Aleea Cu Artari

De Alexandru Tatomir Letras

Ce ma ingrozeste cel mai mult e posibilitatea de a nu fi nimic dincolo. E probabil motivul principal pentru care am scris “Aleea cu artari”, un roman psihologic care se impleteste cu fantasticul si groaza. Maximilian e student la medicina in anul 3, stralucit si foarte pasionat de neurostiinte. El se indragosteste subit de o colega de facultate exceptional de frumoasa, Andreea. In Maximilian se porneste o lupta launtrica sfasietoare intre noul sentiment complet strain lui, iubirea fata de Andreea, despre care crede ca nu o poate avea, si pasiunea lui pentru neurostiinte, singura iubire in care crede cu adevarat. Din aceasta disonanta se nasc demoni care vor conduce spre un paroxism tragic si le vor arunca existenta intr-un infern fantasmagoric supradimensional.

“Aleea cu artari” este despre cum sa-ti curmi libertarea atunci cand ai totul la indemana, sau cum sa te intemnitezi din proprie vointa atunci cand liberul tau arbitru te imobilizeaza intr-o tesatura de paianjen.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 4 mai 2022
• ISBN: 9786060713692

Alexandru Tatomir Letras

M-am nascut la 22 martie 1989 in judetul Hunedoara. Sunt absolvent al Facultatii de Medicina din cadrul Universitatii de Medicina si Farmacie “Iuliu Hatieganu” din Cluj-Napoca. Intre 2015 si 2021 am fost cercetator postdoctoral la Universitatea Maryland din Baltimore, Statele Unite, unde am lucrat in domeniul neurostiintelor moleculare.Scriu pentru ca ceva ma obliga sa scriu, simt nevoia de a asterne ceea ce vad, simt, traiesc, lucruri pe care le bag apoi intr-un malaxor al ideilor si le scot sub o alta forma. Scriu pentru ca singura limita e cea a imaginatiei. Scriu, deci exist!

Previzualizare carte

Alexandru Tatomir

Aleea cu arțari

logotip1

Copyright

Aleea cu arțari

COPYRIGHT 2021 ALEXANDRU TATOMIR

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-369-2

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii ALEEA CU ARȚARI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Aleea cu arțari

Copyright

Prolog

Epilog

Note explicative

Prolog

Mașina frână brusc la jumătate de metru în fața trecerii de pietoni. În bătaia claxonului, doamna își ridică buchetul de crizanteme rozalii căzut pe asfalt, cu mișcări lente, anevoioase. După ce ajunse pe trotuar, îi aruncă o privire pierdută șoferului care-și termină ploaia de apostrofări doar când cei din spate începură și ei să facă zgomot, apoi își continuă drumul cu privirea în pământ. Mergea agale, clătinat, ca și cum o greutate o apăsa alternativ dintr-o parte și din cealaltă. Tenul îi era zbârcit cu riduri groase în jurul ochilor, cu toate că la o privire mai atentă s-ar fi găsit pe alocuri în fizionomia feței elemente care să sugereze că nu avea o vârstă prea înaintată. Era îmbrăcată într-un costumaș negru, iar pe cap avea o năframă neagră de sub care se iveau fire albe de păr.

La un moment dat se opri în fața unei terase cu deschidere la bulevard și se uită la mulțimea care savura prânzul, iar apoi ridică fruntea să vadă cerul senin de un azur impecabil. Era început de vară și o lumină caldă cădea peste municipiul C., un important oraș al țării și mare centru universitar. Din când în când se mai lovea de câte un pieton grăbit ori de cineva care stătea la semafor cu ochii în telefon, iar ei ba îi zâmbeau și-și cereau scuze, ba croncăneau printre dinți vorbe de duh, mai în șoaptă ori mai în gura mare, însă pentru ea era totuna, căci trecea pe lângă ei și printre ei ca și cum n-ar fi fost acolo, cu privirea în jos și mânată de un țel doar de ea știut. Când ajunse la intersecția bulevardului D. cu aleea T., o coti la stânga și se pierdu în umbra arțarilor.

***

Senatul Universității de Medicină și Farmacie va ține astăzi obișnuita întrunire lunară, ultima dinaintea vacanței de vară. Pe strada P. se ridică impozantă o clădire de șase etaje, placată pe exterior cu granit, cu un frontispiciu de marmură vișinie, pe care este inscripționat numele instituției. Strălucirea razelor de soare reflectate de granitul Rosa Porrino contrastează flagrant cu vârsta și aspectul clădirilor din jur. În această clădire își au birourile atât rectorul, cât și decanii celor trei facultăți, de Medicină, Medicină Dentară și Farmacie. La parter, în spatele unei inscripții de sticlă cu sigla universității, se găsește intrarea într-o sală de ședințe destul de încăpătoare, cu o masă ovală de pal dublu melaminat în mijloc și vreo treizeci de scaune cu spătar înalt de catifea roșie înșirate în jurul ei. Membrii Senatului, forul superior de conducere al comunității academice, sunt atât profesori universitari, cât și studenți deopotrivă. Cei cu grade mai multe pe diplome sunt cu gândul la concediu, la proiectele intrate pe ultima sută de metri, la pacienți sau pur și simplu nu se gândesc la nimic și doar respiră binefacerile cotidiene ale lui „carpe diem". Ceilalți, încă nepurtători de diplome, sunt speriați ori optimiști în fața examenelor iminente.

La primul etaj, chiar deasupra sălii de ședințe, se află o încăpere mărișoară. În fața peretelui opus intrării care o desparte de o anticameră mai micuță se găsește o sofa de mușama de culoare maroniu închis. O masă de lucru servind drept birou, dreptunghiulară, de vreo doi metri lungime, cu două monitoare mari unul lângă altul, se sprijină de peretele din dreapta, iar de partea opusă se întinde o bibliotecă din stejar, pe care erau înșirate fel de fel de tratate de medicină, neurologie, neuroștiințe și psihiatrie ori diverse reviste din aceste domenii. La stânga intrării se mai află un raft negru cu o grămadă de dosare de diferite culori, așezate ordonat unele lângă altele. Pe scaunul de birou rotativ stă picior peste picior un domn trecut de cincizeci de ani care privește în gol peretele alb. Pesemne că meditează la ceva. Profesorul Alexandru Fidafor este medic primar psihiatru și conducătorul Departamentului de Neuroștiințe al Facultății de Medicină. Nu este foarte înalt și poartă pantaloni de stofă negri, o cămașă albastru deschis cu mâneci scurte și cravată neagră cu dungi albe, iar pe nasul acvilin are o pereche de ochelari cu șnur, în spatele cărora se ascund doi ochi micuți de culoare alunie. Deasupra ochilor se arcuiesc stufoase sprâncenele de la care începe o frunte înaltă, meditativă. Un început de chelie i se ivise în creștetul capului, dar restul părului îi este încă negru. Fidafor își mută privirea pe unul din monitoare la fotografia unui tânăr tocmai intrat în cea de-a treia decadă a vieții. Pe un fundal alb, profesionist, se conturează o fizionomie tristă, aproape încruntată, cu doi ochi căprui spre negri, nu prea măricei, dar nici mici, care dau impresia că ascund ceva interzis. Părul negru precum tăciunele, lung de vreo trei sau patru degete și ondulat pe alocuri la vârfuri, contrastează cu un ten aproape palid. Are o frunte înaltă, sprâncene groase și pomeții obrajilor ușor proeminenți. Obrazul păstrează o urmă de bărbuță ce tocmai reîncepea a crește. Per ansamblu, chipul trădează un proces continuu de ruminație și luptă lăuntrică angoasantă. Fidafor fixează cu privirea acei ochi melancolici și simte un sentiment viu de milă încercând să înțeleagă tragedia din spatele lor. Se gândește dacă va reuși să cunoască vreodată străfundurile personalității acelui tânăr student medicinist și se învinovățește că nu reușise, psihiatru fiind, să sesizese o cât mai mică deviație a caracterului și a comportamentului acestuia care să-l fi ajutat să prevadă mersul evenimentelor. Știe că în câteva minute ședința va începe la parter, el însuși fiind unul dintre membrii Senatului, dar un glas al curiozității și al protestului la adresa nedreptății și nonsensului încă îl ține pe loc.

Își rotește privirea la o a doua fotografie deschisă pe celălalt monitor, care înfățișează o domnișoară deosebit de frumoasă, și ea studentă la medicină și colegă de an cu celălalt. Te frapează de la început privirea ei vie, veselă și optimistă, izvorâtă dintr-o pereche de ochi mari de un verde radiant, ca două smaralde pline de viață. Părul castaniu deschis îi cade pe umeri în bucle și încadrează un ten trandafiriu de o delicatețe perfectă, contractat într-un ușor surâs sfios, dar care strălucește de tinerețe. Privind contrastul dintre apăsarea lui și entuziasmul ei, aproape că i se umezesc ochii, dar rezistă impulsului natural de a-și descărca tensiunea nervoasă, se uită la ceasul de argint de pe mâna stângă și se ridică de pe scaun. Se îndreaptă spre ușă, pune mâna pe clanță, dar la fel de rapid o lasă din mână, se întoarce spre biroul său, se sprijină în pumni pe masa de lucru și repetă mintal ideea pe care dorește să o împărtășească în cadrul ședinței. Mai zăbovește un minut cu ochii-țintă spre monitoare și apoi își părăsește biroul hotărât.

1

Pașii săi optimiști încercau să-și impună ritmul în fața stării apăsătoare, sufocante, ce pusese abrupt stăpânire peste văzduhuri. Nori plumburii și grei se adunaseră pe cerul agitat, dar ploaia încă nu îndrăznea să cadă peste frunzele care zăceau resemnate pe pietriș. Un sentiment straniu de liniște îl cuprindea de fiecare dată când pășea pe aleea cu arțari, ca un scut în fața stihiilor dezlănțuite. Sunetul pietrișului călcat îi părea o simfonie scrisă cu patos și dedicată lui, precum un omagiu adus unui spirit ocolit de mizericordia sorții, iar arțarii bătrâni, îndoiți de greutatea atmosferei, îi făceau plecăciuni și păreau a împărtăși suferința cu el. Acolo, pe alee, suspina, se lupta cu necunoscutele vitrege ale vieții și se liniștea după ce era gonit din casă de răceala ochilor mamei și de plânsetele ei fără motiv.

Se simțea foarte atras de acest loc, de multele rânduri de crizanteme care împodobeau aleea de o parte și de alta și compuneau un câmp multicolor vibrant de galben, roz, alb, mov, un caleidoscop sălbatic ce îi delecta privirea. Era o lume care-l răpea din urâtul cotidian și îl dezmierda cu trăiri de neînțeles și cu văpaia unei speranțe muribunde că totul va căpăta din nou sens. Iar printre rândurile de crizanteme se aflau bănci, numeroase bănci, atât de multe, încât el se întreba de multe ori de ce s-or fi montat atâtea. Nu își amintea să fi văzut vreodată măcar jumătate din bănci ocupate de oameni. De fapt, nu prea observa multă lume prin preajmă și nu înțelegea nici acest lucru, de ce oamenii nu veneau mai des și mai mulți în acest peisaj magic pe care el îl adora enorm.

Dintre foarte multele bănci înșirate de-a lungul aleii, dintr-un anumit motiv pe care nu și-l putea explica, una îl atrăgea în mod particular. Se afla la umbra unui arțar scorburos, cu un trunchi ce părea îndoit de forțe neînchipuite, cu crengile lăsate aidoma unei salve triste de lacrimi. Banca lui era înconjurată de un rând de crizanteme albe care se bifurca în fața ei, prejmuind un petic mic de pământ pavat cu marmură, la capătul unei cărărui venind dinspre alee. Ori de câte ori ședea pe bancă și privea marmura, își vedea chipul. Și nu înțelegea nici acest lucru. Îl vedea aproape clar, ca și cum s-ar fi privit într-o oglindă. Uneori încerca să schițeze un zâmbet, dar chipul din marmură nu era de acord cu acest lucru și rămânea sobru, ațintindu-l cu o privire obosită. Asta îl speria puțin. Nu înțelegea dacă el nu era în stare să zâmbească sau chipul său reflectat nu voia să zâmbească. Nu înțelegea austeritatea portretului din fața ochilor. Alteori mângâia crizantemele din preajma băncii, iar acestea tresăreau, ca și cum ar fi dorit să-i transmită ceva prin delicatețea lor. Se simțea foarte mândru de ele. Petalele lor îi păreau lumini misterioase, dansante, adevărate aure mistice care, câteodată, se angajau într-un joc inexplicabil, dar bine gândit, dirijat de vânt sau pur și simplu de o forță ce nu-și avea loc în fieful logicii, în timp ce glasul obosit al vântului îi cânta baladele singurătății printre ramurile arțarilor. Însă azi, vântul era liniștit și parcă și el se temea de chemarea la luptă a norilor fioroși, preferând mai degrabă să facă un legământ de pace cu ploaia searbădă care nu dorea să cadă.

***

De cum făcuse primii pași pe alee, încercase din răsputeri să nu cadă pradă reveriei dornice a-l ține prizonier în propria lui dezordine crescândă. Mergea rapid, iar în minte avea surâsul bătrânului și promisiunea lui de la ultima lor întrevedere, că astăzi îi va explica totul. De fiecare dată când se întâlnea cu acest om pentru care, își spunea el, timpul alesese cele mai curate ofrande, avea speranța că va putea merge mai liniștit acasă și că va avea, în sfârșit, o discuție față în față cu mama sa, că aceasta va avea răbdare să-l asculte și că va încerca să nu mai plângă din nimic.

Dar, inevitabil, cu cât se apropia mai mult de banca bătrânului, dezamăgirea se strecura tiptil prin toate cămăruțele inimii sale, pentru ca apoi să se afișese, frivolă, pe la colțurile ochilor. Iar bătrânul știa dinainte împovărarea sufletească a tânărului atunci când se priveau în ochi. Banca acestuia se afla undeva de cealaltă parte a aleii și la ceva distanță de a lui. Tânărul încercase de mai multe ori să-și explice dacă banca lui preferată îi era recomandată de bătrân sau singur o descoperise în încercarea de a-și construi un lăcaș al speranței în fața atâtor urgii sufletești. Poate pentru altcineva ar fi fost un gând neimportant, dar pentru el conta mult.

Ajunse în fața bătrânului și îl găsi șezând liniștit, ca întotdeauna, cu mâinile împreunate în poală și cu privirea ațintită undeva departe.

―Vă place această vreme deprimantă?

Intuia că astfel de întrebări ce înlocuiau banalul salut rămâneau cel mai probabil fără răspuns, însă o pusese cu speranța că va putea ascunde cu diligență furtuna de nerăbdare din adâncul