Femei îndrăgostite. Povești adevărate. Vol. 1

De Sell Colleen

Iubirile miraculoase care aduc speranță și bucurie în viața ta

Cu toții avem de înfruntat adversități din când în când. Cu toții suntem uneori triști. Cu toții suntem câteodată prea ocupați, prea mulțumiți de noi înșine sau prea apăsați de povara propriilor probleme ca să mai apreciem lucrurile pozitive din viețile noastre. Colecția „Povești adevărate“ îți aduce cazuri reale, întâmplări din viața unor oameni obișnuiți, ce ne vorbesc despre curaj și bunătate, despre binecuvântările și miracolele vieții, amintindu-ne că nu suntem singuri, că putem răzbate chiar și în cele mai întunecate zile, că încă există bunătate în lume.

O căsnicie de 50 de ani, între cei mai neverosimili parteneri. Un neașteptat dar de Crăciun, de la soțul până de curând lipsit de romantism. O relație pe care divorțul o face, paradoxal, mai puternică. Atunci când își împărtășesc poveștile de iubire, femeile găsesc una la cealaltă alinare, încurajare și bucurie. Dar, mai ales, își confirmă că dragostea este cel mai important lucru din viața lor. Pentru că niciodată o femeie nu este mai frumoasă, mai fermecătoare și mai interesantă decât atunci când este îndrăgostită.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066864329

Previzualizare carte

Mulțumiri

Realizarea oricărei cărți, cu atât mai mult a unei antologii, presupune întotdeauna contribuția multor persoane. În cazul de față, așa cum s-a întâmplat cu fiecare volum din colecția Povești adevărate pe care am avut privilegiul de a-l compila, aceste contribuții au fost importante.

Le sunt recunoscătoare în mod deosebit talentaților autori (în marea lor majoritate femei), ale căror povestiri excepționale s-au remarcat dintr-un munte de propuneri și care acum onorează aceste pagini.

Ridic pălăria și mă plec în fața tuturor angajaților de la Adams Media, ale căror talente combinate, eforturi coordonate, integritate statornică și sinceră amabilitate au făcut din colaborarea cu ei o rară și adevărată plăcere. Le sunt în mod deosebit îndatorată, pentru camaraderia și asistența lor asiduă, lui Kate Epstein, lui Kirsten Amann, Laurei Daly, lui Kate McBride și lui Gene Molter, lui Gary Krebs, pentru indicații și sprijin, și Paulei Munier, „regina mamă" a colecției, pentru încredere, prietenie și pentru viziunea ei.

Îmi exprim profunda apreciere pentru fiecare dintre cititoarele colecției, bucuria lor la lectura acestor povestiri „rupte din viață" fiind cea mai importantă recompensă, atât pentru autori, cât și pentru editor.

Introducere

Pentru o femeie, iubirea înseamnă istoria vieții ei.

Germaine de Staël

Poeta franceză Louise Labé scria în secolul al XVI-lea că „plăcerea cea mai mare, după cea a dragostei, este să vorbești despre dragoste". Așa se face că unele dintre cele mai frumoase istorisiri din toate timpurile – din mitologie, literatură, film și muzică – sunt povești de dragoste. Atât de multă plăcere există în a vorbi despre iubire, încât femeile mai ales își împărtășesc adeseori poveștile de iubire cu persoanele de sex feminin apropiate lor. Într-adevăr, oriunde și oricând o femeie este antrenată într-o conversație intimă, discuția se abate de obicei, în mod firesc, spre subiectul dragostei. Cum ar putea fi altfel, când dragostea este un element central în viața femeilor, o parte atât de integrată în istoria vieții unei femei?

Chiar dacă iubirea romantică, ea singură, nu este „tot ce-ți trebuie (așa cum spune cântecul), sau „singurul lucru important (așa cum scria Emily Dickinson), iubirea poate avea un impact major în viața unei femei și de obicei așa se și întâmplă. Este întotdeauna fascinant când femeile fac schimb de povești de iubire – fie ele realiste sau romanțate, încântătoare sau dezastruoase, trăite direct ori doar în calitate de martore.

Nu este totuși întotdeauna ușor să vorbești despre dragoste, să-ți mărturisești cele mai ascunse doruri, cele mai dureroase pierderi, spaimele, slăbiciunile sau eșecurile suferite în numele iubirii. Nici plăcut nu este să auzi o prietenă dragă, o soră, fiică, nepoată, mătușă, mamă sau bunică vorbind despre cea mai fierbinte dorință, despre cel mai profund dezastru sau dezamăgire ori disperare. Dar atunci când își împărtășesc poveștile de iubire – chiar și pe acelea, sau mai ales pe acelea, care sunt greu de povestit și de ascultat –, femeile găsesc una la cealaltă alinare, încurajare și bucurie. Și când vorbesc despre iubirea împlinită, care înalță spiritul și ajunge la suflet, care face inima să cânte și lumea să se deschidă spre noi orizonturi, despre iubirea oferită și împărtășită, această iubire umple sufletul povestitorului, ca și pe al celui care ascultă, de speranță și bucurie.

Niciodată o femeie nu este mai frumoasă, mai fermecătoare, mai interesantă și mai vie decât atunci când este îndrăgostită – și niciodată poveștile ei nu sunt mai angajante, mai edificatoare și mai antrenante. Iar când speranțele unei femei sunt zdrobite, și inima ei, frântă, ea are mai mult ca niciodată nevoie de o soră de suflet, care să asculte compătimitoare povestea despre iubirea perfectă și pierdută sau despre iubirea care a luat-o pe un drum greșit și care să o asigure că încă poate fi iubită, care să o încurajeze să îndrăznească din nou să iubească. În viața mea am fost binecuvântată cu multe astfel de confidente, femei cărora le-am putut încredința poveștile mele de iubire, femei care mi le-au încredințat mie pe ale lor.

Așa cum îmi amintesc despre episoade din viața mea în funcție de prezența sau lipsa iubirii, tot așa pot asocia cele mai importante schimbări din viața prietenelor mele cu poveștile lor de iubire. La un pahar de vin, o ceașcă de ceai, la cină sau într-o scrisoare ori într-un e-mail, la discuții prin telefon și în timpul acelor rare și neprețuite întâlniri de relaxare între prietene, ne-am împărtășit secretelele sufletului nostru și detaliile dragi, amuzante, dureroase și emoționante ale vieții noastre amoroase, laolaltă cu toate celelalte visuri, dezamăgiri și detalii esențiale ale vieții noastre. Așadar, când o prietenă dragă vorbește despre perioada în care a fost cu unul sau cu altul sau despre perioada în care s-a jurat că nu mai vrea bărbați ori când îl căuta pe Domnul Perfect, în mintea mea apare imediat întregul context al vieții ei din acea vreme. În același fel, când vine vorba despre un interes cu caracter romantic din trecutul meu (sau, de fapt, de unul care nu a fost reciproc ori din prezent), confidentele mele apropiate ar putea cu ușurință să te pună la curent despre cum eram în acea perioadă anume – din punct de vedere fizic, mental, emoțional, spiritual. Da, femeile pot zbura și singure, fără probleme; putem trăi fericite și împlinite fără o dragoste romantică. Dar nu încape îndoială că iubirea face parte integrantă și ocupă un loc important în istoriile noastre personale. În mod firesc deci, când noi, femeile, stăm de vorbă, vorbim despre iubirile din viața noastră.

Există apoi acele mari iubiri pe care le vedem la alții, mai degrabă decât le trăim noi însene – acele extraordinare idile romantice care ne intrigă, ne informează și ne inspiră, de la care avem de învățat și spre care năzuim, la care visăm și sperăm. Când ești martoră la o astfel de dragoste, poți crede și în șansa ta și o poți arăta acelora pe care le ai aproape, ca dovadă că și pentru ele este posibilă.

Părinții mei au împărtășit o astfel de iubire, au trăit o astfel de poveste de dragoste, timp de 55 de ani. Și astăzi sunt la fel de sincer, de nebunește și de profund îndrăgostiți ca în ziua în care s-au cunoscut, cu atâția ani în urmă, doi adolescenți cu ochii mari, proaspăt ieșiți din liceu. Pasiunea, atracția, afecțiunea, devotamentul, loialitatea, respectul, prietenia, încrederea, plăcerea și iubirea unuia pentru celălalt sunt atât de evidente, de neclintite și de puternice, încât uneori îi stânjenește pe copiii mei, așa cum mă jenau și pe mine când eram mică. Pe de altă parte, ele au ridicat ștacheta extrem de sus când a venit vorba de propria mea viață.

Ca majoritatea fetelor, am visat să-mi găsesc propriul meu Făt-Frumos și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Deși prințul din imaginația mea nu prea semăna cu tatăl meu, iar castelul nostru nu avea nimic în comun cu căsuța din suburbii care mi-a găzduit în copilărie familia compusă din opt membri, idila din visurile mele semăna uluitor de tare cu ceea ce vedeam în fiecare zi din viața părinților mei. Prințul meu și cu mine valsam în jurul casei, ne țineam de mână, ne giugiuleam, râdeam des, ne priveam cu ochii plini de iubire, mergeam pretutindeni împreună și ne împărtășeam totul, vorbeam cu calm și politicos, acționam ca o echipă în creșterea copiilor și ne îngrijeam de căminul nostru – exact la fel ca părinții mei.

La început (de fapt, pentru o lungă perioadă), realitatea poveștii mele de iubire (a poveștilor, de fapt) nu era întocmai (bine, nu era deloc) la fel. Sigur, au existat idile, iubire și perioade frumoase, ba chiar și căsătorie și copii minunați și case frumoase în care am locuit. Dar a fost nevoie de timp, de multă introspecție și de nu tocmai puțină durere în suflet, până să-mi găsesc adevărata dragoste și să-mi creez propria poveste de iubire și să-mi găsesc fericirea până la adânci bătrâneți. Într-o bună zi, s-ar putea chiar să scriu despre asta. Deocamdată, sunt fericită să o trăiesc.

Sunt la fel de încântată să vă ofer această minunată colecție de love-story-uri luate direct din viață și scrise din inimă de femei adevărate, adunate pentru plăcerea voastră în Povești adevărate. Femei îndrăgostite.

În cinstea iubirii.

Colleen S.

Chiar și așa

Una dintre plăcerile noastre atunci când ne dădeam întâlnire era să facem câte o drumeție prin munții Adirondack. Și pentru că în acel an aniversarea celor cinci ani trecuți de la prima noastră întâlnire cădea într-o sâmbătă, în plin sezon al căderii frunzelor, ne-am hotărât să o sărbătorim printr-o ascensiune pe vârful Giant. Nu era o drumeție prea lungă, iar peisajul era superb. În timp ce urcam cu mașina, mă tot gândeam că ar fi fost o zi perfectă pentru logodnă.

Relația noastră fusese de la început una serioasă și amândoi ne cam săturaserăm să stăm mereu separat. Toată vara discutaserăm despre căsătorie. Acum venise toamna și noi încă nu oficializaserăm nimic. Începeam să-mi pierd răbdarea. Cum sunt genul căreia îi place să-și fixeze obiective, îmi doream să alegem data și să încep pregătirile. Aflasem însă că la Mark noțiunea de pregătiri presupunea mai puțină planificare decât însemna pentru mine.

Așadar, iată-ne la jumătatea lui septembrie și nici vorbă de vreo cerere în căsătorie. În mintea mea totuși, îmi imaginasem scenariul complet. Iar astăzi era o zi perfectă. Vremea era splendidă – răcoroasă și înviorătoare –, iar cerul toamnei avea o incredibilă culoare albastră. Eu aș fi spus da, cu lacrimi în ochi, încadrată de amestecul de frunze stacojii și galbene ca șofranul.

În mintea mea tocmai regizam această minunată scenă, în timp ce priveam cum cerul senin se acoperea de nori și devenea cenușiu și metalic. Nu mult după aceea, norii din ce în ce mai întunecați s-au pornit să toarne milioane de picături de ploaie. M-am afundat în scaunul mașinii. Cu cât ne apropiam mai mult de munți, cu atât mai tare se strica vremea, dar și starea mea de spirit. Și, la urma urmelor, pe cine păcăleam eu? Probabil că Mark nici nu-și mai amintea că era aniversarea noastră.

Când am sosit în parcare am hotărât, dacă tot ajunseserăm până acolo, să facem totuși drumeția. Cât am urcat, șosetele ude mi s-au mototolit în ghete și mi-au făcut bășici. Odată ajunși în vârf, s-a oprit în sfârșit și ploaia. Nu că ar mai fi contat, pentru că eram amândoi uzi leoarcă. Și de parcă nu era destul că ne udaserăm până la piele, platoul era invadat de o liotă de puști de 12 ani – părea să fie întregul efectiv al unei școli generale –, care țopăiau de colo-colo, ca niște mânji, îi imitau pe Beavis și Butthead și se prefăceau că se împing unii pe alții de pe versant. În mod clar nu acesta era cadrul romantic pe care mi-l imaginasem. Bineînțeles, nici priveliște nu era. De nici un fel.

Am găsit un loc mai ferit de vânt și situat ceva mai departe de hoardele de prepuberi. Am început să mă plâng de vreme și de picioarele care mă dureau și de cât de nedrept era faptul că urcaserăm până acolo doar ca să privim o droaie de nori cum nu se poate mai cenușii. În acest timp, Mark s-a aplecat spre mine și a început, cu calm, să-mi desfacă șireturile ghetelor mustind de apă și pline de noroi. Și-a luat din rucsac propriile șosete, mi-a scos ghetele, mi-a masat tălpile, mi-a pus un bandaj la călcâi și m-a încălțat cu șosetele lui uscate. Îmi venea așa, prostește, să plâng, pentru că nimic nu se întâmpla cum plănuisem.

– Știi… pur și simplu – o țineam eu întruna, scâncind –, am crezut că asta este o zi perfectă ca să ne logodim, și acum totul s-a dus pe apa sâmbetei și, oricum, probabil că nici nu aveai de gând să mă ceri de soție.

Nu mă puteam uita la el. Mi-am întors privirea spre cenușiul de nepătruns, acolo unde ar fi trebuit să fie nemaipomenita noastră priveliște. Nu mi-a trebuit mai mult de două secunde ca să-mi doresc să nu fi rostit nici o vorbă. Preț de câteva clipe, Mark nu a scos nici un sunet. Îl auzeam cum scotocește prin rucsac, poate căuta ceva uscat, orice, și regreta probabil că-mi dăduse mie ultimele lucruri uscate pe care le avea.

„Mda, mi-am zis în gând, am dat-o în bară. Acum vine momentul când o s-o rupă cu mine."

– Ai dreptate, a zis el, într-un final. Ar fi putut să fie ziua perfectă. Dar pe urmă a început să plouă. Și nici priveliștea nu există. Și acum ești plină de nervi. Știu cât de mult îți doreai să fie totul perfect.

A întins brațul și m-a prins de mână. Când, în sfârșit, m-am întors către el, Mark stătea în genunchi, și în cealaltă mână avea o cutiuță de catifea neagră.

– Chiar și așa, vrei să te măriți cu mine? m-a întrebat în timp ce deschidea cutia.

Chiar și așa.

Nu cred că aș putea vreodată să explic întocmai cum m-am simțit în momentul acela. Parcă un burete uriaș ștersese toată mizeria jilavă a acelei zile și, cu ajutorul unei vrăji neașteptate, totul fusese preschimbat și se transformase instantaneu în ceva absolut sclipitor.

M-am ridicat în picioare și Mark mi-a strecurat inelul pe deget. Exact atunci un nor uriaș și zdrențuit s-a înălțat pe deasupra stâncilor și ne-a învăluit complet într-o mantie dantelată de burniță. Stăteam înăuntrul norului și nu vedeam practic nimic altceva în afara lui Mark. Și, în sfârșit, așa cum ar fi trebuit de la început, restul nu a mai contat. Nici vremea, nici părul meu ud sau nasul care îmi curgea. Singurul lucru care conta eram noi doi, față în față, învăluiți de nori și promițându-ne că vom fi împreună până la moarte. Nu de dragul perfecțiunii, ci „chiar și așa".

Tremuram și plângeam și râdeam în același timp. Cum de-mi trecuse oare prin cap că ar fi putut exista ceva mai potrivit decât asta? Am răcnit „Da!" prin ceața care ne ascundea și am știut că acel cuvânt nu era doar pentru bărbatul din fața mea, ci și pentru viitoarea noastră viață împreună, care în clipa aceea era la fel de ascunsă și de neștiută precum priveliștea de pe vârful Giant. Când mă gândesc acum, îmi dau seama că a fost cea mai frumoasă priveliște pe care n-am văzut-o vreodată.

Karen Crafts Driscoll

În suspensie

Vârtejuri reci de vânt mă izbesc în timp ce mă chinui să înaintez.

– Ia-o mai încet, mă bombăne bărbatul meu. Ce te-a apucat?

Pe iazul din apropiere plutesc niște lebede, un fel de memento al dimineții pe care fusesem atât de pripită în a mi-o închipui: să reaprindem flacăra romantismului, să ne plimbăm mână în mână și să ne imaginăm un viitor doar cu noi doi și cuibul gol. Mezina noastră tocmai își dă examenul de admitere la colegiu și după ce aproape toată viața am fost o mamă devotată, îmi e destul de greu să-mi imaginez viața odată ce copila va zbura din cuib. Îi propusesem bărbatului meu ca, după ce o ducea cu mașina la centrul de examinare aflat în afara orașului, să facem o plimbare pe niște poteci din apropiere, pe care voiam de mult să le explorăm.

Pentru dimineața aceea, aparent ultima dimineață răcoroasă de primăvară, renunțasem la cafeaua pe care o beam în fiecare lună cu prietenele și la timpul pe care plănuisem să-l petrec în grădină, ca să-mi pot petrece timpul împreună cu el. Au fost niște sacrificii pe care