Cetatea De La Marginea Lumii

De Cristiana Imbra

La granita Imperiului Roman de Rasarit, in secolul al VI-lea, libertatea si speranta sunt fragile, iar iubirea este pretioasa. Pe masura ce credintele vechi se risipesc si imperiul se retrage, Cetatea ramane singurul liman salvator in mijlocul intunericului care ameninta lumea. Dar supravietuirea ei depinde de puterea si de alegerile celor care o au in grija.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 4 mai 2022
• ISBN: 9786060713166

Cristiana Imbra

Povestile zboara prin viata mea ca niste fire de lumina. Oricat de departe as calatori, oricat de preocupata as fi de alte lucruri si orice altceva as incerca sa devin, stiu ca voi ramane mereu, in esenta, o tesatoare de povesti.

Previzualizare carte

Copyright

Cetatea de la marginea lumii

COPYRIGHT 2021 CRISTIANA IMBRA

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-316-6

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii CETATEA DE LA MARGINEA LUMII, un link către această carte şi către Editura Letras.

gri

Cuprins

Cetatea de la marginea lumii

Copyright

1. Neliniștea

2. Zidurile

3. Darurile

4. Chemarea

5. Recolta

6. Ceata de îngeri

7. Pădurea fermecată

8. Lupii

9. Furtuna

10. Rătăciți

11. Dimineața

12. Bătălia

13. Viața

14. Îndoiala

15. Străinul

16. Lăuza

17. Alegerea

18. Bărcile

19. Creștinii

20. Tinerețea

21. Hărțile

22. Amintirea

23. Cercul

24. Învoiala

25. Libertate

26. Atacul

27. După bătălie

28. Ploaia

29. Istoria

30. Zâna

31. Emoțiile

32. Alaiul

33. Rugul

34. Călătoria

35. Neamul

36. Fiica

37. Sanctuarul

38. Zimbrii

39. Trecutul

40. Povara

41. Cartea

42. Dorul

43. Adunarea

44. Cursa

45. Credința

46. Visul

47. Regretele

48. Însurătoarea

49. Schimbarea

50. Regina

51. Prima noapte

52. Mărturisirea

53. Pana

54. A doua noapte

55. Marea

56. Hotărârea

57. Bucuria

58. A treia noapte

59. Vraja

60. Legământul

61. Cununia

62. Umbra

63. Plutele

64. Sătenii

65. Poarta

66. Amintirea

67. Prevestirea

68. Focul

69. Plecarea

70. Singuri

Harta

1. Neliniștea

Era o vreme când puteai să stai zile întregi întins pe iarbă, în livada de meri, să privești cum se perindă printre crengi soarele, norii, stelele și luna. Să vezi cum cerul albit de ninsoare se face azuriu, apoi albastru orbitor de miez de vară, plumburiu, și din nou alb. Să vezi cum se deschid mugurii, cum se leagă fructul, cum se scutură frunzele una câte una.

Hera își trece mâna peste trunchiul aspru al unui măr bătrân. Jumătate din coroană îi e deja uscată, cu crengile încovoiate spre pământ, dar cealaltă se înalță spre cer și încă poartă muguri. Ca și mărul ăsta, lumea e pe jumătate putredă, iar vremea privitului spre cer, atât de îndepărtată, încât uneori îi pare doar un vis. Mărul, când nu va mai rodi, va încălzi sala cea mare din Cetate sau va hrăni rădăcinile fraților lui. Poate că așa va fi și cu lumea – poate că pârjolul de acum va încălzi generațiile viitoare, iar din putregai și cenușă se va ridica o lume nouă.

—Doamnă!

—Darsta! Îți amintești, dragul meu Darsta, când stăteam pe iarbă în livadă și priveam spre cer?

Bătrânul o privește pe sub sprâncenele stufoase, lipsit de expresie, și alege să nu răspundă. Hera e convinsă că uneori vechiul ei prieten, paznic și sfetnic crede că o ia razna, dar îi trece cu vederea rătăcirile pentru că ține la ea.

—A mai venit un convoi, zice el după câteva clipe.

—Sunt mulți?

—Vreo douăzeci… Tot din nord, de data asta dinspre Arrubium. Cică au fost prădați de două ori anul ăsta, iar a doua oară domnul lor a pus foc satului și a plecat spre Bizanț.

—Și ei de ce nu s-au dus cu el?

—N-au catâri și căruțe. Nici arme, nici merinde. Ca toți ceilalți, nu aduc cu ei decât amar și guri flămânde.

Fiorii unor frânturi întunecate de viitor îi strâng umerii Herei. Un răvaș primit în urmă cu două zile a făcut-o să se întrebe dacă nu cumva a venit momentul să plece și ea. Pământul ăsta nu e cel din care s-a născut, iar oamenii ăștia nu sunt neamul ei.

Au ajuns aici oarecum din întâmplare, sora ei de suflet și cu ea, într-o vreme în care nu se puteau întoarce acasă și căutau un loc unde exilul să le fie mai ușor, unde Teodora să-și urzească planurile de viitor și Hera să-și vindece inima frântă. Numai că ea nu s-a simțit nici o clipă în exil aici, dimpotrivă, i s-a părut că ar putea să rămână multă vreme prin locurile astea, poate chiar să prindă rădăcini. Când Teodora a plecat, s-au înțeles că Hera o va urma curând, peste cel mult o primăvară. A pierdut șirul primăverilor care au trecut de atunci și până alaltăieri, nici nu s-a mai gândit la plecare. A prins drag de pământul minunat de bogat, de Darsta, de Cetate, de oamenii ei, care au atât de mare nevoie de ajutor acum. Cei mai mulți dintre ei nu cunosc altceva decât sărăcia, atacurile hunilor și litaniile preoților, care îi îndeamnă să tacă și să rabde. Habar nu au pe ce rezerve de putere calcă zi de zi. Nu le văd, și chiar dacă le-ar vedea, nu le-ar înțelege.

Ridică brațul de crengi uscate adunate de prin livadă și pornește spre Cetate alături de Darsta. El, din fericire, e unul dintre cei care înțeleg.

—Știm pe unde sunt hunii? îl întreabă după câțiva pași.

—Am văzut o hoardă atacând Noviodunum. Cred că au fost opriți, deocamdată. O altă hoardă, mai numeroasă, pustiește prin câmpiile de dincolo de Danubius.

—Vărul tău ce zice? Ne poate ajuta, la nevoie?

Darsta dă din cap și oftează.

—Văru-meu n-o să iasă din Chei. O să ne găzduiască dacă ne ducem noi la el, dar n-o să vină el încoace. Nu mai are decât o mână de oșteni.

—O mână de oșteni de-ai lui face cât o hoardă întreagă…

—Odată, poate... Oamenii lui Zoltes nu mai sunt ce-au fost! Nici Zoltes nu mai e ce-a fost, cum nu mai sunt nici eu.

Hera își mută povara sub un singur braț și își petrece brațul liber pe după al lui, într-un gest de încurajare. Pașii lui încetinesc, apoi se opresc de tot. Se oprește și ea și îl privește cu blândețe. Darsta e ca pământul lui: la suprafață uscat și parcă cioplit cu dalta, dar în adâncime bogat și puternic. Uneori are nevoie să sape adânc în sine ca să se găsească. După câteva clipe, ochii lui cenușii strălucesc cu o lumină nouă.

—Mă socot că hunii n-or să vină spre noi nici anul ăsta. Cetățile de pe Danubius încă țin, și am auzit că negustorii din Histria și Callatis au tocmit mercenari să-i apere, la nevoie. Hunii și-or face de lucru prin alte părți peste vară, apoi s-or întoarce să ierneze în deșertăciunea din care au ieșit. O să trimit pe câțiva dintre băieții mai zdraveni la Zoltes, să-i pregătească până la anul cât de bine va putea. Și-o să mergem să schimbăm argintul pe grâne la Histria, să ne ajungă acum că suntem mai mulți. Iar tu, doamnă, să-i ceri Marii Mame să vegheze asupra noastră! Când or să vină hunii – căci negreșit or să vină, mai ales că s-o fi dus vestea că țăranii care fug din calea lor coboară încoace – numai cu ajutorul Ei o să-i putem opri!

Hera zâmbește și îl îndeamnă să pornească din loc. Marea Mamă veghează asupra tuturor copiilor ei, chiar și asupra hunilor, și nu se amestecă în războaiele oamenilor. Peste câmpurile desțelenite din jur se întețește dintr-o dată vântul. Totuși, Ea se arată acolo unde este recunoscută și binevenită.

2. Zidurile

Cetatea e așezată pe vârful unui deal semeț – o piramidă străveche, cea mai înaltă dintr-un grup de trei, ridicate poate pe vremea când marea bătea încă stâncile de la picioarele lor, înspre răsărit. Azi mlaștinile sărate încep chiar de la baza dealului, cu cărări schimbătoare și canale mâloase, încât numai câțiva pescari născuți și crescuți aici au curajul să-și mâne bărcile prin ele. Dincolo de mlaștini lucește un golf pe care localnicii au prins a-l numi Lacul, pentru că în fiecare an marea cea harnică mai lipește câte un val de nisip pe digul dintre golf și largul ei.

Deja nu mai sunt decât două guri pe unde se poate trece cu barca, știute doar de o mână de oameni. O latură mai puțin de apărat, își spune Darsta, în timp ce supraveghează lucrările la ziduri. Oamenii roiesc în toate părțile și cetatea se întărește văzând cu ochii, dar lui tot nu i se pare că se mișcă lucrurile destul de repede. Pe de altă parte, dacă golful ar fi fost navigabil, poate că împăratul de la Constantinopol ar fi întărit și cetatea asta, cum le-a întărit pe toate cele de pe Danubius și de la mare. Așa, grija asta cade doar pe umerii lui.

Ce-i drept, nu știu ei să facă multe, oamenii de pe aici, dar de construit știu să construiască ziduri strașnice. Darsta se ridică pe zidul lat cât un pas de om și privește de jur-împrejur. De celelalte părți ale dealului se întind ogoare, livezi de meri și de pruni, vii și pășuni și o pădure ca un tărâm aparte, întunecat, la marginea lor. Până nu de mult, dealul era acoperit cu câmpuri semănate, dar acum e semănat cu corturile și colibele noilor veniți.

Ultima dată când i-a numărat erau mai bine de două mii, cei mai mulți prea slabi ca să lupte. Când s-or apropia hunii, toată suflarea de pe coastele dealului se va scurge în Cetate. Ceea ce îi amintește că le trebuie un puț mai adânc, cel pe care îl au seacă în verile fierbinți.

Vor face găuri în ziduri, să poată trage în atacatori fără să fie loviți. Iar spre răsărit îi va face o fereastră largă Herei, căreia nimic nu îi place mai mult decât să privească spre mare, pierdută în amintiri. Oamenii ăștia se pricep să lucreze piatra. Și strămoșii lui se pricepeau, dar zidurile lor nu i-au ținut departe pe romani, așa că și-au părăsit orașele în ruină și și-au construit cetățile în suflete. Ceea ce porți în tine e cu adevărat al tău și nimeni nu-ți poate lua, le spunea unchiul său lui și lui Zoltes, pe vremea când erau doar niște țânci fără minte și nu înțelegeau de ce trebuie să-și petreacă zilele antrenându-se, în loc să alerge după fete, și de ce nu aveau și ei casă, capre și ogoare ca ceilalți oameni. Apoi au văzut casele și ogoarele arzând și au înțeles. O vreme au fost mulțumiți să colinde prin lume, dar până la urmă, nevoia de a se așeza undeva și de a ridica ziduri i-a biruit și pe el, și pe Zoltes.

Un tânăr pipernicit, într-o haină ponosită și prea mare pentru el, se proptește în calea lui. Arată flămând și speriat, însă hotărât.

—Domnul meu!… începe el, după care îi piere vocea și trebuie să se oprească o clipă. Domnul meu, am venit cu rugămintea să ne lași să facem o bazilică din piatra ce rămâne de la ziduri!

—Ce să faceți?

—O bazilică. O casă pentru Domnul atotputernic!

Face un gest în sus. Darsta își înfrânge pornirea să privească spre cer, în direcția arătată de degetul omului. Undeva acolo sus trebuie că Zalmoxis se prăpădește de râs, la gândul că cineva i-ar face o casă din moloz și bălegar, când el locuiește în lumea nesfârșită. Numai că zeul creștinilor se pare că are nevoie de adăpost, ca și credincioșii lui.

—Puteți să faceți ce vreți în afara zidurilor.

—Dar…

—Aici în cetate avem nevoie de loc pentru oameni!

Preotul acceptă, mai mult de nevoie, și se îndepărtează.

O undă de forfotă care străbate curtea îi atrage atenția că Hera s-a întors în Cetate. În ultima vreme petrece mai toată ziua singură, pe câmpuri sau prin livadă. Chiar și acum, când părul ei vălurit e de culoarea nisipului, iar în jurul ochilor mereu zâmbitori anii și-au însemnat trecerea, apariția ei îi taie răsuflarea. Și nu numai lui. În trecere, îi dă un bobârnac după ceafă unui băietan care o urmărește cu gura căscată, în loc să-și vadă de săpat.

3. Darurile

În sala cea mare din cetate e cald, în ciuda ploii mărunte de afară, semn că greul iernii a trecut. Ceilalți spun că fost o iarnă blândă, Herei însă i se pare că n-a suferit niciodată atât de mult de frig, poate din cauza amenințării pe care a simțit-o tot mai aproape în fiecare zi. Își mai trage o blană pe picioare și se încruntă din nou spre literele grecești de pe foaia de papirus din mâinile ei:

"Scumpa mea soră,

Sper ca răvașul meu să te găsească sănătoasă. Mă ierți că nu ți-am mai dat nici un semn de atâta vreme, dar te rog să pleci urechea și mintea la scrisoarea mea și să mă asculți, măcar o dată, măcar acum în al doisprezecelea ceas. Hunii curg de la răsărit ca din gura iadului, iar dinspre miazănoapte au început să coboare alte hoarde barbare, avari, vizigoți, slavi și alții nenumărați. Împăratul a risipit aurul și oștile ca să cucerească Roma, pe care tare mi-e teamă că nu o va păstra pentru multă vreme. Nu ar mai putea veni în ajutorul Scythiei Minor nici dacă ar vrea. Iar Biserica nu vă sprijină, pentru că preoții voștri nu se supun patriarhului. Sunteți singuri acolo, în calea tuturor urgiilor. Te rog să lași tot, să-i iei pe cei dragi ție și să pornești de îndată spre Constantinopol. Nu e nici o clipă de pierdut.

Te aștept aici. Te rog, nu mai zăbovi. Cu drag și teamă, sora ta Teodora"

Hera lasă papirusul să se ruleze peste cuvintele Teodorei.

Din curte se aud strigătele copiilor care se joacă prin bălți. Așadar, hunii nu sunt singurii de care trebuie să se teamă, iar Darsta are dreptate când zice că de la Bizanț nu trebuie să aștepte nici un sprijin. Răceala din oase parcă i s-a împrăștiat în sânge și îi curge acum prin tot corpul.

—Ce e de făcut? se întreabă cu voce tare.

Focul rămâne liniștit și nepăsător în vatră. Ploaia continuă să cadă, iar ziua își urmează drumul ei agale spre seară. Cu greutate, Hera se ridică și iese să le ajute pe celelalte femei la pregătirea cinei. Sporovăiala lor și tăiatul legumelor îi fac bine o vreme, apoi încep să o obosească. E recunoscătoare când mâinile subțiri și dibace ale Dariei se strecoară pe lângă ea și îi preiau treaba. Epuizată, se retrage dintre celelalte și se sprijină de peretele de lemn al bucătăriei. Ajutor. Cuvântul i se învârte în minte, purtat parcă de voința proprie. Ajutor… În jur se lasă ceața. Prin ea, siluetele femeilor se dizolvă treptat în fantasme, până când dispar de tot și nu mai e nimic decât ceață, umedă și rece, cu miros de nămol. Palmele Herei se deschid pe scândurile de care credea că se sprijină, dar acestea nu mai sunt acolo, așa că degetele i se încleștează în gol. Pășește! o îndeamnă o voce din adâncul ei. Pășește ca să nu-și piardă echilibrul. Unde calde îi mângâie tălpile goale, iar o pală de vânt o susține din spate. Încă un pas. Ceața începe să se ridice de pe balta netedă ca oglinda din fața ei. Balta, hainele și părul ei sunt nemișcate, și totuși ea simte vântul, blând ca o dezmierdare și plin de șoapte. Pășește! aude din nou vocea, de data asta din inima vântului, și își pune piciorul pe suprafața apei. Nimic nu se mișcă, nici măcar o umbră nu tulbură oglinda desăvârșită pe care se sprijină picioarele ei. Hera privește în jos. Cerul e fără fund și albastru, cer înalt de miez de vară, căldura lui îi intră prin tălpi și i se înfășoară pe picioare. În mijlocul bălții, Stejarul uriaș o așteaptă, cu coroana înălțată spre cer și rădăcinile împletite adânc sub oglinda apei, așa că pășește mai departe pe întinderea nemișcată, fără margini, cu singur însoțitor vântul. Fără teamă! îi șoptește vântul. Teamă?... Asta e o vorbă străină, îndepărtată, ca un zvon șters dintr-o altă lume. Își ridică brațele și salută Stejarul Marii Mame, cu inima plină de bucurie și trupul plin de căldura vieții. O unda îi trece pe sub tălpi, ca o binecuvântare, iar cuvintele încep să îi curgă de pe buze ca și când erau acolo de mult și nu mai aveau răbdare să-și ia zborul:

—Mamă, creatoare a pământului, a mărilor și a munților, născătoare a tuturor ființelor! Tu, care faci grâul să încolțească, care faci anotimpurile să se învârtă și care ții aprinsă lumina tuturor sufletelor! Mamă, coboară-ți privirea asupra noastră, ca să vedem limpede! Lasă-ți mâna asupra noastră, ca să facem ceea ce e drept! Pășește împreună cu noi, ca să rămânem pe drum! Mamă, cheamă-ți fiii și fiicele împreună! Învață-i să se caute și să se adune! Dă-le înțelepciune și putere să se ridice împreună! Mamă, mama noastră a tuturor, arată-ne calea și încălzește-ne inimile!…

Ultima undă îi atinge ușor degetele picioarelor și îi alunecă pe sub tălpi. Hera își lasă brațele în jos. În jurul ei și în ea e liniște deplină și pace profundă. Apoi un foșnet. Din coroana infinită a Stejarului, două ghinde s-au desprins și plutesc în jos. Hera întinde palmele: în stânga, ghinda se lungește și se desprinde în bucăți până când în locul ei stau patru pene albe de egretă. În dreapta, ghinda devine densă și grea și începe să crească, mai întâi într-o nuia, apoi într-un toiag noduros, înalt cât un stat de om, al cărui capăt trezește valuri și stropi în oglinda bălții. Cu grijă!, șuieră vântul. Hera zâmbește și se înclină, în timp ce apa îi urcă de la glezne spre genunchi.

O gură de aer îi ajunge, în sfârșit, în plămânii. Respiră adânc, cu nesaț, până când aerul își croiește loc prin apă și suflarea vieții i se împrăștie în sânge și în mușchi. Tușește afară apa izgonită de aer din pieptul ei. E aproape întuneric în jur, dar focul a cărui bătaie îi încălzește brațul stâng îi face bine. Perdeaua din jurul patului se dă la o parte și Daria se prăbușește lângă ea:

—Doamnă!…

Fața ei tânără, armonioasă, e umflată de plâns.

—Doamnă, am crezut că nu te mai întorci!…

Hera se întreabă ce a supărat-o mai tare – părerea de rău după ea sau spaima că trebuie să îi ia locul. Îi zâmbește încurajator. Deși nu-și dă seama, Daria e pe atât de pregătită pe cât ar putea să fie vreodată și mult mai pregătită decât a fost ea la vârsta ei. Ochii fetei rătăcesc în jos peste ea și se măresc brusc.

Numai tinerețea știe să treacă de la o stare la alta într-o clipă, își spune Hera, în timp ce chipul fetei se înseninează. Simte într-o mână moliciunea penelor, iar în cealaltă puterea toiagului parcă o arde.

4. Chemarea

Departe, dincolo de mare, o nouă zi își croiește drum printre nori și cețuri. Cetatea încă doarme, dar Darsta deja se încruntă către răsărit. Probabil că soarele nu se ridică pe cer pe cât de repede i-ar plăcea lui, râde Hera în sinea ei. Pe ea, în schimb, o întâmpină cu o căutătură mai prietenoasă. Îi întinde brațul ca să urce alături de el, pe zidul încă neterminat, îi cuprinde umerii și o trage aproape.

—Ție nu ți-a fost teamă că n-o să mă mai întorc?

—Nu. Știu că nu m-ai lăsa chiar acum.

Dintr-o parte, în lumina roșiatică a dimineții, Darsta seamănă cu șoimul lui. Pare la fel de hotărât și de neclintit ca piramida pe care stau.

—Uite!…

Hera întinde înainte cele patru pene, atât de albe încât strălucesc.

—Un dar? înțelege el.

—O chemare. Pune-ți palma sub mâna mea! Le vom trimite în cele patru zări, ca să îi cheme pe fiii și fiicele Marii Mamei alături de noi.

Pumnul lui se închide peste al ei și peste pene, aproape să le strivească.

—Păi, nu ziceai tu că și hunii sunt copiii Mamei?… Vrem să-i chemăm la noi pe huni?

Hera izbucnește în râs.

—Mă bucur că mă asculți! Și ai dreptate... Îi chemăm la noi pe cei care văd lumina Marii Mame, și vor să o păstreze în lume. Dacă și hunii sunt printre ei, atunci nu are de ce să ne îngrijoreze venirea lor.

Ridică mâna spre cer, sprijinită de palma lui. Abia deschide pumnul, și penele își iau zborul în sus, într-un rotocol sclipitor în care dansează împreună, înainte să pornească fiecare în altă direcție, cu vânturile neștiute și cu chemarea Herei.

—Și asta?…

Darsta arată spre toiag. Hera observă abia acum că, spre capăt, toiagul are muguri gata să se deschidă.

—E un alt dar. Încă nu știu care e menirea lui, dar cred că vom afla în curând.

5. Recolta

Părintele Cosma se îndreaptă de spate și privește în urmă: încă o zi de lucru la sfârșitul căreia nu se vede mai nimic.

Aici totul crește – Cetatea, satul, copiii, grâul pe câmp – mai puțin bazilica lui. Își șterge fruntea asudată cu mâneca și mai apucă un pietroi. Încet, încet, va crește și bazilica, după voia Domnului. Poate că după ce vor termina cu zidurile, vor veni oamenii să-i dea și lui o mână de ajutor, că doar pentru ei se chinuie. Nu sunt răi, oamenii de pe aici, doar speriați și neștiutori. La Callatis, unde și-a petrecut copilăria, oamenii înțeleg cât de însemnate sunt bazilicile și se îngrijesc de ele mai bine decât de propriile case. Sunt clădiri mari, frumoase, cu clopotnițe înalte și cupole strălucitoare. În momentul ăsta el ar fi recunoscător chiar și pentru un acoperiș de paie cocoțat pe