Nunți de vis. Povești adevărate. Vol. 4

De Helen Kay Polaski

Întâmplări reale despre magia pe care iubirea o aduce în viața ta

Aventura căutării rochiei de mireasă perfecte se sfârșește cu găsirea unui nou mire. Un diagnostic greșit de cancer devine pentru o tânără prilejul să afle că a făcut cea mai bună alegere în dragoste. Căsătoria unui cuplu de pensionari arată că iubirea nu are vârstă, iar cei care spun că ea este doar pentru cei tineri și că apare doar o dată în viață se înșală. Să completezi cercul dragostei cu un inel este singura cale să înțelegi cu adevărat încântarea pe care ți-o oferă aceasta. 57 de întâmplări adevărate despre magia care face doi oameni să rămână împreună până când moartea îi va despărți.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066864411

Previzualizare carte

Mulțumiri

Un sincer mulțumesc cititorilor mei, autorilor și familiilor lor, precum și editurii Adams Media. Aș dori să îi mulțumesc și lui Dumnezeu, pentru că a făcut totul posibil.

Introducere

Întotdeauna mi-am imaginat că mă voi căsători într-o livadă de meri: petale albe și de un roz delicat vor ninge peste noi, iar nori pufoși se vor plimba pe cerul azuriu în timp ce eu și cu alesul meu ne vom privi în ochi și vom jura să ne prețuim și să ne respectăm până când moartea ne va despărți. Nu s-a întâmplat totul chiar așa, dar nu mă plâng.

În anul în care am împlinit șaisprezece ani, prietena mea și cu mine ne-am dus la o școală învecinată să privim un meci de baschet. La un moment dat, mulțimea s-a ridicat în picioare când un tânăr a băgat mingea în coș. Și eu m-am ridicat, dar privirea îmi era ațintită pe un alt tânăr. Când mulțimea s-a așezat la loc, am rămas în picioare, incapabilă să-mi iau ochii de la băiatul care stătea pe bancă, așteptându-și rândul să intre în joc.

Oamenii așezați lângă mine au chicotit atunci când am apucat-o de braț pe prietena mea și i-am spus, fără suflare:

– Îl vezi pe băiatul acela de-acolo? O să mă mărit cu el.

La magia acelei clipe de visare se reduce totul.

Dacă și voi, la fel ca mine, credeți în dragostea la prima vedere și înțelegeți că e nevoie de un pic de magie ca doi oameni să rămână împreună până când moartea îi va despărți, atunci această carte e pentru voi.

Helen Kay Polaski

Cea mai bună dintre toate

Bisericuța albă, cu turla mândru îndreptată spre cer, era ca un semn pentru fermierii din Scarboro, Illinois, că nu sunt singuri pe pământ.

Bisericuța albă era centrul vieții sociale din orășel. Duminica, toți fermierii mergeau să se închine acolo. De luni până sâmbătă munceau din greu. Primăvara, semănau. Vara, cu Almanahul fermierilor în mâini, se rugau să fie soare, temându-se îngrozitor de secete sau de furtuni aprige cu vânturi puternice, fenomene care le puneau la încercare credința că recolta din acea toamnă va fi bogată.

Casa lui Dumnezeu din ținutul Lee se afla pe o stradă scurtă, alături de silozul de cereale, de vreo douăsprezece case și de o școală veche. Biserica era înconjurată de lanuri de porumb și mărginită de autostrăzile 30 și 51. Cincizeci și două de duminici pe an – cu excepția zilelor cu viscole –, fermierii și familiile lor umpleau stranele vechi din stejar. Își plecau capetele în acel sanctuar, până când „amin"- ul de final îi trimitea la subsol, să guste diverse delicatese făcute în casă. Oamenii de toate vârstele iubeau picnicurile de vară și ieșirile la înghețată, dar nunțile erau senzația anului.

În zilele cu nunți, mașinile Chevy și Ford, scârțâind de curățenie, erau parcate alandala pe iarbă. Tații, cu obrajii puternic bronzați contrastând cu frunțile lor albe ca laptele, se dădeau jos din spatele volanelor. Mamele zâmbitoare dădeau ultimele ordine familiei, apoi apăreau îmbrăcate în rochii înflorate, cu pălării asortate. Țâșneau afară din mașină și copiii fermierilor, mai interesați de joacă decât de felul cum arată. Unul câte unul, treceau prin ușile deschise ale bisericii și urcau scările abrupte. Mamele îi apucau pe cei mici de mână când treceau pe sub funia ispititoare a clopotului care se legăna deasupra balustradei. Intrau cu toții în șir, umpleau stranele și apoi așteptau.

În ziua aceea fericită de iunie 1952, clopotele au sunat melodios din clopotnița făcută din șindrilă albă.

O sută de capete s-au întors pentru ca o sută de perechi de ochi să vadă cum se deschid ușile negre din stejar. „Iată vine mireasa" era, cu siguranță, următoarea melodie intonată la pianul vechi la care se cânta potpuriul prenupțial.

Încercând să nu iasă în evidență, fiica predicatorului s-a grăbit să intre. Fetița de șapte ani stătea dreaptă, ajutată de protezele din metal care confereau înălțime staturii ei micuțe. Dar toată congregația știa adevărul. Sub rochia roz cu buline avea picioare malformate. În pantofii ortopedici avea tălpi deformate și degete lipsă. În acest orășel nu existau secrete. Toată lumea știa că în mănușile albe din bumbac erau opt degete în loc de zece.

– Așa s-a născut, i-a șoptit un invitat de prin partea locului unuia venit din alt oraș, care se holba la copilă fără să vrea să fie lipsit de respect. Și totuși, ca întotdeauna, chipul încrezător al lui Judy Ann, cu dinții ei mari din față cu tot, a făcut o biserică întreagă să zâmbească sincer și dulce-amărui. Băiatul de nouă ani, cu fața pistruiată și ochii albaștri, a murmurat adevărul pe care nimeni altcineva nu îndrăznise să-l rostească:

– Păcat de bărbatul care se va însura cu ea.

Multe mirese au venit și au plecat pe ușa aceea veche a bisericuței din inima Americii, dar clopotele au bătut cel mai tare și mai mândru în iunie 1968, când oameni din estul și din vestul Americii, din New York și din California s-au adunat să fie martori la nunta fiicei predicatorului.

Stând dreaptă pe picioarele ei artificiale, aceasta semăna cu o prințesă în rochia ei albă de mireasă din muselină cu picățele, având trena de aproape doi metri. Din spatele voalului de dantelă în stil european, radia zâmbetul ei perfect. Obrajii tuturor erau umezi de lacrimi de emoție, și 100 de suflete au bătut din palme și și-au încleștat mâinile în timp ce 100 de perechi de ochi urmăreau mireasa făcând pas după pas pe covorul ivoriu apretat, ținut special pentru nunți. Cu o mănușă împodobită cu perle și paiete trecută pe după brațul puternic al tatălui ei, Judy Ann își sprijinea cealaltă mână pe bastonul decorat cu margarete. Braț la braț, tată și fiică au aruncat săruturi invizibile unei mame recunoscătoare care stătea în strana din față.

Când s-a terminat marșul nupțial, o sută de perechi de ochi au fixat mirele chipeș, un flăcău în toată firea care nu mai avea pistrui. Ochii săi albaștri erau pironiți pe mireasa lui, și inima lui proclama, într-o altă tonalitate, o altă melodie:

„Sunt multe femei de treabă pe lumea asta, dar tu, iubita mea, ești cea mai bună dintre toate".

Judith Ann Squier

Ceșcuța din porțelan

Am o ceșcuță din porțelan. Nu mai are toartă, buza e ciobită, și marginea aurită s-a subțiat. Literele aurii aproape șterse compun cuvintele: „Gândește-te la mine". Doi trandafiri de un roz decolorat îmbrățișează protector ceșcuța. Timpul și uzura au decolorat culorile, dar cuvintele au rămas. Ceșcuța e așa de mică, încât pot s-o țin în palmă. Când strâng degetele în jurul porțelanului delicat, îmi aduc aminte de vremuri de mult apuse. Mă face să mă gândesc la alte vieți, alte iubiri și altă epocă.

A fost un dar de două ori. Robert Benjamine Bishop – Ben, pentru prieteni – a cumpărat această ceșcuță ca dar de aniversare pentru Annie Roberta McDonald. Ochii lui albaștri precum cerul senin scânteiau de nerăbdarea de a-și vedea iubita. Fusese plecat mai mult de un an, într-un pelerinaj prin sălbăticia din Florida, de la Madison la Tampa, pentru a învăța cum să fie comerciant. Acum se întorsese, în sfârșit, acasă.

Și-a legat cu grijă calul de stâlpul din fața casei, și-a scuturat de praf reverele din postav și și-a îndreptat pălăria veche de pai. A căutat sub șa, în sacii ponosiți, acolo unde, înfășurat în bumbac moale, împachetat în mai multe straturi de hârtie de mătase și legat cu o panglică drăguță de satin roz, ca să se asorteze cu obrajii ei, se afla darul lui de întoarcere acasă pentru Annie Roberta, o ceșcuță ce purta inscripția: „Gândește-te la mine".

Cu pachetul strâns în mână, Ben s-a grăbit prin curtea măturată, prin grădină – parfumată și minunată cu straturile ei de trandafiri de toate culorile – și în sus pe scările largi de la intrare, făcute din lemn de chiparos de Florida. A traversat veranda din scânduri de chiparos tăiate manual și a ajuns, în cele din urmă, la ușa maiestuoasă din sticlă de la intrare. Călătoria lui spre casă prin jungla plină de aligatori a ținuturilor neîmblânzite nu păruse nici pe jumătate la fel de lungă ca drumul de la cal la ușa de la intrare a casei lui Annie Roberta.

Oare m-a uitat? Oare va fi la fel? Și dacă are pe altcineva? Întrebările i se zbăteau în cap așa cum o făcuseră luni întregi. În curând va primi și răspunsurile.

O picătură de sudoare i s-a scurs pe obraji și în jos pe spate când a deschis ușa.

– Doamnă McD-d-onald! a spus el, îngrozit să audă cum i se frânge vocea ca unui flăcău fără experiență.

– Ben Bishop! a răspuns mama lui Annie Roberta, cu un zâmbet pe chip. Ce surpriză să te văd aici azi.

Doamna Zillianne Zaradora Phillips McDonald, descendentă a colonelului Walter Chiles din Jamestown, Virginia, și soția lui John Daniel McDonald, era înaltă, elegantă, impozantă și fermă, dar foarte amabilă. A văzut îmbujorarea ce începuse de la gulerul lui Ben și i se întinsese pe toată fața transpirată până la părul moale și blond. L-a privit inspirând adânc și a remarcat încheieturile albe ale degetelor care strângeau un pachețel legat cu panglică roz.

A zâmbit:

– Te rog să intri, Ben.

– Mulțumesc, doamnă, a spus Ben, în timp ce o urma pe doamna McDonald pe holul larg și răcoros până în salonul superb de duminică. S-a împiedicat doar o dată, pe covorul persan moale care ajunsese în vestul Floridei la bordul unui vapor ce înconjurase Cornul Africii. În mod normal, Ben nu era așa de stângaci și de timid, dar azi era o zi specială. Era ziua în care își revedea iubita și era din cale-afară de emoționat.

– Mi-aș dori s-o văd pe Berta, a spus el.

– Mă duc s-o chem, Ben, a spus doamna McDonald. E afară în grădina de legume. Îți mai aduc și ceva rece de băut. Te rog, ia loc pentru un minut sau două.

Ben nu putea sta jos. A încercat să-și încetinească respirația și să se calmeze. Și dacă ea nu-și mai amintește de mine? Dacă m-a uitat? Dacă are pe altcineva? A privit pe ferestrele salonului înspre grădină, ca să vadă dacă o zărește puțin.

În cele din urmă, a auzit pași ușori venind pe hol. S-a întors și a văzut-o, cu ochii ei cenușii zâmbitori și cosițele negre și lucioase, purtând în mâini o tavă din argint cu două pahare de ceai garnisite cu frunze de mentă. Când ea i-a zâmbit, lumea lui a devenit completă.

Ea știuse că el se va întoarce la ea.

– Vai, dragul meu Ben, te-ai întors acasă – și încă de ziua mea!

În ochii lui Ben, Berta reprezenta perfecțiunea. Își imaginase acest moment când mărșăluise atâția kilometri prin pădurile pline de pantere, urși și șerpi. Se gândise numai la ea în ciuda arșiței, a țânțarilor și a neplăcerilor. Pe tot drumul spre casă repetase în minte ce urma să spună. Iar acum, că venise momentul, nu putea rosti nici un cuvânt. În cele din urmă, a întins mâna și i-a dat pachețelul ambalat cu grijă.

Berta i-a oferit un zâmbet larg, minunat.

– Ah, Ben! Mi-ai adus un cadou! A luat cadoul din degetele tremurătoare ale lui Ben. A dezlegat panglica de satin și a legat-o la una dintre cosițele ei lungi și mătăsoase. Apoi, cu multă grijă, a desfăcut darul și a cuprins ceșcuța cu palma. Când a citit inscripția, i-a apărut un zâmbet delicat pe buze.

Se iubiseră unul pe altul toată viața, ca tovarăși de joacă, vecini și prieteni. Și vor continua să se iubească drept soț și soție. Pe 28 martie 1907 – la scurt timp după asta – s-au căsătorit.

Ceșcuța din porțelan a ocupat de atunci și până la adâncile lor bătrâneți un loc de onoare în salonul casei lor, care le fusese dăruită la nuntă de către tatăl ei. Au trecut anii, și Ben și cu Berta au avut două fetițe, Mildred și Elizabeth. Ca să le facă o bucurie, fetelor li se permitea uneori să folosească ceașca atunci când dădeau petreceri cu ceai pentru regine imaginare. Într-o zi i s-a ciobit buza, deși nimeni nu a aflat vreodată din care mânuță a alunecat.

În fiecare an de ziua Bertei, cei doi soți împărțeau o înghițitură de vin de soc din ceșcuță și Ben îi șoptea:

– Oh, draga mea Berta, să te gândești mereu la mine.

Berta îi lumina tot universul cu zâmbetul ei, apoi dădea din cap și îi promitea că mereu se va gândi la el.

Tragedia i-a lovit de ziua ei, în 1912, când l-au înmormântat pe Ben. Nu fusese bolnav decât o zi sau două. Mama mea, Elizabeth, avea doar doi ani și nu-și amintește. Mătușa Mildred, la patru ani, a fost devastată. În noaptea aceea, povestea mătușa Mildred, bunica a luat ceșcuța și a umplut-o cu vin de soc – așa cum făcuse în fiecare an de ziua ei, împreună cu Ben. Bunica a zâmbit printre lacrimi și a băut un pic din ceașcă, gândindu-se la Ben.

Când am venit eu pe lume, ceașca stătea pe polița căminului din camera de zi a bunicii. Nu voi uita niciodată ziua în care frățiorii mei au dat-o jos. Zgomotul brusc, ascuțit de porțelan spart ne-a oprit în loc pe toți. Bunica a plâns în ziua aceea – și ea nu plângea mai niciodată –, apoi a înfășurat ceașca în hârtie de mătase și a pus-o deoparte.

Când am împlinit douăzeci și unu de ani, bunica mi-a înmânat un pachețel legat cu panglică de satin roz, culoarea obrajilor ei, atât de moi și de roz. Am dezlegat funda și mi-am legat panglica de una dintre cosițele mele lungi, apoi am desfăcut hârtia de mătase. Înăuntru, am redescoperit ceșcuța de porțelan. Bunica mi-a spus atunci povestea dragului ei Ben. Și noi două – bunica mea iubită și cu mine – am umplut ceșcuța cu vin de soc din rezerva secretă și am împărțit o înghițitură. A fost ultima aniversare la care ea a mai fost prezentă, dar nu și ultima la care am băut vin de soc dintr-o ceșcuță specială de porțelan gândindu-mă la bunica mea și la dragostea pe care a trăit-o cu Ben cu atât de mulți ani în urmă.

Beth Gay

O captură pe cinste

Nu mi-am imaginat niciodată că mă voi îndrăgosti de un pescar, darămite de unul care locuiește în Dundas – un oraș din Minnesota de dimensiunea unui timbru poștal –, dar când Tom și cu mine ne-am cunoscut la o petrecere organizată de niște prieteni comuni, am fost atrași imediat unul de altul. Din nefericire, distanța dintre lumile noastre se întindea ca malurile râului Mississippi după dezghețul de primăvară.

Fiind născută și crescută în Minneapolis, îmi simțeam sufletul pierdut în modul de viață deschis specific fermierilor și orășelului de provincie. Crescut în inima văii, Tom nu suporta zgomotul și aglomerația din orașele gemene St. Paul și Minneapolis. Dar cum dragostea depășește toate granițele, Tom m-a convins în cele din urmă cu o cerere în căsătorie și cu promisiunea unei vieți de fericire eternă.

Logodna noastră a trecut pe nesimțite pe măsură ce le împărtășeam bucuria noastră familiei și prietenilor, ne adaptam noului statut al relației și făceam planuri pentru ziua cea mare. Mama lui Tom m-a rugat să particip la o tradiție specifică orașului Dundas. În ziua de dinaintea nunților, femeile din Dundas se adunau și nu făceau altceva decât să se ducă la pescuit. Mă îngrozea ideea de cârlige și creaturi alunecoase, dar, în cele din urmă, am cedat insistențelor viitoarei mele soacre. Numai femeile din „Ținutul celor zece mii de lacuri" puteau să inventeze un ritual așa de ciudat.

În ziua dinaintea nunții mele, m-am târât jos din pat la cinci dimineața și am condus până la Lacul Roberds. Cu ochii încețoșați și cu harta în mână, mi-am croit drum prin peisajul rural.

Pe măsură ce