Domul Iepurelui Alb

De Codrina Elisabeta Miculiț

Domul Iepurelui Alb este povestea unei femei care descoperă ce înseamnă dragostea maternă după ce un pui de iepure pe care îl numește Alb intră în viața ei. În Alb îl descoperă nu doar pe puiul ei dar și jumătatea ei de suflet. După ce îl pierde pe Alb al ei, scrie, în domul pe care îl construise pentru amândoi, povestea agoniei pe care o trăiește, agonie care se sfârșește doar atunci când ajunge să simtă cu toată ființa ei că nimic nu-i va putea despărți vreodată.

 

Fragment

             

Domul de sticlă strălucea în noapte. Lumina din interiorul lui se răsfrângea pe zecile de fețe triunghiulare, și luminat așa, domul părea un diamant uriaș cu inima incandescentă.

 

Cu atâta admirație îl privise înainte… Cu o privire care uneori ardea. Dar frumusețea lui geometrică și luminoasă, care îi dăduse până atunci speranță, în noaptea aceea o rănea. Cupola lui, altă dată protectoare, era neputincioasă în fața unei realități care nu ierta.

 

În dom, în mijlocul podelei de pământ prăfos, trona un disc de lemn cu o culoare stinsă, pe care își plecau căpșoarele câteva floricele violete, într-un păhărel roșu, translucid. Marginile lui lăsau să se întrevadă o groapă mică și neregulată. Deasupra ei se înălța o scară de metal sub care lumina aprinsă în dom împrăștia cu greu întunericul.

 

Acolo, undeva, se ghemuise. Și încerca să se ascundă în pătura în care era înfășurată, de frigul nopții de septembrie târziu și de durerea care o hăituia. Privea cu ochii rătăciți discul de lemn din fața ei și ar fi vrut să creadă că era doar un vis urât, din care în curând se va trezi. Și ascultând de un impuls născut pe drumul care o rănea la fiecare pas, se chinuia să scrie, cu degetele tot mai reci, povestea suferinței ei. Era singurul lucru care i-o mai ușura.

 

De zile întregi mintea îi descria tot ce simțea, cu o insistență de nesuportat. O încerca sentimentul straniu că trebuia să o asculte și să adune toate cuvintele acelea undeva, unde să nu se piardă. Și-n alte dăți o îmboldise să scrie despre lucrurile pe care le trăia. Uneori, despre lucruri minunate. Dar atunci își dorea doar să se bucure de ele netulburat. Alteori, atunci cand o rănea prea mult ceva. Dar atunci rănile erau atât de proaspete, durerea lor atât de vie, că nu voia să le mai răscolească așa.

 

Dar pentru întâia oară-n viața ei nu reușea s-o mai ignore. Simțea că trebuia să o asculte până la capăt si apoi să scrie tot ce îi spunea. Simțea că era datoria și pedeapsa ei. Și se agăța de speranța firavă că poate într-o zi asta o va salva.

 

Nici nu ar fi putut să facă altfel. Nu mai avea unde să fugă, unde să se ascundă de durerea ei. Doar în trecut se mai putea refugia din când în când. Dar doar pentru o foarte scurtă vreme. Trecutul ei era deja rescris în jurul lui și multe dintre amintiri dureau îngrozitor. Iar viitorul fără el nu avea sens. Și mai era insuportabilul atunci prezent…

 

Nu găsea nici o scuză, nici un pretext și nici un argument. Nu mai avea vreo importanță nici măcar durerea care îi apăsa plămânii de abia putea să mai respire, nici oboseala zdrobitoare care aproape o paraliza. Doar când scria simțea că ar putea găsi puterea să mai traiască înc-o zi în lumea în care puiul ei nu mai era.

• Limbă: Română
• Editor: Codrina Elisabeta Miculiț
• Data lansării: 19 ian. 2023
• ISBN: 9798215725221

Codrina Elisabeta Miculiț

Părinte de iepurași și alte animăluțe. Liber-cugetătoare, prin structura mea. Psiholog, prin educație. În afară de animăluțe, pasiunea mea e să înțeleg toate lucrurile care pot fi gândite și înțelese de mintea umană și care ne transfigurează viața.

Previzualizare carte

Domul aprins în noapte

Domul de sticlă strălucea în noapte. Lumina din interiorul lui se răsfrângea pe zecile de fețe triunghiulare, și luminat așa, domul părea un diamant uriaș cu inima incandescentă.

Cu atâta admirație îl privise înainte... Cu o privire care uneori ardea. Dar frumusețea lui geometrică și luminoasă, care îi dăduse până atunci speranță, în noaptea aceea o rănea. Cupola lui, altă dată protectoare, era neputincioasă în fața unei realități care nu ierta.

În dom, în mijlocul podelei de pământ prăfos, trona un disc de lemn cu o culoare stinsă, pe care își plecau căpșoarele câteva floricele violete, într-un păhărel roșu, translucid. Marginile lui lăsau să se întrevadă o groapă mică și neregulată. Deasupra ei se înălța o scară de metal sub care lumina aprinsă în dom împrăștia cu greu întunericul.

Acolo, undeva, se ghemuise. Și încerca să se ascundă în pătura în care era înfășurată, de frigul nopții de septembrie târziu și de durerea care o hăituia. Privea cu ochii rătăciți discul de lemn din fața ei și ar fi vrut să creadă că era doar un vis urât, din care în curând se va trezi. Și ascultând de un impuls născut pe drumul care o rănea la fiecare pas, se chinuia să scrie, cu degetele tot mai reci, povestea suferinței ei. Era singurul lucru care i-o mai ușura.

De zile întregi mintea îi descria tot ce simțea, cu o insistență de nesuportat. O încerca sentimentul straniu că trebuia să o asculte și să adune toate cuvintele acelea undeva, unde să nu se piardă. Și-n alte dăți o îmboldise să scrie despre lucrurile pe care le trăia. Uneori, despre lucruri minunate. Dar atunci își dorea doar să se bucure de ele netulburat. Alteori, atunci cand o rănea prea mult ceva. Dar atunci rănile erau atât de proaspete, durerea lor atât de vie, că nu voia să le mai răscolească așa.

Dar pentru întâia oară-n viața ei nu reușea s-o mai ignore. Simțea că trebuia să o asculte până la capăt si apoi să scrie tot ce îi spunea. Simțea că era datoria și pedeapsa ei. Și se agăța de speranța firavă că poate într-o zi asta o va salva.

Nici nu ar fi putut să facă altfel. Nu mai avea unde să fugă, unde să se ascundă de durerea ei. Doar în trecut se mai putea refugia din când în când. Dar doar pentru o foarte scurtă vreme. Trecutul ei era deja rescris în jurul lui și multe dintre amintiri dureau îngrozitor. Iar viitorul fără el nu avea sens. Și mai era insuportabilul atunci prezent...

Nu găsea nici o scuză, nici un pretext și nici un argument. Nu mai avea vreo importanță nici măcar durerea care îi apăsa plămânii de abia putea să mai respire, nici oboseala zdrobitoare care aproape o paraliza. Doar când scria simțea că ar putea găsi puterea să mai traiască înc-o zi în lumea în care puiul ei nu mai era.

Știa că trebuia să se grăbească, pentru că amintirile pălesc în timp. Că trebuia cu orice preț să țină negura uitării departe de tot ce iubea mai mult pe lume și de tot ce se întâmpla atunci cu ea, chiar dacă ceea ce simțea o copleșea.

Scria cu ultimele forțe care i-au rămas, sperând că într-o zi cuvintele care îi răsunau în minte vor înceta. Nu avea cum să știe dacă acea zi va veni vreodată, nici ce se va întâmpla apoi cu ea. Dar încerca măcar să spere că poate atunci nu va mai trebui să urce muntele de durere la nesfârșit, ca un Sisif. Că poate va găsi acolo răspunsurile la întrebările care o chinuiau de atâta timp. Sau poate că va înțelege unde să meargă de acolo înainte. Și poate, cine știe... poate – încă mai spera – își va găsi acolo, într-un capăt, liniștea...

„Dacă aș fi știut că totul s-ar putea sfârși așa, în ziua aceea în care am început să-l construiesc," scria, abia văzând prin ochii plini de lacrimi, „azi domul ăsta-n care plâng acum nu ar mai exista. Pe vremea când era numai un vis, vedeam în el un început, o viață nouă. Voiam să fie casa noastră. Să fie acel loc sub soare pe care l-am creat chiar eu. Și să-l împart cu puișorul meu. Un loc care să fie un