Viata, Dragoste Si Zbucium: Volumul 2

De Lalu Gheorghe

Daca in prima parte a cartii m-am straduit sa descriu evenimentele plastic si sugestiv, imprimand vigoare graiului local, ca apoi intr-o forma atractiva sustinuta de mijloacele comicului si de ritmul alert al intamplarilor, sa calauzesc cititorul printr-o lume fascinanta si putin cunoscuta a satului transilvanean, din perioada interbelica.

In partea a doua se schimba mediul, locul si apar unele personaje, care vor da culoare, vigoare si continut, evenimentelor extraordinare ce vor urma.

• Limbă: Română
• Editor: Lalu Gheorghe
• Data lansării: 20 mai 2022
• ISBN: 9786060716938

Previzualizare carte

GHEORGHE LALU

VIAȚĂ, DRAGOSTE ȘI ZBUCIUM

VOL. II

Copyright

Viață, dragoste și zbucium Vol 2

COPYRIGHT 2021 Gheorghe Lalu

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-693-8

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii VIAȚĂ, DRAGOSTE ȘI ZBUCIUM —VOL. II, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Pagina de titlu

Copyright

Viață, dragoste și zbucium – vol. 2

În loc de epilog

Fotografii

Viață, dragoste și zbucium – vol. 2

În urma bilanțului amintit zburdalnica Petronela i-a dat cu flit timidului, liniștitului și îndrăgostitului pe bune, aruncându-se în brațele unui cămătar de cartier, absolvent de pușcărie, bătăuș arogant și cheflangiu, iar relațiile lui cu femeile erau dese, scurte și discutabile, umblând vorba prin târg, că le dădea frecvent la coaste.

Dar toate aceste neajunsuri, erau anulate de o frumusețe și o alură adonisiană, o masculinitate rar întâlnită și avea un spici cuceritor, care vrăjea orice ureche feminină, cu excepția surdomutelor.

După această schimbare de macaz, Petronela a început să-l însoțească peste tot pe Vasile, că așa îl chema pe celebrul fante de cartier, în diferite cercuri dubioase, la petreceri cu taraf și băutură, cu pocher și cafteli, unde zburdalnicul Vasile cu ochii lunecoși și poftă de amor, mai cocheta și cu alte frumuseți locale, fapt deranjant pentru posesiva Petronela.

Într-o zi de șase august, zi de mare sărbătoare pentru oraș, fiindcă atunci se sărbătorea anual „Ziua minerului", atunci s-a întâmplat și pocinogul.

Petrecerea se organiza într-o poieniță din pădurea Maialului, iar Vasilică turmentat, a avut proasta inspirație de a pofti la nurii unei roșcate apetisantă, pe care a și invitat-o la dans. Cu mâna stângă i-a cuprins talia, strângând-o la pieptul lui, lipindu-se de pieptul și burta ei ca timbrul de scrisoare, iar ea, cu mișcări lascive și provocatoare, cu capul sprijinit pe umărul lui, cu buzele trandafirii și umede, atingându-i gâtul încordat, îl strângea la piept într-o îmbrățișare tandră, înfingându-și cu subînțeles, degetele încordate în omoplații lui puternici.

Inimile înnebunite le zvâcneau în piept simțindu-le bătăile unul pe al celuilalt, într-o chemare sălbatică, iar ochii lor cu priviri languroase, trădau dorință și nestăpânire de a se înfrupta unul din celălalt, cu lăcomie și fără inhibiții.

Încet și cu delicatețe, Vasile a lăsat să îi lunece ușor mâna tremurândă, peste șoldul molatec al roșcatei, oprindu-și palma pe streașina feselor încordate și apăsând-o cu putere înspre trupul său, șoptindu-i la ureche că o dorește, iar ea i-a răspuns cu glasul stins, că simte aceeași dorință, cu greu stăpânită.

Petronela răscolită de gelozie, a început să fiarbă, încercând din răsputeri să-și stăpânească atitudinea, apoi a dat în clocot, iar când a văzut că mâna buclucușa trecuse la frământatul feselor, a explodat, aterizând cu mâinile în chica creață a roșcatei și cum fizicul o avantaja categoric, printr-o smucire cu rotație la două sute șaptezeci de grade, i-a impulsionat un salt violent, încât i-au sărit pantofii din picioare, prăbușindu-se pe pajiștea poienii.

Femeie aprigă, corpolentă și transfigurată la față, s-a năpustit ca un animal de pradă asupra bietei victime, rămasă fără reacție. Vasile, prins în iureșul acțiunii, abia dezmeticit, a avut o reacție surprinzătoare și jenantă.

A ridicat-o cu brutalitate pe Petronela de pe trupul șifonat al roșcatei, a împins-o cu putere în față, moment în care i-a proiectat un șut în fund, urlând ca un bezmetic:

—Pleacă, curva dracului, să nu te mai văd.

Dezonorată și cu durere în fund, frumoasa și respectata contabilă, a părăsit în grabă chermeza, rușinată, batjocorită și cu inima frântă.

Ajunsă acasă, a început să facă o analiză amănunțită a situației, concluzionând că a ajuns într-o situație precară, cu prestigiul diminuat, iar fundul atât de apreciat în lumea masculină, marcat cu pecetea rușinii.

La un moment dat și-a amintit că o rușine comparabilă cu a ei, a îndurat numai Moș Ion Roată când boierul satului, i-a scuipat obrazul în văzul tuturor, dar rușinea i-a fost ștearsă de sărutul simbolic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe obrazul scuipat, zicându-i moșului:

—Du-te sănătos și spune tuturor că acolo unde a scuipat boierul, a sărutat domnitorul, ștergându-i definitiv rușinea, înlocuind-o cu mare fală și cinste.

La ea, situația era fără leac. Cine se încumeta să pupe locul rușinos al loviturii, pentru ștergerea rușinii?

După cât era de apetisantă ca femeie, s-ar fi găsit amatori, dar în taină deplină și fără martori, ceea ce nu ar fi ajutat-o cu nimic, la repararea prestigiului știrbit.

Dar să închei istorioara și să mă întorc la domnul Sitaru, care după întâmplarea mai sus amintită, s-a lecuit de sentimentele pentru Petronela, definitiv și irevocabil.

După despărțirea de Petronela devenise de nerecunoscut, mai tăcut, trist, posac și stingher, iar conversațiile noastre literare, au devenit doar o amintire, fapt ce mă deranja și îmi lipseau profund.

Dar cum spune și vechiul proverb românesc, că după nor vine soare, așa și pe strada lui Sitaru, după hazliul episod de la chermeză, a apărut soarele bunei dispoziții, așa că Sitaru a redevenit ceea ce a fost, o fire comunicativă, veselă și cu poftă de viață, reluând și obișnuitele noastre discuții, spre marea mea bucurie.

În ceea ce mă privește mă obișnuisem cu programul școlar, cu disciplina cazonă, cu greutățile muncii practice în mină și ateliere, cu colegii și pregătirea teoretică intensă la care eram supuși cu meditații și colocvii de către pedagogul Dodenciu, dar aveam o neliniște sufletească permanentă, un gând care mă chinuia neîncetat și căruia nu-i puteam găsi o rezolvare posibilă.

V-am spus în urmă cu cîteva pagini, că aveam un respect și o admirație exagerată pentru elevii de liceu, pe care îi vedeam pe o treaptă socială superioară, la care îmi doream dar nu credeam că voi putea să acced vreodată.

De multe ori, după masă sau duminica când nu aveam ore mă duceam la liceul care era în apropiere, intram într-o clasă mă așezam într-o bancă, închipuindu-mi că sunt licean. Ridicam mâna dreaptă așteptând cu ochii închiși, să-mi aud numele cu îndemnul de a ieși la tablă. Totul era în van, numele meu nu se auzea, iar eu coboram încet mâna, lăsând-o să lunece ușor pe fața netedă a băncii, cu smerenia și pioșenia unui creștin, ce își trece palma peste sfintele moaște.

În sala aceea de liceu, mă simțeam ca într-un sanctuar împodobit cu obiecte sfinte care mă făceau să mă simt onorat la atingerea lor, mă făceau să simt un fior cu fiecare atingere dându-mi o stare de bucurie și satisfacție. Într-o sâmbătă după masă, zi mohorâtă și rece de noiembrie, cu burniță și vânt, am urcat în grabă colina spre liceu. Ud de ploaie, dar radiind de fericire, m-am așezat într-o bancă lângă catedră de unde urmăream fragmentele neșterse complet de pe tablă, a unui exercițiu de matematică. Pe colțul băncii se odihnea un maculator pentru notițe, uitat probabil de posesor la plecare, pe care l-am tras încet spre mine și am început să-l răsfoiesc.

Era un maculator de geografie. Nici n-am apucat bine să citesc, când ușa clasei s-a izbit de perete cu violență și zgomot, iar între tocurile ei, a apărut femeia de serviciu, cu o găleată într-o mână, iar în cealaltă cu un teu pe care era înfășurată o cârpă udă și murdară.

Surprins și speriat de zgomot am sărit în picioare, moment în care maculatorul a căzut pe podea iar femeia a pus găleata jos, îndreptându-se amenințător spre mine, cu tonul ridicat și cârpa udă fâlfâind ca o flamură turcească, agățată în vârf de lance.

—Ai venit să furi, secătura dracului? Hoțule!

Speriat și sprinten, am sărit peste o bancă, aterizând pe celălalt rând și am zbughit-o pe ușă, sărind ca un iepuraș, peste găleata cu zoaie.

—Ți-am văzut matricola!

—Ți-am văzut matricola, urla scorpia alergând după mine în lungul holului.

În ziua de luni, când domnul Sitaru avea ore de matematică la liceu, detectiva de trei parale, i-a povestit domnului Sitaru, cum a surprins ea cu teul și găleata în mână, un hoț la furat, cu matricola numărul 14 de la profesională.

În seara aceleiași zile după masa de cină, Sitaru m-a chemat la bibliotecă cerându-mi explicații.

I-am povestit pe îndelete ce dorință puternică aveam de a deveni și eu elev la liceu, cum o forță lăuntrică mă împinge spre acele clase goale de liceu, ce trăiri și sentimente îmi provoacă acele vizite.

Domnul Sitaru m-a ascultat cu luare aminte, fără să mă întrerupă și fără să-mi pună întrebări. Cu cotul sprijinit pe masă și bărbia cufundată în podul palmei, cu privirea fixată pe tăblia mesei, postură în care a mai rămas vreo două, trei minute într-o profundă meditație, apoi și-a ridicat brusc privirea spre mine și mi-a spus:

—Din toamnă vei fi elev seralist la liceul din Anina, dar această veste rămâne aici în această încăpere, altfel situația mea profesională, pe care mi-o risc pentru tine, ar avea de suferit profund, cu urmări nebănuite.

Să vă explic pe scurt ce riscuri își asuma domnul Sitaru pentru mine, un copil al cuiva, dintr-un sat de undeva, pripășit pe lângă școala profesională, cu o condiție modestă, fără șanse de revanșă într-un viitor apropiat.

Ca să ai dreptul de a te înscrie la liceul seral, trebuia să ai la dosarul de înscriere, o adeverință de la locul de muncă că ești angajat, vizată de către comitetul sindical, care era documentul de bază al dosarului. Ori eu, nu aveam calitatea de muncitor angajat.

Sitaru a riscat și mi-a eliberat o astfel de adeverință din care reieșea că sunt angajat al școlii profesionale Anina, în calitate de fochist la centrala termică a școlii. Pe vremea aceea nu existau centrale termice orășenești, fiecare instituție aveaa centrală termică cu păcură, iar particularii, încălzeau cu lemne sau cărbune.

Vă dați seama că domnul Sitaru, a comis un fals în acte publice, pentru favorizarea infractorului, faptă foarte aspru pedepsită, mai ales în timpul comunismului.

Mi-a pus o singură condiție, să mă străduiesc să învăț bine și să obțin note de trecere la toate materiile, fiindcă instituțiile de învățământ seral, erau obligate să transmită trimestrial la întreprindere, situația la învățătură a seralistului, iar dacă acesta avea note care îi periclitau situația, sindicatul îi retrăgea automat adeverința cu dreptul de școlarizare.

Se proceda în felul acesta, deoarece seraliștii erau scutiți la locul de muncă de a lucra în schimbul doi sau trei, fapt ce îi nemulțumea pe ceilalți muncitori care lucrau în trei schimburi, ba chiar și pe inginerii șefi de secții, care aveau probleme în asigurarea muncii pentru unii, numai în schimbul unu.

Practic era o discriminare, teoretic nu.

Acest fapt îl neliniștea și pe Sitaru, fapt ce putea duce și la descoperirea matrapazlâcului pe baza căruia eu eram seralist. Mi-am luat acest angajament, iar în toamna următoare, în urma examenului de admitere, eram elev pe băncile liceului după care tânjisem atâta vreme fără nici o speranță.

Eram elev a două școli diferite, clasa a opta la liceu și anul trei terminal la profesională.

Dimineața eram la profesională, iar după masă eram la liceu. Eram mândru nevoie mare de performanța mea și fericit la culme, eram apreciat de majoritatea colegilor, dar și invidiat de câțiva, ceea ce a dus la pierderea următorului an de liceu, lucru ce îl voi povesti mai târziu.

Pe la mijlocul anului 1961, eram fericitul absolvent al școlii profesionale și absolvent al primului an de liceu.

Școala la absolvire ne-a dat fiecăruia câte un C.E.C. în care s-a adunat de-a lungul celor trei ani de profesională, o sumă cam egală cu mărimea unui salariu mediu, pe care conducerea școlii ne-a sfătuit să ne cumpărăm haine și să plecăm acasă frumos îmbrăcați.

Pedagogul Dodenciu ne-a însoțit la cumpărături și la croitoria de ajustare a hainelor. Acele haine au fost primele cumpărate din banii mei, după gustul și voia mea și arătau în felul următor: Sacou raiat de culoare bordo, pantaloni bleumarin, helancă pe gât de culoare turcoaz și pantofi decupați cu găurele de o nuanță roșu spre cărămiziu, de tot râsul. Eram încântat de culorile alese, chiar dacă arătam ca un papagal, însă la țară unde plecam eu, costumația mea era apreciată și admirată de purtătorii de sumane.

Chiar dacă aș mai avea să vă spun mai multe despre perioada vieții mele petrecută la Anina, am să finalizez acest capitol, care s-a încheiat odată cu copilăria mea, urmând perioada de adolescență și apoi de tinerețe, când mi-am luat viața în propriile mâini, începând un nou capitol existențial.

Îi părăsesc în scrierea mea și pe cei doi profesori și îndrumători ai cărora discipol am fost cu atâta folos și despre care după despărțire nu am mai auzit nimic, distanța și problemele cotidiene, plus condițiile de circulație destul de proaste și greoaie, au întrerupt această relație de amiciție, atât de benefică pentru viitorul meu.

Totuși după cincizeci de ani, am întâlnit la Băile Felix un coleg din Reșița, care din câte auzise și el, Sitaru s-a mutat după câțiva ani la Reșița ca profesor de matematică la un liceu. S-a căsătorit, nu a avut copii spre marele lui regret, iar la vârsta de cincizeci și cinci de ani a murit răpus de un cancer.

Dodenciu ar fi trecut Dunărea înot prin anul 1965, imediat după moartea lui Gheorghiu Dej, prin preajma satului Coronini îndreptându-se spre Germania, unde s-a și stabilit.

Eu și încă doi consăteni colegi la profesională, ne-am întors la Bratca la „Exploatarea minieră Bratca", care ne-a trimis la școală pe bază de contract de trei ani.

Eram primii și singurii lăcătuși mecanici de mină, cu calificare în domeniu și chiar bine pregătiți, de la exploatare, unul era Aronul lui Mitruța Flesnii și celălalt Teodor a lui Tăpălagă.

Mina de lignit din Bratca era situată în satul Valea Crișului de azi, Valea Neagră de atunci și era la o distanță de cinci, șase km cu drum de pământ, peste dealuri nelocuite și neluminate, cu noroiul până la glezne, dar cizmele de cauciuc pe care le scoteam din picioare numai când ne culcam, rezolvau problema.

Birourile minei erau situate în Bratca, într-o clădire doar cu parter și șase camere spațioase, cu apă de la fântâna vecinului, cu wc-ul în fundul curții, care avea pe ușă bucăți de ziar atârnate într-un cui, fapt ce în timpul relaxantului proces de golire fiziologică, te îmbia și la lecturarea fragmentelor de articole informative și educative.

Mina de peste deal de unde se extrăgea cărbunele era sub orice critică.

Pe un mic platou amenajat pe o costișă de deal, erau dispuse trei bărăci de scândură așezate în formă de „U" în care funcționa biroul șefului de sector, inginerul Măruță, cabinetul medical pentru prim ajutor, deservit în caz de nevoie de un necalificat, de un instruit precar la locul de muncă, care știa doar să panseze o rană.

Cabinetul era dotat cu spirt, apă oxigenată, tifon, vată și o cutie cu lumânări, în caz că prim ajutorul nu dădea rezultate. Avea și o roabă cu platformă vopsită albă, cu o cruce roșie desenată pe platformă, care era folosită la coborârea rănitului de pe costișă până la drumul de acces, unde era urcat într-o basculă a întreprinderii și dus la spitalul din Aleșd.

În baraca a doua era sala de apel unde ne făcea prezența la intrarea și ieșirea din mină, iar în cea de-a treia erau situate atelierele de reparații utilaje.

Intrarea în mină, era pur și simplu o gaură în burta dealului, încadrată într-un brâu de zidărie din piatră naturală, pe fortspiciul căreia scria cu litere de-o șchioapă: „Noroc Bun", dar mă întreb eu, ce noroc și care bun?

Care intra acolo, din start era un ghinionist al sorții, nicidecum un norocos. Vai de norocul celui ce intra în acea gaură hidoasă și bună de pierdut sănătatea.

Lipsită de orice utilități elementare, ca apă, căldură, canalizare și mijloace de transport ale personalului, exploatarea nu era cu nimic mai avansată decât o mină din epoca romană, cu excepția explozibilului și a ventilației.

Să nu aibă minerul prestator de servicii, în cel mai infect și murdar loc de muncă din întreaga economie, apă potabilă, apă caldă pentru duș și un vestiar cu haine de schimb, în secolul douăzeci, era o nepăsare crasă din partea autorităților, lipsite de respect și bun simț față de acei oropsiți, din munca și sudoarea cărora își burdușeau portofelele lună de lună.

În curtea minei exista o cuvă metalică de vagonet, în care se aduna apă de la streașina biroului, singura sursă de apă, unde minerii când ieșeau din mină, se înghesuiau să-și bălăcească mâinile, apoi treceau degetele ude prin chica capului, îmbâcsită cu transpiație, praf de piatră și cărbune, după care cu pieptenii știrbi își descâlceau puțin lațele soioase, își trânteau căștile pe cap și plecau în sala de apel.

Condițiile de lucru în mina de la Valea Neagră, erau mai bune ca la Anina, deoarece aici nu existau gaze periculoase și explozive, aerul nu era chiar atât de viciat, aerisirea se făcea mai ușor, umiditatea era mai scăzută, temperatura mai acceptabilă, dar efortul fizic era la fel, dacă nu chiar mai mare, datorită mai slabei mecanizări.

Dar să ne întoarcem puțin la momentul absolvirii să vă informez despre câteva lucruri cu repercursiuni în cele ce vor urma.

Când s-a încheiat anul școlar, mi-am luat diploma de absolvire de la școala profesională și am plecat acasă, dar de la liceu nu am primit decât o adeverință de absolvire a opt clase spunându-mi-se că situația dosarului nu este încheiată, urmând să-l ridic personal peste două săptămâni, sau va fi trimis prin poștă la liceul unde voi continua.

Teodor a lui Tăpălagă consăteanul și colegul meu de profesională care având o corigență, a plecat din nou la Anina să-și susțină corigența, iar la întoarcere s-a dus la liceu și a cerut dosarul meu să mi-l aducă el, pentru a mă scuti de un drum. În fond totul era o minciună. Secretara i-a dat dosarul, Mateiaș Teodor a semnat de primire și a plecat.

Spre toamnă am plecat la Vadu Crișului, comună apropiată de Bratca, unde era un liceu, cu intenția de a mă înscrie în clasa a noua. Am depus o cerere însoțită de adeverința primită de la Anina și am așteptat.

La o lună după aceasta anul școlar a început, iar liceul încă nu primise nici un răspuns. Liceul de la Vad a cerut din nou dosarul, dar nici atunci nu a venit, decât o scrisoare că dosarul a fost ridicat de către posesor.

Timpul trecea, eu am intrat în panică și ultima soluție afost să-i scriu domnului Sitaru, despre situație.

Domnul Sitaru, Dumnezeu să-l odihnească mi-a întins încă o dată o mână salvatoare și s-a implicat personal într-o muncă de detectiv. A constatat că nu era semnătura mea pe actul de ridicare, apoi a verificat toate semnăturile de la foștii mei colegi de liceu și de profesională, găsind infractorul, care nu era altul decât colegul meu Teodor a lui Tapalagă.

Am fost informat printr-o telegramă, care la vremea aceea era cel mai rapid mijloc de comunicare.

În aceeași zi m-am dus la Teodor care locuia la trei case distanță de mine, i-am cerut dosarul, și care în mod ironic mi-a răspuns cu o întrebare:

—Mi-ai dat tu mie vreun dosar? Eu nu îmi amintesc.

Supărat m-am dus la postul de poliție și am depus o plângere, însoțită de telegramă, iar Teodor a fost chemat la poliție, unde a depus dosarul.

A doua zi fericit cu dosarul în brațe, m-am prezentat la liceu, dar aici o veste neașteptată, m-a lovit ca un trăznet. Nu eram eu destul de nenorocit, asta îmi mai lipsea.

În urmă cu două zile printr-o circulară, s-a dispus desființarea tuturor claselor liceelor serale, care aveau sub paisprezece elevi pe clasă, iar clasa a noua de la Vadu Crișului era tocmai în această situație.

Am fost sfătuit să mă duc la liceul din Aleșd, județul Bihor care se găsea la treizeci de km distanță cu trenul, plus patru km pe jos, de la halta Aleșd, peste câmp până la liceu, dar și aici am dat peste alt necaz, ce nu l-am mai putut rezolva.

Eu nu veneam prin transfer de la Vadu Crișului, deoarece fără dosar nu am putut fi înscris, nu aveam o situație școlară în curs, nu aveam note, era luna noiembrie și se apropiau tezele, așa că m-au respins categoric, pierzând anul mulțumită colegului și vecinului Teodor cel invidios.

Acel gest copilăresc, dar cu efect atât de dăunător, a pus capăt relațiilor noastre de prietenie bazate pe șaptesprezece ani de copilărie, colegialitate și vecinătate, pentru totdeauna.

După cincizeci și cinci de ani, cu două săptămâni înainte de a