Dincolo de orizont

De Monica-Elena Mariuta

Intotdeauna exista iesire din intuneric. Trebuie doar sa gasesti calea spre lumina.
Se inserase cand Haru si Magenum impreuna cu insotitorii lor au ajuns la poarta Seranonului, cetatea cea mare a regelui. Poarta din fier de la intrarea in cetate avea simboluri misterioase gravate pe ea, pe care Haru incerca sa le inteleaga.

• Limbă: Română
• Editor: Monica-Elena Mariuta
• Data lansării: 24 aug. 2023
• ISBN: 9786303121680

Previzualizare carte

Copyright

Dincolo de orizont / Monica-Elena Mariuța

ISBN eBook ePub: 978-630-312-168-0

ISBN Ediție tiparită: 978-630-312-167-3

Întreaga responsabilitate pentru conținutul acestei cărți aparține autorului.

Copyright 2023, Monica-Elena Mariuța

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Carte distribuită de www.piatadecarte.net,

email: [e-mail]

Comenzi la tel. [phone] // 0787 708 844

Pentru solicitări de publicare vă puteți adresa editurii,

pe mail: [e-mail]

Editura Letras / www.letras.ro

[e-mail]

Cuprins

Copyright

Capitolul 1 Nimic nu este cu adevărat pierdut

Capitolul 2 Regăsirea

Capitolul 3 O veste neașteptată

Capitolul 4 Un pământ al disputei

Capitolul 5 Din ruinele trecutului se naște o lume nouă

Capitolul 6 Prieteni noi la vremuri noi

Capitolul 7 Monas

Capitolul 8 Doi regi

Capitolul 9 Nimic nu mai poate aduce înapoi ceea ce s-a pierdut

Capitolul 10 Planuri noi

Capitolul 11 Netera

Capitolul 12 Pierderea

Capitolul 13 Suferința

Capitolul 14 Regele lumii

Capitolul 15 Dincolo de orizont

Capitolul 1 Nimic nu este cu adevărat pierdut

Soarele a coborât spre locul său de odihnă, lăsând urme sângerii pe cerul senin. Vremea s-a schimbat, iar frigul nopții s-a lăsat peste ținut, forțând vietățile nocturne să-și găsească adăpost. Nopțile au devenit mai reci și nimic nu mai era ca altădată.

Aștrii nopții și-au arătat splendoarea, devenind tot mai vizibili pe cerul care se întuneca. Iar pădurea, învăluită într-o ceață deasă, părea magică, desprinsă dintr-o poveste. Aproape de drumul de piatră care ducea spre Seranon, marea cetate din nord, printre desișul pădurii se întrezărea o clădire. Acolo era locul de popas al călătorilor. Nimeni nu-și mai aducea aminte cine a construit clădirea, care avea la intrare stâlpi din granit și multe povești s-au spus încercând să se deslușească misterul existenței sale. În timp ce unii credeau că era o construcție ridicată de regii din vechime, alții erau convinși că era opera alfarilor. Renumiții alfari erau sursa multor povești. Un popor enigmatic, venit dintr-o altă lume cu mult timp în urmă, când rege peste ținuturile oamenilor era Draconis, strămoșul tuturor familiilor nobiliare. De atunci au trecut multe generații și totul s-a schimbat. În marele război au murit regi și prinți care dacă ar mai fi trăit, ar fi dat lumii dinastii de conducători. Multe case nobiliare au dispărut. Doar marea casă nobiliară a regelui Seranonului mai stătea demnă, semeață, ca un far care lumina în bezna nopții aducându-i pe marinari înapoi acasă.

Acum în pădurea de lângă Seranon era clădirea aceea enigmatică ce îi adăpostea pe călători. Nimeni nu putea ști cu adevărat care i-a fost întrebuințarea inițială, dar acum era folosită de cei care străbăteau lungul și obositorul drum spre Seranon și care căutau un loc pentru a înnopta.

Târziu în noapte, un grup de tineri și-a făcut apariția căutând adăpost în acele locuri. Veneau de departe, din ținuturile vulcanice de dincolo de marele lac. Oamenii se temeau de acele locuri îndepărtate și de cei de acolo pentru că era un tărâm despre care se credea că aparține nelegiuților și celor care se ascund de autoritatea regelui Seranonului. Tinerii știau aceste temeri și tocmai de aceea încercau pe cât posibil să nu atragă atenția asupra lor.

Erau trei tineri, doi băieți și o fată, ce nu păreau a avea mai mult de 15 ani. Unul dintre ei era incredibil de frumos. Era un băiat înalt, zvelt, cu părul blond, ce îi cădea în valuri pe umeri. Ochii lui mari, albaștri, erau o raritate în acele locuri, iar privirea îi era pătrunzătoare. Dacă priveai în ochii lui, puteai vedea albastrul cerului senin.

Ceilalți tineri îi spuneau Arum. Unul dintre tineri s-a apropiat de el și i-a vorbit în vechea limbă a celor de dincolo de lac, moștenire a timpurilor de demult, de dinainte de formarea regatelor.

—„Arum, aka ne tema ukuma egai." (Arum, nu putem zăbovi prea mult aici)

—Tarum, te rog să vorbești în limba acestor locuri pentru că o știi foarte bine. Nu putem să atragem atenția asupra noastră, i-a reproșat băiatul cu ochii frumoși.

—Știu, dar sunt obișnuit să vorbesc ca acasă, i-a răspuns Tarum, cumva deranjat de remarca prietenului lui.

—Nu suntem acasă. Este bine să rămânem în noaptea asta aici. Trebuie să ne odihnim înainte de a porni la drum, i-a spus Arum, așezându-și mâna pe umărul lui pentru a-l liniști.

Tarum era un băiat cu părul negru și ochii căprui. Câțiva pistrui rătăciți pe chip îi confereau un farmec aparte. 

Devotamentul lui Tarum față de Arum era de nezdruncinat, pentru că se cunoșteau de când erau copii și au crescut împreună ca frații. Tocmai de aceea auzindu-l pe Arum, Tarum, deși avea o altă părere, nu l-a contrazis și l-a ascultat.

Tinerii au fost întâmpinați de o femeie și au fost conduși în camerele unde urmau să-și petreacă noaptea înainte ca a doua zi să pornească din nou la drum. 

Arum a fost norocos pentru că a primit o cameră cu vedere spre râul care curgea în apropiere și care se pierdea printre copacii pădurii. S-a așezat lângă fereastră și a privit afară spre râu, încercând să vadă în depărtare cât mai departe până unde curgea acesta.

În mintea lui era o adevărată luptă. Se întreba dacă nu cumva râul ajungea la Seranon, cetatea ce era mereu în gândul lui. Era destinul lui neîmplinit, calea pe care trebuia să o urmeze.

—Nu îți este dor de zilele când eram acasă? s-a auzit o voce în spatele lui. Era Leia. Cu ea a copilărit și ea îl știa cel mai bine. Dacă ar fi avut o soră, Arum și-ar fi dorit să fie ca ea, să poată să-i spună orice, știind că nu-i va trăda niciodată încrederea acordată. Leia semăna cu Tarum, dar nu avea pistrui și avea părul șaten cu reflexii aurii.

—Nu îți este dor de locul unde te-ai născut, de Seranon? a întrebat-o el.

Fata i-a zâmbit și s-a uitat și ea pe geam, la pădurea ce părea că nu se mai termină.

—Noaptea nu vezi departe. Este ca și viața. Nu poți să știi unde te duce destinul. E ca și întunericul de afară, i-a spus ea. Dragul meu, nu îmi este dor de ceea ce am pierdut demult, mult prea devreme în viață.

—Câți ani ai avut când ai plecat din Seranon? a întrebat-o băiatul.

—Nu mai știu exact, cred că doi ani. Noi ne știm de când am ajuns în Sapor, și atunci aveam cinci ani.

Sapor era una dintre cele mai mari așezări de dincolo de marele lac, dar total atipică. Cu toate că mulți oameni au încercat să găsească așezarea, aceasta a rămas ascunsă și iluzorie asemenea unui miraj. Și asta pentru că era o așezare a unui popor nomad, care își construia casele pe piloni și într-un mod care făcea ușoară demontarea și montarea lor în altă parte. Cei din Sapor nu stăteau prea mult timp într-un loc și căutau mereu zone fertile, cu pajiști și verdeață pentru animalele lor. Erau crescători de oi și trăiau din munca lor, care era grea și istovitoare. Așezarea și-a păstrat astfel din farmecul timpurilor de altădată, când se trăia mai simplu. Pentru cei din Seranon, o astfel de viață ar fi fost un chin, dar asta pentru că nu erau obișnuiți cu greutățile vieții și cu lupta pentru supraviețuire.

—Ne vom mai putea întoarce acasă? Vom reuși să găsim drumul înapoi, spre Sapor? l-a întrebat Leia pe Arum, îngrijorată de perspectiva unui viitor departe de locurile dragi.

—Nu mai este cale de întoarcere. Am plecat pentru totdeauna, i-a răspuns acesta, hotărât că decizia pe care a luat-o este definitivă.

Leia nu s-a așteptat la un astfel de răspuns din partea lui. De când a plecat din Sapor s-a gândit mereu la momentul reîntoarcerii acasă.

—Nu vreau să rămân aici, i-a răspuns ea dezamăgită de cele auzite.

—Eu nu mă voi întoarce la Sapor, i-a mărturisit Arum.

—Cum poți să-mi ceri asta?

—Nu-ți cer nimic. Nici nu ți-am cerut să pleci și nici nu îți cer să rămâi cu mine. E decizia ta. Dar decizia mea este de a-mi urma calea, care duce la Seranon. Ajuns acolo, știu sigur că nu voi mai pleca. Voi rămâne.

—Ai spus că vrei să-ți cunoști mama care te-a abandonat și să te răzbuni pe cel care ți-a omorât tatăl.

—Da.

—Și acum îmi spui că vrei să rămâi pentru totdeauna la Seranon, un loc despre care nu știi aproape nimic, un loc străin, cu oameni pe care nu îi cunoști?

—Leia, ce mă așteaptă în Sapor? Nu m-am născut să cresc oi. Cred că destinul meu este altul. Și despre Seranon să știi că am aflat destul de multe. Știu că este cetatea regelui, tărâmul celor nouă porți, al Spațioportului, centrul lumii și locul acesta mă atrage și mă intrigă.

Leia s-a întrebat dacă nu cumva Arum îi ascundea ceva, ceva ce ar fi trebuit să știe și ea. Dar nu putea să-i spună deocamdată nimic, pentru că se temea să nu-i lase impresia că nu avea încredere în el. În definitiv, încrederea era totul. Iar ea avea încredere în el, altfel nu l-ar fi urmat la capătul celălalt al lumii cunoscute.

—Leia, nu are sens să vorbim acum despre astea când mâine ne așteaptă o zi grea. Să nu mai zăbovim și să ne odihnim pentru că mâine, dacă plecăm de dimineață, putem spre seară să ajungem în Seranon, i-a spus băiatul, parcă dorind să încheie discuția cât mai repede. 

Leia ar mai fi vrut să rămână cu el, dar nu voia să-l supere, așa că a preferat să se retragă în camera ei. Noaptea a fost odihnitoare și tinerii s-au trezit înainte ca soarele să apară pe cerul dimineții.

Înainte de plecare, Arum a vrut să meargă să vadă  râul pe care l-a admirat de la fereastra camerei sale. Nu a spus nimănui de intenția sa și a încercat să nu fie observat de prietenii lui când a ieșit afară. Ajuns aproape de malul râului, și-a dat seama că era destul de abrupt. Apele învolburate ale râului rupeau din mal cu furie, scoțând la suprafață pământul lutos.

Într-un moment de neatenție, când era prea aproape de apă, băiatul a alunecat. În zadar a încercat să se prindă cu mâinile de pământul de la malul apei. Apele învolburate ale râului l-au tras și l-au dus departe.

Băiatul nu știa să înoate ca, de altfel, toți cei din Sapor. Nu a fost niciodată nevoit să învețe și nici nu a avut de la cine. Dacă ar fi știut să înoate, și-ar fi putut salva viața. În schimb, era acum prizonierul apelor care îl trăgeau în jos, înspre abis și o moarte sigură. A încercat să se mențină la suprafața apei, dar vârtejurile apei erau prea puternice.

Strigătele lui disperate după ajutor au fost auzite de Leia, care venise să-l caute și care, văzând ce s-a întâmplat, a încercat în zadar să-l ajute. Dar și-a dat seama că dacă se arunca în apă după el nu avea cum să-l ajute, pentru că nici ea nu știa să înoate. A încercat să-i arunce o creangă mai groasă de care să se prindă, dar nu a reușit și atunci și-a dat seama că avea nevoie de ajutorul lui Tarum. În timp ce Leia fugea disperată să-l aducă pe Tarum, câțiva bărbați ce mergeau pe drumul spre Seranon s-au oprit și s-au îndreptat spre malul râului. Când au ajuns aproape de apă, l-au văzut pe băiatul care cu ultimele puteri încerca să se mențină la suprafața apei învolburate. Când l-a văzut, unul dintre bărbați nu a stat pe gânduri și a sărit imediat în apă ca să-l ajute. Știa să înoate mai bine ca oricine. Înota atât de bine, încât ai fi crezut că vine dintr-o lume aflată în adâncurile mărilor.

Nu a trecut mult timp și a reușit să ajungă la tânăr, prinzându-i mâna și scoțându-l la suprafața apei. Apoi l-a luat de umeri și a înotat cu el până la mal. Ajunși la mal în siguranță, au fost întâmpinați de Leia și Tarum, care nu știau ce să facă. Leia plângea crezând că Arum este mort. Dar a fost nespus de fericită când a văzut că acesta respira și a deschis ochii. Atunci l-a îmbrățișat cu drag și și-a șters lacrimile.

Când s-a uitat la bărbatul care i-a salvat viața prietenului ei, a văzut că acesta îl privea cu interes.

Bărbatul era uimit de culoarea ochilor băiatului pe care tocmai îl salvase. Nu mai văzuse ochi așa de albaștri până atunci, poate doar la alfari.

Arum l-a văzut că îl privește și s-a ridicat, apoi i-a mulțumit pentru că i-a salvat viața.

—Nu trebuie să-mi mulțumești, i-a spus salvatorul lui. Am făcut ceea ce ar fi făcut oricine știa să înoate și ar fi văzut pe cineva în pericol să se înece. Mă surprinde însă că nici tu și nici prietenii tăi nu știți să înotați. Prin părțile astea, toți știu să înoate pentru că marea este aproape și marele lac, și lacul din munți, și zeci de râuri în care poți să-ți pierzi viața. Este o lume a apelor pe care trebuie să o respectăm. Dar voi păreți a fi străini de aceste ținuturi. De unde veniți?

—Care e numele salvatorului meu? l-a întrebat băiatul, încercând să evite să-i răspundă.

—Magenum, i-a răspuns acesta după o clipă de gândire.

—Eu sunt Haru.

—Nu, nu, nu, s-a auzit vocea lui Tarum, care s-a uitat speriat la Leia.

—Îl cheamă Arum, i-a spus Leia bărbatului de lângă ei care era tot mai nedumerit de ceea ce afla.

—Haru sau Arum, că nu înțeleg, s-a adresat el băiatului cu ochi frumoși. Te ascunzi de cineva?

—Nu mă ascund de nimeni. Haru e numele pe care mi l-a dat mama care m-a născut, dar mi se spune Arum de când mă știu pentru că am fost crescut de o familie care nu era din aceste locuri. Ei îmi spuneau Arum pentru că-l puteau pronunța mai ușor. 

—Am înțeles. Mama ta a ales bine numele tău. Haru este din vechea limbă a alfarilor și înseamnă lumină. Ochii tăi sunt foarte frumoși. Nu am văzut oameni cu astfel de ochi albaștri. Ești din neamul alfarilor?

Era rândul băiatului să fie surprins. Chiar dacă bărbatul din fața lui i-a salvat viața, nu i se putea destăinui întru totul. Erau unele lucruri pe care trebuia să le păstreze ascunse, pentru a se proteja și a-și proteja misiunea.

—Sunt doar diferit, i-a spus privindu-l și încercând să-i memoreze toate trăsăturile. În fața lui stătea semeț un bărbat nu așa de înalt, dar frumos, cu părul castaniu, cu reflexii roșiatice ce îi cădea în bucle pe umeri și cu ochii mari verzi. I se părea cunoscut, dar nu avea cum să-l cunoască. Sau poate că l-a mai întâlnit cândva, undeva, și nu mai știa.

—Unde mergi? l-a întrebat Magenum.

—La Seranon.

—Ce bine. Acolo ne îndreptăm și noi, și spunându-i asta a arătat spre însoțitorii lui care nu coborâseră de pe cai. Erau șase bărbați masivi, cu pumnale prinse la piept. Dacă vrei pot să-ți împrumut ție și prietenilor tăi caii pe care-i avem de rezervă.

—Bine, a încuviințat Haru. Se gândea că în acest fel scurta drumul până la marea cetate și voia să ajungă cât mai repede acolo.

—Atunci să mergem, i-a spus bărbatul.

Haru s-a uitat la Leia, care i-a făcut semn că nu ar trebui să meargă cu el. Știa că ea nu era de acord să acorde încredere așa ușor unui bărbat despre care nu știau nimic. Dar acest bărbat, Magenum, i-a salvat viața și acum se simțea îndatorat acestuia.

Haru și prietenii lui și-au luat lucrurile cu care au venit și s-au întors la Magenum, care i-a așteptat nerăbdător să plece. Cu toții au pornit apoi călare pe drumul pietruit ce ducea spre Seranon.

—Este departe cetatea? l-a întrebat Haru pe cel care i-a salvat viața.

—Probabil că o să ajungem când se va însera. Este prima dată când mergi la Seranon?

—Da.

—Atunci vei fi surprins de ceea ce o să vezi. Nimic nu se compară cu Seranonul. Trebuie să vezi luminile cetății. Sunt magnifice.

—Am auzit că cetatea este veche și că înainte se numea Avis.

—Da. Și ce altceva ai mai auzit?

—Sunt lucruri pe care le știe toată lumea. Nu am avut de unde să aflu secrete.

Între timp, cei doi au coborât de pe cai și au pornit pe jos pe o potecă de munte.

—Ești inteligent. Vreau să știu cine ești, ce cauți aici, ce vrei să găsești în Seranon? l-a întrebat Magenum pe băiat.

—Vreau să-l găsesc pe cel care mi-a omorât tatăl. Am auzit că este în Seranon. Vreau să se facă dreptate și moartea tatălui meu să fie răzbunată. Asta îmi doresc cel mai mult, i s-a destăinuit Haru.

—Am înțeles. Ești un răzbunător. Ești mai mult de atât? Un fiu? Un frate? Un soț? l-a întrebat Magenum.

—Nu, nu am familie. Mama mea a fost nevoită să mă lase în grija unor străini imediat ce m-a născut. Am fost crescut departe de aceste locuri. Dar cei care m-au crescut au murit, nu cu mult timp înainte să plec spre Seranon.

—Când te-ai văzut singur, fără să-i ai alături de tine pe cei care te-au crescut, atunci ai decis să pleci?

—Da.

Magenum a văzut lacrimi în ochii lui Haru și în momentul acela a simțit că-i pare rău pentru el, pentru destinul lui crud și pentru tot ce a trebuit el să îndure. Cumva se regăsea în ceea ce povestise Haru. Nici copilăria lui nu a fost una fericită. Și el și-a pierdut mama mult prea devreme, când avea cel mai mare nevoie de ea. „Oare câți copii ca noi au mai fost în lumea asta și ce soartă au avut", s-a gândit Magenum.

—Cum au murit cei care te-au crescut? l-a întrebat el pe băiat.

—Nu știu. Au murit în somn, i-a răspuns acesta.

—Amândoi? Ciudat.

—S-a întâmplat când eu nu eram acasă. Am plecat eu și câțiva prieteni să aducem lemne din pădure pentru că se lăsase un ger cumplit. Pădurea era departe și am lipsit destul de mult de acasă. Nu știu de ce, dar an de an era tot mai frig și nu numai noi am suferit, sufereau și animalele. Nu poți să îți închipui până nu trăiești acele clipe. Erau nopți când nu puteai să dormi de frig și trebuia tot timpul să ai grijă să nu lași focul să se stingă. Era greu. Dar plecarea mea a fost o greșeală. I-am lăsat singuri și după câteva zile nu au mai suportat frigul nopții, au făcut focul cu ce au găsit la îndemână și au adormit. Când m-am întors acasă, nu am putut să intru înăuntru pentru că era fum peste tot, în toate camerele.

—Cei care te-au crescut au murit sufocați?

—Da. I-am găsit morți, în pat. Poate dacă veneam mai repede aș fi putut să-i salvez, i-a spus Haru oftând. Amintirile erau încă mult prea dureroase pentru el. 

—Ce rost are să regreți ceea ce nu poți schimba. Așa a fost să fie. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, poate că tu nu ai fi plecat de acolo și noi nu ne-am fi întâlnit. Ar fi fost păcat să nu te cunosc.

—Chiar așa? Crezi că mă cunoști deja? i-a spus Haru zâmbind.

—Am impresia că te cunosc de-o viață.

—Ciudat, și eu simt la fel.

Cei doi bărbați au râs fără să bănuiască nimic din cât de complexă era viața și cât de neîntâmplătoare era întâlnirea lor.

—Sunt curios ce impresie o să îți faci după ce vei sta mai mult timp în Seranon, i-a mărturisit Magenum. Nu știu unde ai copilărit, dar din ce mi-ai spus până acum cred că nu ai avut o viață ușoară. Te apreciez pentru că ai știut să supraviețuiești. Să știi că în Seranon vei întâlni o altă lume, diferită de cea cu care ai fost tu obișnuit. Locuitorii Seranonului trăiesc mult și se bucură de tot ce le poate oferi viața. Nu sunt nici flămânzi și nici înfrigurați. Au un acoperiș deasupra capului, mâncare, haine, case. Casele lor sunt mari, cu două sau trei etaje și cu multe încăperi, iar curțile lor sunt îngrijite și au flori care înfloresc tot anul. Iar băile din Seranon au apă ce izvorăște caldă din pământ. Noi folosim apa asta și ca să încălzim locuințele.

—Nu cred că există un loc pe pământ unde să ai de toate fără să te lupți ca să le obții.

Magenum l-a privit uimit și ar fi vrut să-i spună ceva, dar s-a oprit pentru că a auzit în apropiere un foșnet de frunze și de iarbă călcată. I-a făcut semn lui Haru să tacă și încet, cu băgare de seamă, și-a luat arcul cu săgeți și l-a îndreptat spre locul de unde venea zgomotul. Până ca Haru să-și dea seama ce se întâmplă s-a terminat totul. Magenum a lovit cu săgeata o căprioară care s-a aflat acolo și care nu a apucat să fugă și să se facă nevăzută în imensitatea pădurii. Săgeata a străpuns-o și a doborât-o la pământ.

Când cei doi bărbați s-au apropiat de căprioară, aceasta încă trăia. Magenum a luat un pumnal și i l-a arătat lui Haru.

—Fă ce trebuie, i-a zis băiatului, indicându-i acestuia că trebuie să-i curme viața nevinovatei făpturi din fața lui.

—Eu? s-a mirat Haru, ezitând. Nu pot să fac asta.

—Nu ai ucis până acum? l-a întrebat Magenum.

—Nu. Niciodată, i s-a destăinuit acesta.

—Incredibil! Mergi la Seranon ca să-ți faci dreptate, să răzbuni moartea tatălui tău. Nu crezi că acum este un moment bun să exersezi ceea ce vei face când îți vei întâlni dușmanul?

—Eu nu m-am gândit la asta, i-a mărturisit Haru, îngrijorat de ceea ce urma să se întâmple. Știa că trebuie să fie puternic pentru a rezista încercărilor prin care trebuia să treacă.

—Te voi ajuta, i-a spus Magenum așezând pumnalul în mâna băiatului și îndreptându-l spre biata vietate întinsă la pământ și care încă respira cu ultimele puteri. Haru i-a curmat viața căprioarei, încercând să fie cât mai rapid pentru a nu face animalul să sufere inutil. Când totul s-a sfârșit, Haru și-a privit mâinile pline de sânge. Era îngrozit de ceea ce vedea și a încercat să-și șteargă sângele de pe mâini în iarba încă umedă de roua dimineții.

—Nu este așa de ușor precum pare, nu? i-a spus Magenum.

—Da, nu este ușor să iei viața unei ființe nevinovate, a recunoscut Haru.

—Oricând îmi poți cere ajutorul. Voi face tot posibilul să te ajut să-l găsești pe cel care ți-a omorât tatăl, dar trebuie să te gândești bine dacă răzbunarea este cea mai bună soluție, și spunând asta, Magenum i-a întins mâna, iar Haru i-a luat-o și cei doi s-au îmbrățișat pecetluind astfel înțelegerea lor.

Capitolul 2 Regăsirea

Întotdeauna există ieșire din întuneric. Trebuie doar să găsești calea spre lumină

Se înserase când Haru și Magenum împreună cu însoțitorii lor au ajuns la poarta Seranonului, cetatea cea mare a regelui. Poarta din fier de la intrarea în cetate avea simboluri misterioase gravate pe ea, pe care Haru încerca să le înțeleagă.

—Cei doi șerpi înaripați sunt simboluri vechi ale alfarilor, ei înconjoară un disc de aur care reprezintă soarele, i-a explicat Magenum lui Haru.

—Alfarii sunt atât de diferiți de oameni, i-a spus Haru.

—Toți suntem diferiți. Alfarii nu s-au născut pe pământ, așa că e normal ca ei să fie altfel decât noi. Diferiți sunt și tanii, care sunt urmași ai unei civilizații apuse, demult pierdută în negura timpului, ascunsă acum într-un loc veșnic înghețat. Tanii sunt așa de puternici, încât îi sperie chiar și pe alfari.

—Nu am auzit de tani, i-a mărturisit Haru.

—Îmi pare rău să aud asta. Tanii sunt cei mai drepți și mai curajoși