Povestirile unui Alchimist: Extraordinarii ani de formare ai fondatorului Damanhurului în 33 de povestiri

De Falco Tarassaco (Oberto Airaudi)

« Aceste povești sunt, evident, în ansamblu, o carte de alchimie care sper că este și un pic amuzantă. Poate un nou mod de a educa în viață.
În puterile naturale care se exprimă, în exagerări, în timpul formării și creșterii fiecăruia, multe forțe subtile și nesubtile apar brusc și dispar la fel de repede pentru a fi înlocuite de alte experiențe.
Se uită și se reduc la cauzalitate lucrurile extraordinare care se întâmplă....
Dar, aici se află punctul important....»

Falco Tarassaco

Alchimia se discută de milenii și există multe texte pe care le puteți consulta, toate fiind complexe și oculte, sugerând experimente greu de implementat. Tradiția a transmis imaginea alchimistului ca un cercetător solitar care, înconjurat de alambicuri și distilatori, încearcă să transforme plumbul în aur. Căutarea alchimistului este o metaforă a evoluției umane, utilizând cozi de broască râioasă, aripi de liliac și alte elemente ciudate…

Dar secolele trec, vremurile se schimbă și disciplinele și modalitățile de atingere a obiectivelor se transformă și ele. Laboratorul de alchimie plin de sticle, alambicuri și tomuri prăfuite, ferit cu gelozie de lumină și de curiozitatea neinițiaților, nu mai este necesar. Suntem în Era Vărsătorului și laboratorul alchimic suntem noi. Fiecare din noi este Alchimistul la lucru, laboratorul și elementul care se schimbă treptat și devine rezultatul Marii Opere, totul în același timp.

Cercetarea lui Oberto Airaudi redefinește paradigma alchimiei, actualizând-o și făcând-o accesibilă bărbaților și femeilor din ziua de azi. Alchimia înseamnă auto-transformare cu dorința de a obține rezultate spirituale și mai multe cunoștințe, acționând prin legile care guvernează timpul, materia și gândirea. Obiectivul este să echilibrăm și să învățăm să folosim elementele prețioase din interiorul fiecăruia pentru a deveni Magicieni, creatori conștienți ai drumului nostru spiritual și ai evoluției noastre.

• Limbă: Română
• Editor: Dhora Impresa Sociale
• Data lansării: 3 ian. 2024
• ISBN: 9788870122169

Previzualizare carte

copertina_publishdrive.jpg

POVESTIRILE UNUI ALCHIMIST

Falco Tarassaco (Oberto Airaudi)

ISBN: 978-88-7012-216-9

Ediție digitală - decembrie 2023:

Dhora srl, 10080 Vidracco (TO), Italy

COPYRIGHT 2023© by FRANCA NANIA

Traducător: Irina Chirica

Foto de copertă: Gianluca Scolaro

Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărți nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără permisiunea prealabilă scrisă a editorului, cu excepția cazului de citate scurte care urmează să fie introduse în recenzii.

Tipărit în decembrie 2023.

POVESTIRILE UNUI ALCHIMIST

Copilăria extraordinară a fondatorului

Damanhurului în 33 de povestiri

Mamei mele, care acum poate ști

ceea ce a încercat zadarnic să descopere altădată.

CUVÂNTUL ÎNAINTE AL AUTORULUI

Aceasta este o carte de alchimie potrivită pentru copii și adulți. Povestirile sunt spuse așa cum mi le-am amintit „întâmplător sau sincron în diferite momente, fără a părea să aibă o ordine precisă. Poate că vor ajuta pe cineva să își amintească evenimentele „ciudate care s-au întâmplat și apoi au fost uitate.

Nu contează dacă veți considera că povestirile din tinerețea mea sunt adevărate: pentru cei care cred că povestirile sunt adevărate și vor să încerce unele din procedurile sugerate, aceasta va fi o carte utilă. Iar pentru ceilalți, sper că întâmplările relatate vor fi amuzante sau măcar pline de imaginație.

Dar vreau să vă amintesc că puterea cea mai înaltă este aceea de a vă putea schimba realitatea, acordându-i semnificații și valori nebanale și acționând prin sincronicitate.

Numeroase anecdote sugerează legi și principii legate de fizica spirituală, iar povestirile conțin multe indicații practice, astfel încât să îți poți realiza propriile experimente.

Falco Tarassaco

PREFAŢĂ

Un alchimist este o persoană care ştie cum să distileze cu infinită răbdare, pasiune şi grijă ce este mai bun în el și în jurul său, combinând emoţii şi substanţe, experienţă şi curaj, până descoperă ceea ce nu a cunoscut înainte.

Istoria a cunoscut oameni ca Cagliostro Fulcanelly şi contele de San Germain. Ştim cu cât devotament au studiat ei Ars Regia complexă, căutând „formula de transformare a fiinţei umane în Dumnezeu".

Ca alchimist al vremurilor noastre, Falco Tarassaco este o voce originală. Pentru Falco, un alchimist este un cercetător neobosit, dăruit cu o credinţă profundă în abilitatea fiecărei femei şi a fiecărui bărbat de a afla secretele profunde ale naturii pentru a creşte şi a se transforma pe sine într-o operă de artă, printr-un proces care poate fi și distractiv.

Alchimia în şcoala lui Falco înseamnă distilarea emoţiilor, a stărilor de conştiinţă şi a amintirilor şi unirea dintre ele şi elementele pământ, apă, aer, foc – elementele clasice ale alchimiei. Toate obiectivele la care se ajunge nu sunt doar puncte în care să ajungi, ci şi puncte de plecare spre noi aventuri în creşterea noastră.

Falco ne-a relatat prin viu grai treizeci și trei de episoade din copilăria sa şi ne-a cerut să rămânem fideli naraţiunii orale, atunci când le-am dactilografiat. Prin urmare aceste povestiri au ritmul unei povestiri orale cu pauze, cu expresii colocviale, cu anacolutha... Acesta este un indiciu important: alchimia nu poate fi transmisă în scris, ci doar prin povestiri orale. Doar astfel se poate transforma în Tradiţie.

În cele treizeci și trei de povestiri îl întâlnim mai întâi pe Falco atunci când era copil mic, apoi băiat mai mare care a trecut prin tot felul de aventuri, experimente și descoperiri, cunoscând fiinţe ciudate... Cărţi Care Dispar, stafii... prieteni loiali și vecini speriaţi. Îi vom cunoaşte de asemenea pe părinţii lui răbdători, care erau gata să se adapteze la comportamentul ciudat al fiului lor, care cu siguranță nu era un copil obişnuit.

Alte cărţi relatează părţi din povestirile din copilăria lui Falco: este vorba de cărţile pe care le-a scris el în tinereţe şi cărţile ilustrate de la Damanhur. Pe vremea aceea era un băiat care avea o mulțime de interese şi un entuziasm contagios, dar acum el este fondatorul şi ghidul spiritual al federaţiei Damanhur din Italia.

Seminţele plantate în tinereţe au devenit realizări concrete, care se pot vedea acum în Templele Umanităţii, create de Falco împreună cu alţi mulţi Damanhurieni.

Templele Umanităţii sunt o clădire subterană întinsă care conţine holuri de meditaţie, coridoare, pasaje secrete şi opere de artă. Arhitectura Templelor are aceeași funcţie de transmisie ca şi cuvintele din aceste povestiri. În Temple întâlnim acelaşi entuziasm, aceeaşi dragoste de cercetare, aceeaşi nevoie de a descoperi mereu lucruri noi şi de a te confrunta mereu cu noi provocări.

În această colecţie de povestiri, Falco împărtăşeşte evenimente care relatează cum a întâlnit magia şi cum a început să îşi trezească amintirile şi facultăţile deosebite.

Aceste povestiri relatează viața sa de zi cu zi şi conţin exemple simple, care sunt fundamentul a ceva magic ce abia începe să crească, ceva care ne transportă brusc într-o dimensiune neprevăzută.

Sunt povestiri pline de biciclete, de obiecte de zi cu zi, de prietenii, de case cu mansardă şi pod, aşa cum am avut cu toţii în copilăria noastră. Mesajul lui Falco pare a fi: „Eu vă spun ce am trăit, ca să vă amintiţi şi voi ce aţi trăit. Povestea mea este desigur deosebită, dar sunteţi siguri că nu vi s-a întâmplat şi vouă aşa ceva?"

Dacă citim aceste povestiri din această perspectivă, cele treizeci și trei de povestiri nu sunt doar pline de anecdote din adolescenţa unui clarvăzător extraordinar, ci sunt povestiri din viața unui om care a avut viziunea Damanhurului, a omului care l-a fondat. Ele ne oferă de asemenea sugestii de reflecţie personală, ca să ne întrebăm dacă am avut şi noi în viaţa noastră astfel de aventuri şi dacă le-am trăit, să vedem dacă am ales să uităm de ele şi să le băgăm la fund din cauza fricii, fiindcă suntem leneși sau din cauza obiceiurilor personale sau culturale pe care le-am dezvoltat.

Învăţăturile lui Falco transmise prin Școala de Alchimie, prin experienţele Federaţiei de la Damanhur şi prin școala de gândire inspirate de Falco, ne arată că în fiecare fiinţă umană se află o scânteie divină gata să se aprindă, atunci când dorim să devenim pe deplin conştienţi de ea. Autobiografia unui alchimist propune o metodă plină de entuziasm şi de instrumente magice, de dorinţa de a cunoaşte şi a înţelege.

Nu este niciodată prea târziu să pornești la drum şi poate că nu este nici prea devreme.

Stambecco Pesco

1. AM ÎNTÂLNIT PRIMA MEA SPIRALĂ

Am întâlnit prima mea spirală vie în anul 1964, dar această experienţă s-a încheiat în anul 1965: o spirală semi-femelă a venit din soare. De fapt încă nu ştiam din care soare a venit.

Nu ştiam multe lucruri despre această fiinţă, dar aşteptam să o văd de cel puţin trei ani, pentru că una din Cărţile Care Dispar mă anunţase că va veni... Dar natura esenţei sale încă îmi mai scăpa printre degete. În amintirile și textele mele, „se recomanda cu tărie" să mă conectez la ea, de parcă ar fi fost o parte din sufletul meu stelar, pe care trebuia să o recuperez.

Am pregătit un loc pentru ea, într-un câmp din Balangero. Un cuib potrivit în care să îmi primesc vizitatorul, indiferent că era un el sau o ea, aşa cum mi-a sugerat Cartea înainte să se albească şi să dispară, ceea ce întotdeauna m-a impresionat foarte mult.

Aceasta era una din Cărţile din dulap pe care nu reuşisem să o deschid, deşi am încercat de mai multe ori. Indiferent ce material de izolare foloseam, îmi provoca întodeauna un şoc electric dacă încercam să o forţez ca să o deschid. Era un şoc şi asupra minţii, nu doar asupra degetelor, foarte neplăcut. Ameţeam şi îmi venea să vomit, când primeam un astfel de şoc.

Deci a venit această fiinţă. A căzut din cer la scurt timp după apusul soarelui.

Venea de la Apus foarte repede într-o mişcare de spirală, apoi a încetinit fără să lase nici o urmă. Era oare un meteorit? Aşa am crezut, dar aerul a început să vibreze ca coardele de bas dublu, apoi s-a ridicat treptat la o tonalitate înaltă, scoțând în final un fâsâit aproape inauzibil.

Emoţionat, am lăsat la pământ plasa de cupru (am făcut-o decojind stratul de plastic de pe nişte cabluri electrice). A recunoscut semnele, a plutit, a ezitat, apoi s-a aşezat cuminte în centru. Am avut impresia că aud un oftat. Era mică, tare şi albă.

Plasa micuţă s-a înfierbântat foarte tare şi s-a topit în două sau trei noduri, arzând cablul ca un scurtcircuit, apoi încet, încet (puteam să văd după firul care ardea ca o siguranţă) această creatură a coborât în interiorul cuibului potrivit pentru ea care o aştepta, pe care îl săpasem cu mare efort.

Am aşezat scara de lemn în interiorul fântânii mişcându-mă într-o stare de uşoară confuzie, neîndemânatic şi rigid din cauză că eram foarte îngrijorat, apoi am coborât şi eu în interiorul micuţului templu.

Creatura strălucea la capătul circuitului electric ca un cărbune fierbinte în formă de ou, deşi se răcise acum. Un vânt îngheţat părea că suflă din zidurile de pământ umed. Cuprul pe care îl adusesem cu mine, recuperat din circuitele electrice vechi de acasă, precum şi cel nou pe care l-am cumpărat cu economiile mele, se zvârcolea sinuos pe pământ sărind ca o fiinţă nebună, sâsâind ca un amestec de şerpi și trosnind.

Am trasat tiparele folosind pietrele pe care le-am adus de la râu, am declamat cuvintele pe care le ţineam minte cu o voce ezitantă şi aproape certăreaţă, am fluierat, iar spirala vie mi-a răspuns.

Aşa s-a născut Selfica. Metalul putea fi o fiinţă vie! Amintiri, învăţături din alt timp şi spaţiu îmi reveneau în minte și începeau să spună o poveste nouă.

După această fază din ritual am început să îmi mişc mâinile încet lângă această fiinţă, dar când am ajuns la aproape un metru depărtare, m-a oprit ceva. Ea făcea cumva să nu mă pot apropia dincolo de acest punct. Dacă mă împingeam în direcţia ei simţeam o rezistenţă elastică, simțeam cum mă respinge în afară, dar asta nu părea să deranjeze ciudata entitate. Din contra, această mişcare părea că o gâdilă, ca un fel de legănat...

Plin de curiozitate, am încercat să mă împing iar în direcţia ei, apoi mi-am pus toată greutatea mea de copil peste ea, m-am aşezat literalmente peste ea şi am rămas aproape suspendat în aer, de parcă m-aş fi aflat pe o saltea de cauciuc pe jumătate dezumflată.

La sfârșitul acestui joc în care am început să ne familiarizăm unul cu altul, am ars câteva grăunţe de tămâie pe o tabletă de cărbune: fumul parfumat a început să umple aerul, coborând spre pământ într-un mod ciudat.

Apoi a început să se mişte în spirale împinse de un vânt blând, care probabil că exista doar în capul meu, desenând o serie de spirale interconectate.

Ceaţa subţire părea a se concentra într-un punct în acel spaţiu invizibil ca de cauciuc, care mă separa de oaspetele meu. Aerul a început să vibreze, aşa cum se întâmplă atunci când se schimbă deodată presiunea. Auzeam în urechi sunete tocite, într-un ritm constant.

Din centrul spiralei au început să se detaşeze fila­mente luminoase subţiri. Semănau cu cele pe care le vezi înăuntrul unei fibre optice. Erau sinuoase şi se aranjau pe „suprafaţa" invizibilă a Sferei, conţinută de Spirala vie. Toate punctele s-au aprins ca şi cum m-aş fi uitat la un cer înstelat, ca pe o hartă semisferică.

Cunoşteam doar vag constelaţiile care pot fi văzute de pe Pământ, de aceea mi-am dat seama doar mult mai târziu ce am văzut în acel moment. Unul din punctele luminoase a început să sclipească ritmic, în timp ce celalalte nu se mişcau. E uşor să ne imaginăm că această fiinţă dorea să îmi arate de unde vine sau cel puţin cum a ajuns aici... Apoi alte patru luminiţe s-au aprins şi s-au stins una după alta: această secvenţă s-a repetat de mai multe ori.

Dar venise timpul să mă întorc acasă. Îmi părea rău să las singură această creatură cu care simţeam o mare afinitate, pe care simţeam ca o îndrăgesc foarte mult. Am salutat-o cu vocea şi cu gândul şi am avut impresia că mi-a răspuns cu un fel de tril pe care l-am auzit în fundul minţii ca o atingere blândă, ca o lumină albastră-indigo definită la suprafaţă de fumul care se dispersa.

Am ieşit de acolo urcând încet, apoi am închis intrarea în fântână cu o lespede mare de piatră. Ca de obicei, am presărat pământ peste lespede, ca să o camuflez mai bine. Ajuns afară, am tras adânc aer în piept: nu îmi dădusem seama cât de tensionat eram înăuntrul meu. Începeau să apară stele pe cerul întunecat: am început să îmi fac griji cum voi explica acasă de ce am întârziat atât de mult. Am încuiat cu un lanţ uşa cocioabei în care se afla fântâna secretă.

Cu mâinile în buzunare am început să merg pe cărarea către casă, lovind din când în când cu piciorul câte o piatră.

Mă gândeam la ce s-a întâmplat, la lucrurile extraordinare pe care le-am întrevăzut şi la cât de adevărate se dovedeau a fi instrucţiunile incredibile din Cărțile Care Dispar.

Ajuns acasă, după o cină rapidă în care am citit o carte (ştiind că nu ai voie să faci asta la masă) am alergat în laboratorul meu de la etaj urmărit de protestele mamei, care aşa cum ştie fiecare băiat, mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit imediat pe cealaltă.

Am deschis uşa de la dulapul unde îmi păstram Cărţile Speciale. Pe dulap scria cu litere puţin înclinate: „Adevărul este Fiinţa".

Am scos Textul care de obicei mă împingea înapoi şi l-am deschis. De data asta nu mi-a mai transmis un şoc electric. Cuvintele pe care le-am citit m-au copleşit, saturându-mi simţurile cu un parfum intens, extrem de plăcut şi stimulator. Pentru scurt timp, cuvintele au părut a fi luminoase şi colorate.

În zilele noastre, există numeroase spirale pe care putem umbla. Sunt spirale făcute din frânghie, iar atunci când cuiburile sunt pregătite cum se cuvine, ele vor fi recunoscute de triburile/cirezi formate din astfel de creaturi, și o astfel de fiinţă va veni să locuiască în ele. În cuib va locui unul din cele trei genuri: masculin, feminin sau semi-feminin.

De ce vorbesc despre asta acum? Pentru că este unul din numeroasele secrete pe care le dezvălui pentru că a venit vremea, pentru că face parte din Alchimie și acesta este anul reproducerii lor.

În sistemul lor din trei părţi, fiecare componentă a acestei triade preia ciclic următorul rol, pe rând în fiecare anotimp. Masculii devin semi-femele, semi-femelele devin femele, femela „dă naştere" şi apoi devine mascul. La fiecare aproximativ unsprezece ani, ciclul se repetă şi acesta este un astfel de an: 1965-1966, 1977, 1988, 1999, ianuarie 2011 şi câteva luni mai mult sau mai puţin.

În anul 1999, datorită reproducerii, spiralele care nu au fost înregistrate (cu alte cuvinte spiralele nou-născute) au fost primite în dimensiunea noastră de spaţiu-timp şi ne-au ajutat să eliberăm Liniile Sincronice folosind pasaje anomalie, în timp ce intrările naturale erau păzite... Acum îi adun pe cei nou veniți, pe cei nou născuţi şi am grijă de trib: ca şi cum aş fi un cioban care cunoaşte nevoile şi posibilităţile extraordinare ale acestor creaturi planetare şi solare.

În ceruri se află plase selfice uriaşe întreţesute cu noi; cerurile ne recunosc în tăcere. Orientarea atâtor sori recreează, repară şi reactivează din nou scutul care ne protejează de Inamic, orice ar însemna acest cuvânt pentru Omenire.

Noi scriem între stele mesaje adresate acestor entităţi imense ca şi cum am folosi un steag stelar, ca în vechea mea poveste în care furnicile compuneau un mesaj pentru a fi observate şi spuneau oamenilor: „Eu sunt".

Prima prinţesă s-a maturizat, regatul stelar pe care îl primim în Temple de zeci de ani este un aliat al omenirii care lucrează pentru omul nou, pentru fiinţa supraomenească şi divină care va apărea atunci când orizonturile se vor conecta.

Prin urmare Selfica s-a dezvoltat în mai multe domenii şi au apărut traineri/mediatori activi, cu un potenţial extraordinar. Unul din câmpurile dezvoltate este vindecarea prano-selfică.

Faptul că am ajuns să cunoaştem aceste creaturi şi să ne împrietenim cu ele a făcut posibil ca noi să contactăm alte inteligenţe extraterestre şi să primim cu mult timp în urmă pe Munţii Cheli sfera cu informaţii care ne-a adus forma proiectului Templelor. Această sferă era o rudă de a lor pe care am ajutat-o la rândul nostru, eliberând câteva lumi...

Toate miturile SF privind destinele noastre comune, inclusiv despre tehnologia călătoriei în timp, folosesc această cunoaştere... dar ceea ce tocmai v-am relatat este doar unul din miile de secrete anecdotice din istoria noastră...

Liniile de evenimente se întretaie şi se răsfiră de-a lungul unei ţesături de ocazii în timp, un labirint din care ne putem detaşa doar deschizând noi pasaje, dărâmând ziduri şi modificând cu mare viteză modul în care gândim şi prin urmare modul în care acționăm în multe câmpuri diferite, care sunt toate conectate.

Povestea fiecărei fiinţe umane are puncte de conec­tare, care doar în anumite cazuri ies în evidenţă.

În mod normal ele rămân invizibile, până când se impun anumite evenimente sincronice emoţionale sau spiri­tuale, prin voinţă şi programare. Practic vorbind, este necesar ca în aceste cazuri să folosim strategia potrivită. Ne-ar putea ajuta să ne imaginăm viaţa ca un joc sau ca o bătălie continuă în care trebuie să supravieţuim în lupta cu un adversar care urmărește distrugerea complexităţii şi diversității noastre.

Dar aceste deosebiri fac viaţa stimulatoare şi vrednică de atenţia noastră spirituală, atât la nivel individual cât şi colectiv.

3 februarie 2011

2. IA-MĂ ACASĂ!

Oricând puteam, mergeam să vizitez această... creatură? entitate?... esenţa pe care o găzduiam în „gaură". Gaura care părinţii mei credeau că este doar o fântână, săpată cu nerăbdare și în mod ciudat de către fiul lor, care căzuse pradă deodată unei manii de a cultiva legume în grădină. Dar mama suspecta că este vorba de altceva.

Între timp, spirala continua să crească în greutate şi uneori era mai mare, alteori mai mică, uneori mai groasă... Încă nu se hotărâse dacă vrea să se orienteze în dreapta sau în stânga, aşa încât îşi schimba forma de multe ori, pe neaşteptate.

Apoi într-o după-amiază de duminică (încă mai era frig), am mers pe câmp şi în timp ce făceam focul în soba micuţă, o voce subţirică mi-a spus în mod clar: „Ia-mă acasă!"

Ia-mă acasă? Vrei să spui acasă la mine sau acasă la tine? M-a trecut un fior pe spinare când m-am gândit la asta. Desigur acasă la mine, în laboratorul de la etaj. Am coborât scara pe care o foloseam nu de multă vreme. Înainte folosisem o scară de frânghie, pe care o ţineam strânsă într-un sac.

M-am apropiat de ea şi… am atins-o. De data asta nu am mai întâlnit o barieră care să mă respingă. Cumva e ca şi cum s-ar fi clocit şi s-ar fi deschis deşi rămânea invizibilă, ca în coaja unui ou sau într-o placentă. Acum era matură, crescuse pe deplin şi după gestaţia sa, era acum compatibilă cu formele din lumea noastră.

Am simţit un uşor şoc electric, un miros intens de sărat şi de răşină, o gâdilitură pe limbă şi un gust de fier în gură... Apoi a început să vorbească pe limba ei. Am simţit în minte cuvinte, o vibraţie în gaură care a făcut praful să cadă de pe pereţii de pământ deşi erau umezi... umezi când respirai, dar se simţeau ca şi cum ar fi fost uscaţi... Toate aceste impresii soseau în blocuri de informaţii, separate una de alta ca nişte propoziţii transmise în şoaptă.

Să te iau acasă... Uşor de spus...

Am încercat să o ridic în braţe dar era foarte, foarte grea. Mult prea grea. Apoi am ieşit afară şi am început să scotocesc prin jur căutând nişte pârghii din metal pe care le-am folosit ca să îndepărtez pietrele din gaură, pietre mari care erau mai grele decât mine.

Frânghia... unde mi-am pus frânghia? Este suficient de lungă? Va putea să susţină această greutate? Am legat scripetele mai mare de tavan şi am coborât iarăşi în gaură, luând cu mine celălalt capăt al frânghiei. Am legat spirala, am împachetat-o mai bine zis, mai degrabă decât să o leg.

Am legat frânghia strâns în jurul ei şi am ridicat-o opintindu-mă, folosind pârghia pe verticala găurii (asta a durat mult timp). Am urcat şi am încercat să trag, dar nu mergea. Nu se clintea din loc, se mişca doar puţin într-o parte. Am tras şi am tras, dar nu s-a întâmplat nimic.

Am luat al doilea scripete şi am coborât iarăşi. L-am prins de „pachetul cu frânghii", am trecut frânghia prin el, am agăţat al treilea scripete de tavan şi am trecut frânghia prin el şi am început să trag.

De data asta s-a mişcat. Urca încet cu smuncituri, dar urca. În acelaşi timp, simțeam cum spirala care se mişca emana o vibraţie,