Gheață și foc

De Amanda Quick

Jack Lancaster, consultant FBI, a fost mereu atras de cazurile
complicate pe care poliția le consideră fie imposibil de rezolvat,
fie accidente sau sinucideri. Supraviețuitor el însuși al unui cumplit
incendiu, anchetele care implică într-un fel sau altul focul sunt
pentru el deosebit de provocatoare. Abilitatea lui aproape supranaturală
de a pătrunde în mintea ucigașilor i-a adus o reputație
în anumite cercuri – și i-a complicat viața personală. Căci cu cât
rezolvă mai multe cazuri, cu atât alunecă mai mult în întuneric.
Singura consolare și salvare este Winter Meadows, o terapeută specializată
în meditație, care, după cazurile cele mai tulburătoare,
este singura capabilă să îi aducă înapoi pacea.
Însă faptul că dușmanul lui dintotdeauna încă trăiește nu îl lasă
pe Jack să își găsească liniștea cu adevărat. După ani în care și-a
consolidat puterea, Quinton Zane se întoarce, decis să scape de
toți cei care îi stau în cale. Jack este pregătit să îl înfrunte – deși își
dă dintr-odată seama că acum nu răzbunarea contează cel mai
mult în viața lui… ci o femeie tulburătoare, cu ochi de chihlimbar.

„Amanda Quick nu dezamăgește niciodată, iar acum ne oferă
un alt minunat romantic suspense, care combină superb secrete
întunecate, acțiune palpitantă și pasiune arzătoare.“
Kirkus Reviews

AMANDA QUICK este autoarea a 50 de bestselleruri New York
Times, care s-au vândut în mai mult de 35 de milioane de exemplare

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 29 ian. 1900
• ISBN: 9786063345593

Previzualizare carte

1.png

capitolul 1

capitolul 2

capitolul 3

capitolul 4

capitolul 5

capitolul 6

capitolul 7

capitolul 8

capitolul 9

capitolul 10

capitolul 11

capitolul 12

capitolul 13

capitolul 14

capitolul 15

capitolul 16

capitolul 17

capitolul 18

capitolul 19

capitolul 20

capitolul 21

capitolul 22

capitolul 23

capitolul 24

capitolul 25

capitolul 26

capitolul 27

capitolul 28

capitolul 29

capitolul 30

capitolul 31

capitolul 32

capitolul 33

capitolul 34

capitolul 35

capitolul 36

capitolul 37

capitolul 38

capitolul 39

capitolul 40

capitolul 41

capitolul 42

capitolul 43

capitolul 44

capitolul 45

capitolul 46

capitolul 47

capitolul 48

capitolul 49

capitolul 50

capitolul 51

capitolul 52

capitolul 53

capitolul 54

capitolul 55

capitolul 56

amanda quick

Gheaţă şi foc

Untouchable

Amanda Quick

Copyright © 2019 Jayne Ann Krentz

Toate drepturile rezervate

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate

ale Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Gheață și foc

Amanda Quick

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Adriana Marcu

Corector: Păuniţa Ana

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Quick, Amanda

Gheaţă şi foc / Amanda Quick;

trad.: Cristina Michaela Tache, Gabriel Florin Drăghici – Bucureşti: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-4523-4

ISBN EPUB 978-606-33-4559-3

I. Tache, Cristina Michaela (trad.)

II. Drăghici, Gabriel Florin (trad.)

821.111

capitolul 1

Cu cincisprezece ani înainte....

Avea paisprezece ani şi dormea din nou într-un alt pat. Din stradă, căsuţa de pe Marigold Lane părea confortabilă şi primitoare – văzută de afară, plină de farmec pentru potenţialii cumpărători, cum le plăcea agenţilor imobiliari să spună – dar ea hotărâse că nu avea să zăbovească prea mult pe acolo.

La fiecare câteva săptămâni, când se sătura de viaţa pe străzi, se ducea într-un centru de plasament unde stătea doar cât să facă vreo câteva duşuri fierbinţi şi să pună mâna pe nişte adidaşi noi, sau o pereche de jeanşi noi, sau un rucsac nou. Îşi dăduse seama foarte repede că rucsacul era esenţial pentru a supravieţui pe străzi. Cel de care făcuse rost luna trecută avea o gaură mare pen­­tru care trebuia să-i mulţumească drogatului ăluia cu cuţitul, care încercase să i-l fure. Drogatul nu mai constituia o problemă, dar rucsacul tăiat trebuia înlocuit.

Rareori stătea într-un centru de plasament mai mult de câteva zile. Mai devreme sau mai târziu, apăreau probleme. De data asta, problema era soţul. Numele lui era Tyler. Îl botezase în secret Tyler Scârba.

Văzuse cum se uită la ea cu două zile în urmă, când venise cu rucsacul sfâşiat, în care ţinea toată averea ei lumească: ceva haine, o perie de păr, o periuţă de dinţi şi nişte exemplare zdrenţuite din Winnie the Pooh şi The House at Pooh Center. La început nu fusese îngrijorată; doar enervată. Putea să se descurce cu Tyler Scârba, dar asta însemna că nu se putea duce la culcare seara. Ne­­mernicii ca Tyler aveau multe în comun cu gândacii de bucătărie – ieşeau după lăsarea întunericului.

Situaţia însă se complicase mult mai mult în după-a­­­miaza aceea când asistenta socială sosise în prag cu alt copil dat în plasament. Numele fetei era Alice. Tot ce avea cu ea era o valiză mică pe roţi. Avea unsprezece ani şi rămăsese orfană când avionul privat al tatălui ei se prăbuşise la decolare. În avion era şi mama lui Alice. Ambii părinţii fuseseră ucişi. Alice era la şcoală atunci.

Descumpănită şi traumatizată, spusese foarte puţine, exceptând numele şi că mătuşile ei vor veni să o ia.

Mai târziu, când ea şi Winter erau singure în dor­­mitor, repetase acelaşi lucru la nesfârşit.

– Mami şi tati mi-au spus că, dacă li se întâmplă vreodată ceva, trebuie să le sun pe mătuşile mele. Vor veni să mă ia.

În timpul scurtelor ei şederi în diferite centre de plasament în cursul ultimului an, Winter auzise afirmaţii asemănătoare. De obicei poveştile se dovedeau a fi mici minciuni sclipicioase spuse de părinţi bine intenţionaţi care voiau să-şi încredinţeze copiii că întotdeauna va exista un membru adult al familiei care să le fie alături; că nu sunt singuri pe lume. Că au rude care să-i protejeze.

Dar după mai multe luni de plimbat între diferite centre de plasament, ea ştia adevărul. Nu existau mătuşi sau dacă chiar existau, nu aveau să apară ca prin farmec să o salveze pe Alice. Sigur, poate că existau ceva rude îndepărtate pe undeva, dar erau şi o mie de scuze pentru care nu puteau să ia un copil la ele acasă. „Sun­­tem prea bătrâni. Nu prea cunoşteam ramura aceea a familiei. Stilul nostru de viaţă nu ne permite să luăm copilul. Călătorim prea mult. Nu ne putem permite să o luăm. Avem alţi copii care s-ar supăra. Copilul ăsta are se­­­rioase probleme emoţionale, cărora nu ne price­­pem să le facem faţă..."

Winter stătea pe patul de sus, cu picioarele atârnate peste margine. Rucsacul cel nou era pe pat lângă ea. Era îmbrăcată cu aceiaşi jeanşi şi hanorac pe care îi purtase în timpul zilei. Dormea întotdeauna îmbrăcată. Îi făcea plecările mai eficiente.

Într-o mână avea o lanternă stilou. În cealaltă mână ţinea strâns exemplarul din Winnie the Pooh. Mai devreme îi citise lui Alice câteva poveşti din el. Alice spusese că este prea mare pentru Winnie the Pooh, dar povestirile simpatice o liniştiseră. În cele din urmă căzuse într-un somn adânc.

Cu câteva ore în urmă noua asistentă maternală fusese chemată pentru că unul din părinţii ei vârstnici avea o problemă şi trebuia să vadă ce se întâmplă. Acum Tyler Scârba era în camera din faţă, bea şi se uita la televizor.

Winter fusese precaută şi încuiase uşa de la dormitor dar ştia că nu va folosi la nimic. Nemernicul avea cheie.

Mai trecu o jumătate de oră până când auzi clanţa uşii răsucindu-se. Când îşi dădu seama că uşa este încuiată, Tyler Scârba plecă. Pentru o clipă nutri o vagă speranţă că nu se va întoarce. Dar bineînţeles că se întoarse.

Auzi cheia în broască. Uşa se deschise. În lumina becului de pe culoar se profila silueta nemernicului, un individ burtos cu chelie, doar în maiou şi pantaloni.

Aşa cum stătea ea în penumbră, pe patul de sus, nu o observă. Intră în încăpere şi se duse spre patul de jos.

Se aplecă şi trase aşternuturile de pe trupul subţire şi ghemuit al lui Alice.

– Plecaţi de aici, domnule Tyler, spuse Winter. Aprinse lanterna stilou şi începu să o mişte într-un desen complicat. Nu aveţi voie să veniţi aici. Nu e o idee bună să veniţi aici.

Păstra un ton calm; potolit, dar ferm.

Surprins, Tyler se opri şi îşi feri instinctiv privirea din raza îngustă de lumină.

– Ce dracu’! În momentul următor vocea i se îndulci într-un lălăit de beţiv. Ce e scumpo? Nu poţi să dormi? Ştiu că e greu să te adaptezi într-o casă nouă, o familie nouă. Dar acum eşti într-o casă bună. Nu ai de ce să te nelinişteşti. O să am grijă de tine şi de Alice.

– Plecaţi, domnule Tyler! repetă Winter. Continua să mişte lanterna stilou, de data aceasta mai repede.

Lumina îi distrase atenţia lui Tyler. Se holbă la lanternă, îşi feri privirea, apoi şi-o fixă din nou în lumină.

– O să o iau pe Alice cu mine în dormitor, spuse el. Îi e frică să stea singură.

– Alice nu este singură, replică Winter. Sunt eu cu ea aici. Plecaţi! Nu e deloc o idee bună să fiţi în camera asta. Abia puteţi să respiraţi când intraţi aici. Nu puteţi să trageţi aer în piept. Inima vă bate din ce în ce mai tare. Vă întrebaţi dacă nu faceţi un infarct.

Tyler nu reacţionă. Era hipnotizat de mişcarea luminii. Începu să respire greu.

– Când spun „Winnie the Pooh", o să vă daţi seama că nu puteţi să respiraţi deloc când sunteţi în încăperea asta, spuse Winter. O să plecaţi. E singurul mod în care puteţi să vă mai uşuraţi durerea îngrozitoare din piept. Dacă ră­­mâneţi în camera asta, o să faceţi un infarct. Înţelegeţi?

– Da. Acum vocea lui Tyler era a unui bărbat aflat în transă. Lipsită de orice expresie.

Şuieratul aspru şi respiraţia grea deveniră mai zgomotoase.

– Winnie the Pooh, spuse Winter pe un ton de comandă blândă.

Tyler ieşi din transă, respirând cu greutate.

– Nu pot să respir, spuse cu glas răguşit din cauza panicii. Se răsuci pe călcâie şi se grăbi spre coridor. Inima mea! Nu pot să respir.

Ieşi pe coridor împleticindu-se şi se îndreptă clătinându-se spre bucătărie.

Winter sări pe podea.

– Winter? şopti Alice din penumbra patului de jos.

– E în regulă, spuse Winter. Dar trebuie să te scoli şi să te îmbraci. O să plecăm de îndată.

Din bucătărie se auzi o bufnitură puternică. Zgo­­mo­­tul fu urmat de o linişte nefirească.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Alice.

– Stai aici. Mă duc să arunc o privire, spuse Winter.

Se duse spre uşă. Cu lanterna stilou în mână, străbătu cu prudenţă coridorul. Alice se dădu jos din pat, dar nu rămase în cameră, ci o urmă pe Winter.

Tyler era prăbuşit pe podeaua bucătăriei. Nu se mişca. Telefonul lui era pe podea, lângă el. Winter fu cuprinsă de panică. Se întrebă dacă-l omorâse pe nemernic.

Alice veni lângă ea şi o luă de mână, lipindu-se strâns de ea. Se uită spre corpul nemişcat al lui Tyler.

– A murit? întrebă.

– Nu ştiu, răspunse Winter. O să verific.

Dădu drumul mâinii lui Alice şi traversă bucătăria. Se opri la mică distanţă de Tyler, încercând să se gândească la ce să facă în continuare. În filme şi la televizor oamenii controlau la gât o persoană inconştientă ca să vadă dacă are puls.

Se aplecă şi cu delicateţe puse două degete pe gâtul lui Tyler. I se păru că a detectat o bătaie slabă, dar nu putea să fie sigură. Era posibil să nu fie mort încă, dar putea să fie pe moarte. În acelaşi timp era posibil să fie doar inconştient şi să-şi revină din moment în mo­­ment. Winter ştia că în nici unul din cazuri nu era bine pentru Alice sau pentru ea.

– Îmbracă-te, spuse Winter. Pune înapoi în valiză tot ce ai adus cu tine. Nu ştiu cât timp avem.

Alice o privea cu ochi mari, înspăimântaţi.

– Bine.

Se răsuci şi o porni în goană înapoi pe coridor. Winter o urmă. Nu dură mult să adune puţinele lucruri ale lui Alice. Mica valiză nu fusese complet golită.

În drum spre ieşire, Winter se opri la uşa bucătăriei. Tyler Scârba era tot pe podea; tot nu mişca.

– Aşteaptă un pic, îi spuse lui Alice. O să chem un taxi.

Folosi telefonul de pe blatul din bucătărie. Tyler se mişcă exact când termina convorbirea. Deschise ochii. La început o ţintui cu o privire neîncrezătoare, apoi cu furie şi panică crescânde.

– Tu mi-ai făcut asta, şuieră el greu. Mă omori.

– Winnie the Pooh, zise Winter.

Tyler icni, se apucă strâns de piept şi se prăbuşi din nou, inconştient.

Winter se aplecă, băgă mâna în buzunarul lui, scoase portofelul şi îşi însuşi cei şaptezeci şi cinci de dolari pe care îi găsi înăuntru. Pentru o clipă se gândi să ia şi cărţile de credit, dar hotărî să le lase în portofel. Cărţile de credit lasă urme.

Aruncă portofelul pe podea lângă telefon şi se uită la Alice.

– Să mergem, spuse.

Alice dădu iute din cap că a înţeles.

Câteva minute mai târziu se suiau în taxi, pe bancheta din spate. Şoferul era în mod evident neliniştit că ia două puştoaice în toiul nopţii, dar nu puse nici o întrebare, în afară de a confirma destinaţia.

– Vreţi să mergeţi la autogară? spuse el.

– Da, vă rog, răspunse Winter.

Încerca să gândească un plan. Era obişnuită să fugă, dar înainte era mereu singură când pornea prin întuneric, noaptea târziu, cu rucsacul în spate. În noaptea asta trebuia să aibă grijă de Alice.

Începu să conceapă o listă de evadare în gând. Chiar folosind bani gheaţă, probabil că va avea nevoie de un document de identitate ca să cumpere bilete de auto­­buz. N-ar fi greu să găsească pe cineva de pe stradă şi să-i dea bani lui sau ei ca să le cumpere cele două bilete spre Los Angeles.

Cei şaptezeci şi cinci de dolari nu vor ajunge pentru mult timp. Vor trebui să folosească o parte din ei ca să cumpere un rucsac pentru Alice. O valiză, chiar şi una pe roţi, era o problemă pe străzi, un mediu în care trebuia să ai amândouă mâinile libere.

Când aveau să se termine banii, putea oricând să facă rost de alţii executând numărul cu mediul-cititor-de-vise. Era uimitor câţi oameni erau dispuşi să plătească douăzeci sau treizeci de dolari doar ca să le inter­preteze cineva visele.

Se lăsă pe speteaza banchetei, în timp ce mintea îi lucra cu febrilitate, alcătuind planuri. Alice se ghemui strâns lângă ea şi spuse coborând vocea la o şoaptă abia audibilă:

– Nu fi îngrijorată. Ne vor găsi mătuşile mele. O să aibă ele grijă de noi.

– Sigur că da, spuse Winter.

Nu era nevoie să o facă pe puştoaică să se confrunte cu adevărul în noaptea asta. Alice avea să afle destul de curând că nu va veni nimeni să le salveze. Erau pe cont propriu.

– Dacă întreabă cineva, suntem surori, spuse Winter. Pricepi?

– Bine, spuse din nou Alice. Apucă mâna lui Win­­ter. Eşti vrăjitoare?

Winter privi cum luminile casei din Marigold Lane dis­par în noapte, întrebându-se dacă Tyler Scârba murise.

– Nu ştiu, răspunse.

capitolul 2

Cu patru luni în urmă...

Visătorul se ţinu după urmele paşilor arzând prin nesfârşite culoare de foc. Ştia că prada lui era acolo, la adăpostul flăcărilor. Din când în când dădea de urme fantomatice ale lui Quinton Zane, indicii vagi care-l asigurau că nu are halucinaţii.

Visătorul era întotdeauna vigilent. Se ducea după fiecare urmă de pas fumegândă, după orice urmă a lui Zane, oricât de ștearsă ar fi fost.

În seara aceasta nu era prima lui călătorie prin labirint. Venea adeseori pe aici, şi nu întotdeauna în urmărirea lui Zane. În mod frecvent, urmărea alţi criminali în acelaşi labirint. În acele dăţi, aproape întotdeauna avea succes. La urma urmelor, era foarte bun în ceea ce făcea. Dar calmul pe care-l resimţea după urmărirea reuşită a unui alt criminal decât Zane nu era niciodată de durată.

Nu va avea odihnă până când nu-l va găsi pe Zane.

Visătorul nu ignora riscurile la care se expunea în labirintul de foc. Era perfect conştient că plătea un preţ mare pentru refuzul lui de a renunţa la urmărire. Dar nu putea să abandoneze căutarea, deşi se temea că, cu fiecare călătorie în acel coşmar, creştea probabilitatea de a se rătăci în culoarele de foc.

Îl impulsiona sentimentul că intră în criză de timp. Nu se putea opri acum, chiar şi visul se sfârşea când înce­peau urletele.

Cam asta era povestea vieţii lui, cel puţin când venea vorba despre relaţiile cu femeile, se gândea Jack. Numai că de această dată lucrurile ar fi trebuit să aibă un altfel de sfârşit. Dar şi ultima oară sperase la un altfel de sfârşit. Se spunea că definiţia nebuniei era să faci acelaşi lucru la nesfârşit, dar să te aştepţi la rezultate diferite.

– Domnule doctor Lancaster! Jack, trezeşte-te! Tre­­zeşte-te! Va trebui să chem paza dacă nu te trezeşti chiar acum. Te rog, trebuie să te trezeşti.

Jack se smulse din vis cu un monumental efort de voinţă. În ultimele luni, impulsul de a se scufunda îna­­poi în labirintul incandescent devenise semnificativ mai puternic. Era din ce în ce mai greu să se trezească.

Dar doctoriţa Margaret Burke îl fixa cu aceeaşi expresie de şoc şi teamă prost ascunsă, pe care o văzuse pe chipurile altor femei. De data aceasta diferenţa era că Margaret nu se culca cu el. Era directoarea clinicii pentru tulburări de somn care îi oferise patul pe care-l ocupa în seara aceasta.

Mormăi când îşi dădu seama că nu mai este în patul cu pricina; nu mai era conectat la monitoarele care scoteau bipuri şi bâzâiau. Era în picioare, în colţul îndepărtat al micii încăperi.

Ca să mai câştige puţin timp, se duse spre masă şi luă de pe ea etuiul de ochelari. Deschise tocul cu mare precizie, scoase ochelarii cu rame de oţel şi şi-i puse cu amândouă mâinile.

Când termină, respiră adânc ca să se liniştească, apoi riscă o privire rapidă în oglinda de pe perete.

O privire îi fu de ajuns ca să-i confirme ceea ce deja bănuia. Era o privelişte absolut înspăimântătoare.

Părul îi stătea ridicat, formând unghiuri ciudate. Că­maşa de spital fără formă pe care o purtase în pat se des­cheiase dând la iveală mult prea multă piele. Pe corpul lui, în mai multe locuri atârnau fire electrice care-l conectaseră la o mulţime de instrumente şi monitoare, şi care erau încă fixate de piele cu o bandă cu lipici.

Chiar dacă ignora ochii, fu nevoit să recunoască fap­­­tul că semăna mult cu o versiune modernă a monstrului lui Frankenstein. „Sau hai să zicem Jack, mortul viu."

Nu ştia niciodată ce-i speria mai mult pe ceilalţi – somnambulismul sau stranietatea din ochii lui atunci când se trezea din somn. Fusese informat de mai multe partenere de pat că avea un aer total de nebun când se extrăgea din visul cu labirintul de foc. În mod evident se trezea cu senzaţia unui om care a avut halucinaţii.

În lumea modernă nu prea era loc pentru oameni care aveau vedenii, darămite pentru cei care puteau face acest lucru la cerere.

Îi trebui un minut ca să recapete ceea ce ştia că Margaret consideră o expresie normală. Ochelarii îl aju­­­tau să mai estompeze o parte din efect. Din acest motiv nu se grăbise, şi şi-i pusese chiar înainte de a se încheia la cămaşa de spital.

Margaret era la uşă, cu o mână încleştată pe clanţă, gata să o ia la fugă să se adăpostească. Îşi ţinea strâns computerul mic de parcă ar fi fost vestă antiglonţ.

După cercetări amănunţite, alesese clinica ei în pri­mul rând pentru că Burke îl impresionase cu lucrările publicate referitoare la tulburările de somn şi cu interesul ei declarat în explorarea fenomenului de visare lucidă.

– Scuze, spuse el. Ridică o mână să-şi şteargă trans­piraţia de pe frunte şi rămase cu două fire electrice în palmă. Enervat pe el şi pe toată situaţia, aruncă firele şi o privi pe Margaret. Ţi-am spus că dacă visez povestea cu labirintul de foc s-ar putea să nu reuşesc să controlez visul sau somnambulismul. Ai spus că poţi să mă ajuţi.

Margaret făcu un efort eroic să-şi recapete aplombul profesional, dar mâna cu încheieturile albite rămase încleştată pe clanţă.

– Am crezut că mă descurc cu problema asta neobişnuită a ta, spuse ea.

– Vrei să zici că te-ai gândit că ar fi interesant să faci ceva experimente pe mine. Despre asta este vorba, nu-i aşa? Făcu un gest larg cu mâna, referindu-se la clinică. În ce te priveşte, eu nu am fost decât un cobai. Probabil că intenţionai să scrii despre cazul meu în vreo revistă de specialitate.

– Nu este adevărat. Visele tale sunt unice, domnule doctor Lancaster. Nu am mai cunoscut pe nimeni care să trăiască visarea lucidă aşa cum o faci tu. Dar coşmarul acela pe care tocmai l-ai avut...

– Ţi-am spus, nu este un coşmar normal – presupunând că există aşa ceva. Este un vis lucid pe care l-am construit de la zero. Îl folosesc în munca mea. Însă labirintul devine din ce în ce mai mare. Mai întortocheat. Îl scap de sub control. Trebuie să-i găsesc centrul.

– Măcar îţi dai seama cât de nebuneşte sună asta? Margaret ridică vocea. Eşti profesor universitar, Jack. Ai predat cursuri la facultate pe tema minţilor criminale. Ai scris două cărţi. În mod sigur înţelegi că ceea ce descrii tu este un soi de obsesie bizară. Cu foc, nici mai mult, nici mai puţin. Mă tem că va fi din ce în ce mai rău, şi dacă se întâmplă acest lucru s-ar putea să devii...

Se opri foarte brusc.

– S-ar putea să devin ce? întrebă el calm. Periculos? Paranoic? Instabil mintal? Asta voiai să spui?

– Ascultă, chiar aş vrea să pot să te ajut, dar îţi trebuie altfel de doctor. Chestia asta mă depăşeşte de departe. Adevărul este că studiul ştiinţific al viselor nu a progresat foarte mult. Mai sunt atât de multe lucruri pe care nu le cunoaştem. Te sfătuiesc cu toată puterea să consulţi un psihiatru, cineva care precis va avea o idee mai bună despre ce fel de medicamente te-ar putea ajuta.

– Am încercat.

Mai riscă încă o privire în oglindă. I se păru că ochii lui arătau normal acum. Spera că arată normal. Dar erau ochii lui, îşi spuse, deci, în consecinţă, lui i s-ar părea în mod firesc că arată bine. Întrebarea era, ce vedea Burke?

Ea se încruntă.

– Ai încercat terapia medicamentoasă? Nu ai menţio­­nat acest lucru când ai discutat cu mine.

– Fiindcă nu a funcţionat. Smulse alte două fire electrice rămase şi se îndreptă spre dulapul mic în care erau hainele lui. Se pare că amândoi ne-am pierdut timpul. Plec din laboratorul tău.

– Domnule doctor Lancaster! Jack. Îmi pare rău. Chiar am crezut că voi putea să pun un diagnostic pentru tulburarea ta de somn şi că voi reuşi să te ajut să o depăşeşti.

El deschise dulapul şi scoase cămaşa albă închisă cu nasturi pe care o atârnase acolo în seara aceea, mai devreme. Făcea parte din duzina de cămăşi albe închise cu nasturi pe care le deţinea. Nu cumpăra decât cămăşi albe. În felul ăsta nu pierdea timpul încercând să-şi dea seama ce cămaşă să poarte. Albul mergea cu amândouă costumele bleumarin de birou şi mergea şi cu oricare dintre cele şase perechi de pantaloni kaki care alcătuiau în cea mai mare parte restul garderobei lui. Mai deţinea şi patru cravate.

Şi aşa viaţa i se părea complicată. De aceea încerca să o simplifice de câte ori era posibil.

– Ţi-am spus, nu caut un diagnostic, spuse. Caut o modalitate de a controla mai bine visul ăsta nenorocit. Nu mai reuşesc să-l fac să funcţioneze aşa cum trebuie să funcţioneze.

– Îmi dau seama că atunci când intri într-o stare de visare lucidă eşti conştient că visezi, spuse Margaret. Mai înţeleg şi că te simţi de parcă ai manipula unele aspecte ale visului.

– Nu mă simt de parcă aş manipula elemente ale visu­­lui. „Chiar le manipulez."

– Multe persoane trăiesc această senzaţie din când în când, zise Margaret. Aceasta este definiţia visului lucid. Expe­­rienţa aceasta are loc de obicei când persoana începe să se trezească. Există o perioadă de timp foarte scurtă în care îţi dai seama că încă visezi. Dar ceea ce descrii tu – acest labirint de foc – ţine mai degrabă de... ăăă...

Se opri în mijlocul frazei şi se îmbujoră – un roşu stins.

– Mai degrabă ţine de halucinaţie? termină el fraza. De nălucire? Sunt conştient de acest lucru, doamnă doctor Burke. Acum vreau să mă îmbrac. Dacă vreţi să rămâneţi aici şi să priviţi, n-aveţi decât.

Margaret deschise gura, dar în mod evident reflectă mai bine asupra a ceea ce intenţionase să spună. Fără o altă vorbă, deschise uşa cu putere şi ieşi în grabă pe culoar.

Jack aşteptă până se închise uşa.

– La dracu’! spuse.

Îşi smulse încă un fir de pe piept şi aruncă halatul de spital.

Margaret Burke nu era prima femeie care fugea din­­tr-un apartament în care întâmplător se găsea şi el. Va merge mai departe, reluându-şi vechea politică. Să doarmă întotdeauna singur.

Îşi găsi maioul alb împăturit cu rigurozitate pe un raft din dulap. Îl despături şi îl trase peste cap. Toate ma­­iourile lui erau albe. Se potriveau bine cu teancul lui de cămăşi albe încheiate cu nasturi până jos.

capitolul 3

Cu câteva săptămâni înainte....

Bărbatul care fusese odinioară Quinton Zane privea focul de la o distanţă sigură. Vehiculul era acum cuprins cu totul de flăcări, o torţă ce ardea luminând noaptea deşertului. Rămăsese cu privirile pironite asupra flăcărilor. Acestea îi umpleau lumea, acoperind imaginea luminilor scânteietoare ale Las Vegasului în depărtare.

Era singur. La ora asta nu era circulaţie pe bucata de drum pustie. Nu era nevoie să-şi înăbuşe sau să ascundă fascinaţia electrizantă care-l cuprinsese. Nu trebuia să pretindă că este îngrozit. Nu mai existau alţi spectatori la acest spectacol. Era liber să savureze acest minunat act de distrugere.

Focul îi stârnea toate simţurile. Focul dezlănţuia în el un copleşitor sentiment de euforie, transmiţându-i în tot corpul unde seismice de putere. Focul era cel mai puternic drog pe care-l întâlnise; infinit mai satisfăcător decât sexul sau cocaina.

Singurul lucru care se apropia cât de cât, era să diri­­jeze o escrocherie. E drept, era cuprins de o senzaţie de beţie în momentul acela de triumf în care punea capăt unui proiect şi pleca cu banii. Era minunat să vezi expresiile stupefiate de pe feţele victimelor naive care rămâneau să se descurce cu dezastrul financiar şi cu vieţile lor spulberate. Dar nici chiar o escrocherie de un miliard de dolari nu reuşea să-i provoace o exaltare măcar de departe asemănătoare cu cea pe care i-o ofe­­rea focul.

Dacă ar fi fost normal – unul dintre membrii slabi ai turmei – probabil că şi-ar face griji în legătură cu această anomalie. Dar el nu era normal. El nu era slab. El nu făcea parte din turmă. El era prădătorul de care ceilalţi se temeau, dar pe care nu-l recunoşteau decât când era prea târziu.

Flăcările începeau deja să pălească. Probabil că ar trebui să plece. Întotdeauna exista o slabă posibilitate să observe cineva focul şi să se hotărască să cerceteze. Nu voia ca maşina lui închiriată să fie văzută plecând de la faţa locului.

Şi cu toate astea, ezita. Ar fi putut să stea acolo pe marginea drumului şi să privească până când nu mai rămânea nimic în afară de metalul înnegrit şi un cadavru atât de ars, încât nu mai putea fi identificat. Chestia la foc era că avea un splendid efect purificator. Putea să şteargă orice, inclusiv trecutul.

Dar nu ajunsese atât de departe doar ca să înceapă să facă greşeli. Se forţă să se răsucească pe călcâie şi să se ducă înapoi la maşină. Revizui în minte detaliile gran­diosului lui proiect, asigurându-se că luase totul în calcul. Probabil că autorităţilor la va trebui ceva timp până să anunţe că au identificat cu certitudine cadavrul. Dar curând vor trage concluzia că rămăşiţele găsite la volanul Mercedesului făcut scrum sunt ale proprie­tarului pe numele căruia era înregistrată maşina, adică Jessica Pitt. Şi vor avea dreptate.

Jessica fusese incredibil de frumoasă, deşteaptă şi ambiţioasă. Fiecare din cele trei divorţuri o lăsase mai bogată decât cel dinainte. Numai că, la fel ca toţi ceilalţi, Jessica tânjea după ceva cu asemenea disperare încât îl crezuse când îi promisese că el îi poate oferi ce doreşte. La rândul ei, ea îi oferise exact ce avea el nevoie ca să realizeze primii