinse o oarecare amărăciune. „Ce bine se înțelege tata cu Dual. Parcă el e fii-su. Cu mine n-ar fi în stare să se bucure așa. Cu ăsta râde de crapă. Când vin eu, crapă de nervi! Ce să le faci? Cine se-aseamănă se-adună. O fi grozav să poți vorbi cu un părinte așa – dar, ce-mi pasă mie?"

Întorcându-se în loc, o observă pe Selunia, la câțiva metri distanță de el, cum îl privea fix. „Ce-i cu figura aia? S-o fi întâmplat ceva rău deja?"

Selunia se neliniști văzându-l cum se apropie de ea. „E chiar el! O, să nu-l recunosc îmbrăcat așa. Arată ca nu știu ce mare demnitar al palatului – prostuța de mine, el chiar e unul! E însuși prințul. Uf, pentru mine e tot doar acel băiețel..."

Aura diferită era dată de o cămașă albă, de mătase, cu nasturi argintii, la care își pusese o redingotă neagră, cu accente purpurii pe margini. Era un costum similar cu ce purta regele acum, însă cu mai multe cusături aurii, pe manșete și guler.

– Selunia, s-a întâmplat ceva? Spune-mi dacă e vreo problemă.

– Nu, nu. Nu e nicio problemă, zise ea repede, neștiind ce-ar putea să inventeze.

– Sigur? Fața ta îmi spune altceva.

– Păi, de fapt, eu mă îngrijoram de ce ai tu o față așa de supărată, încheie ea cu un râset forțat.

– A, păi, nu eram supărat, ci doar nițel îngândurat. Mă îngrijorează că vom rămâne singuri în fața primejdiei, răspunse el, terminând cu un râset similar ei. „Doar n-o să admit că sunt un frustrat."

Dual ieși îmbujorat la față după atâta râs cu regele. Era voios de parcă se dădea petrecere de ziua lui de naștere.

Văzându-i pe cei doi, se duse direct la ei. „Eh, am înțeles ce vrea regele. Îi vrea pe naivii ăștia împreună. Fie, o las pe Selunia mai întâi spilcuitului ăstuia. Îl ador pe taică-su. E cel mai de treabă om din regatul ăsta. Pentru el o să fac asta. Deci, să înceapă proiectul Porumbeii! Nu e prima oară când mediez astfel de chestii. O să fie distractiv!"

Soris se abținu să facă vreo mutră. Îi era și mai puțin drag acum.

– Oo, Soris, ce te-ai aranjat! Vrei s-o ceri în căsătorie pe Selunia? întrebă Dual clar și răspicat.

Selunia își stăvili un mic impuls al inimii. „Cum poate să întrebe așa ceva?"

Soris rămase calm. Deja vedea în Dual dublura tatălui său. „Crezi că-ți merge?"

– Nu, Dual. Voiam să te impresionez pe tine, dragule. Și văd c-am reușit. Ești așa de roșu la față...

– Vai, nu știam că te gândești atât de mult la mine. Onorat să am atenția Măriei Tale asupra mea, continuă Dual gluma, nevrând să se arate înfrânt, mai ales de față cu o fată.

– Ce-ai avut de vorbit cu tata?

– Eh, chestii din astea despre atacul de azi-noapte. Cică de voi da de-o vrăjitoare, eu să n-am spaimă mare, că Selunia... are grijă tare... (își căută repede cuvinte de rimă) să redea lumii valoare. Așa! Uite ce talentat sunt! comentă el mândru. Probabil că tu ai fost broască înainte să te sărute ea.

– Probabil că tu erai un câine înainte să te pălmuiască ea, îi dădu prințul replica.

Selunia surâse. „Nu mă așteptam să se ajungă la o asemenea discuție."

Dual se prefăcu și el că râde. „Fâța dracului, să vezi ce-ți fac eu mai încolo!"

Capitolul 2

O oră mai târziu, atmosfera pașnică a întregului palat se preschimbase în una tensionată. În curte se strânseseră într-un semicerc toți oamenii de seamă ai regatului, în frunte cu familia regală, generalul și cele două gărzi personale ale prințului.

Vornicul, postelnicul, vistierul și toți ceilalți demnitari se plasaseră, ordonați după rang, la un pas în spatele conducătorilor. Din când în când mai schimbau între ei câte-o vorbă, un zâmbet sau câte-o grimasă – în special vornicul și alți câțiva ca el.

Dinaintea semicercului, stăteau, de-o parte și de alta, două șiruri de paznici. Pentru această ocazie, fiecare dintre aceștia ținea în mână câte o suliță cu vârf de aur – o amintire a unor vremuri apuse, care rămăsese o tradiție pentru majoritatea regatelor de pe Centeralum. Întâmpinarea în stilul vechi era considerat un mare gest de rafinament.

Toată lumea purta haine formale, în culori neutre, care să afișeze respectul pe care-l aveau față de vizitatori. Selunia își prinsese un coc cu o agrafă neagră, ce aproape că se confunda cu propriul ei păr. Purta costumul alb, de zi, găsindu-l a fi cel mai potrivit pentru o asemenea ocazie. Dual era de asemenea echipat cu costumul lui alb, de luptă, ale cărui placaje metalice luceau în lumina soarelui precum armura unui cavaler.

Soris stătea drept și sigur pe sine, singurul lucru ce dădea de înțeles că e viu, și nu o statuie, fiind clipitul și respirația. Știa că îl vor lua și pe el la analizat, nu numai pe Selunia. Ajunsese la vârsta la care i se putea permite să fie încoronat, deci trebuia să-l verifice că este capabil de așa ceva. Dacă pe undeva îl găseau nepotrivit pentru funcția de rege, familia lui ar fi avut de suferit.

O rafală de vânt răcoros bătu dinspre intrare, mișcând toate frunzele copacilor din jur într-un vâjâit lin.

Porțile din fier forjat se deschiseră dinaintea unei mașini blindate, mari, negre, cu geamuri fumurii, ce semăna ca formă cu o scoică uriașă. Cele șase roți silențioase ale sale se opriră la vreo zece metri de cei ce-i așteptau.

O ușă curbată glisă deoparte, cu un scurt hârșâit metalic, deschizându-le calea faimoșilor inspectori să coboare în curtea palatului.

Erau trei oameni: o femeie și doi bărbați. Toți fuseseră special angajați în aceste posturi datorită caracterelor lor rigide și tăioase. Erau de origini nobile, deși, teoretic, oricine, indiferent de statut, putea ajunge în acele funcții. Numai că erau multe condiții de îndeplinit, pe care cei de rând le găseau imposibile.

Fleurice Clandis era o femeie trecută bine de patruzeci de ani, cu o atitudine foarte înțepată și mândră. Își ținea părul drept, șaten-gri, strâns bine la spate într-o coadă scurtă cât un deget. Avea un chip lunguieț, cu o bărbie ascuțită, buze palide, subțiri, gata oricând să facă o remarcă deranjantă, și niște ochi pământii, cu pleoape lăsate ce dădeau mereu impresia că se uită de sus la oricine.

Înaltă și uscățivă, gâtul ei lung era astupat parțial de jaboul larg al cămășii ei apretate. Purta un taior de culoare neagră, cu butoni mici și bombați, arămii, iar în picioare o pereche de pantofi negri cu toc scund, dar cu flecuri de metal ce asigurau că pașii ei vor răsuna amenințător de clar pe orice podea fără covor.

Fratele ei mai mic cu doi ani, Gracil Clandis, era mai scund decât ea, însă mai solid. Tuns foarte scurt, fața lui relativ rotundă avea permanent un rânjet suspicios – căpătat probabil de-a lungul timpului, în urma nenumăratelor inspecții pe care le condusese. Ochii lui erau înguști, cu pupile ce se mișcau intermitent de colo colo, precum cei ai unei reptile. Era renumit pentru atenția lui la detalii. Îi plăcea să fie recunoscut ca omul căruia nu-i scapă din vedere nici măcar o particulă de praf.

Între ei era domnul Ivan Olesnici, un om mai în vârstă și mult mai tăcut decât ceilalți doi, însă care putea avea niște ieșiri aspre, în cazul în care cineva ezita prea mult să-i răspundă la vreo întrebare. Era mai înalt decât doamna Clandis, însă nu așa de uscățiv. Părul lui des, grizonant, îi tăia cu un breton scurt și drept fruntea înaltă și lată, sub care se găseau, înfundați sub sprâncene lungi, ochii lui reci, de platină.

Stima lor de sine atingea cotele unei aroganțe monstruoase. Ei erau cei dinaintea cărora se plecau capetele încoronate ale tuturor țărilor. Ei nu se supuneau decât Palatului Central, mai bine zis, conducătorilor acestuia – pe care Soris nu-i întâlnise niciodată până acum și nici nu-și dorea. Întâlnirile cu acei oameni rar se făceau în condiții normale. Orice invitație acolo însemna că era de rău sau, cel puțin, asta era ceea ce-i spusese tatăl lui.

Cei trei inspectori se apropiară de adunarea aridenilor, cu o bucurie diabolică estompată sub chipurile lor inerte. Defectele lor de caracter erau motivul principal pentru care fuseseră acceptați în acele funcții. Un orgoliu puternic era necesar ca ei să nu se lase influențați de nimeni, să fie necruțători cu oricine și orice. Erau incoruptibili.

– Bine ați venit, stimați inspectori, îi întâmpină reverențios regele.

– Ne pare bine că am primit ordin să vă facem o vizită. Eram curioși să vedem cum arată locul ăsta după război, zise Gracil, punându-și zeflemitor mâinile-n buzunarele pantalonilor. La ce știm noi despre zona asta, mi s-a părut ciudat să vedem un raport de pace venind de la voi. Haide, ia ziceți! Ce s-a întâmplat? Ați avut o explozie și un incendiu. Vreo tabără recurentă?

– Se pare că ar fi, mai degrabă, vorba de protestele oamenilor față de problemele ce au apărut din timpul războiului. Unele sate au sărăcit, iar...

– Și asta nu înseamnă că nu e pace încă? îl întrerupse cu vocea ei gravă, doamna Clandis.

– Pacea care ne-a fost cerută se referea la încheierea stării de război. Problemele interne ale țării noastre sunt o altă treabă, răspuse regele calm.

Soris își îngustă puțin privirea. Îl deranja enorm atitudinea sfidătoare și jocul lor de cuvinte. Ura Palatul Central deoarece nu știa decât să-i preseze pe ei să atingă un anumit scop, fără să-i ajute deloc. O singură vorbă din partea instituției ar fi putut să oblige țările din jur să le ofere sprijin în perioada sângeroasă; o singură vorbă și ar fi avut o armată invincibilă, fără să mai fie nevoie să poarte tot felul de tratative cu ceilalți regi cărora le-ar fi convenit să cadă ca țară, în ideea că întreg teritoriul le-ar fi revenit lor.

– Bun, am venit să verificăm două lucruri, interveni vocea de oțel a domnului Olesnici. În primul rând, obiectele vechiului palat, iar, în al doilea rând, starea oamenilor.

– O să vrem să aflăm și ce este cu această fată adoptivă a ta, domule Waltario, adăugă Fleurice. Am auzit că ar fi o luptătoare de nădejde...

– Ea este fata mea, spuse generalul, punându-și mâna pe umărul Seluniei. Și într-adevăr ne poate fi de folos aici.

În timp ce privirile lor abrazive se întoarseră spre ea, mâna generalului avu o influență pozitivă asupra ei. Avea o căldură părintească în ea, ce îi conferea siguranță.

– Dar despre asta mai târziu, reveni Ivan. Cel mai important lucru e să vedem dacă după atâta timp, voi ați fost în stare să protejați obiectele de valoare istorică.

Fruntașii semicercului de arideni se dădură deoparte, făcându-le loc celor trei vizitatori să urce treptele către intrarea în palat.

*

– Vittria! Haide odată! Și-așa suntem în întârziere, o îndemna sulfuros Leido pe fata care se chinuia să își activeze sceptrul. Trebuia să-i prindem pe-ăia afară, ca să vadă mai bine că a trecut timpul. Mai te-ai și îmbrăcat așa de țipător...

– Las-o să se concentreze! i-o reteză Fulgerus. Nu faci nimic dacă pui presiune pe capul ei. Lasă că o să observe ăia trecerea timpului și din interior. Nu mai fi așa de ofticos.

De pe ruinele fostului vechi turn de supraveghere, Vittria, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă până la glezne, și cu umerii acoperiți parțial de o mantie neagră, stătea cu ochii închiși, adâncită în incantațiile ei. Sceptrul ei, înfășurat cu un șir de pietre de safir și onix, stătea aprins în mâinile ei ce-l țineau strâns.