Eu n-am să mor niciodată

De Nicu Stanciu

Povestea unui băiat care, marcat de pierderea celor dragi, își promite sieși că nu va muri niciodată. Însă viața îl duce pe drumuri neașteptate, arătându-i că nu e ușor nici să mori, dar nici să trăiești. O poveste despre evoluție, cunoaștere, explorare și transformare, iar în altă ordine de idei despre moarte, viață, pierdere, suferință, bucurie, iluzii, dezamăgiri, vise, realitate, greșeală, iertare, acceptare și iubire. O poveste despre a fi om.

• Limbă: Română
• Editor: Nicu Stanciu
• Data lansării: 4 mar. 2024
• ISBN: 9798224480272

Previzualizare carte

Despre roman

Romanul Eu n-am să mor niciodată este primul roman scris de mine. L-am scris în perioada 2011-2012 când scrisul reprezenta pentru mine un teritoriu nou, neexplorat, o modalitate nouă în care încercam să mă exprim. Având la origine vocația și pregătirea de artist plastic, cred că scrisul mi-a permis să mă reinventez ca creator, scriitor de data aceasta, după ce mulți ani am încercat să mă cunosc ca artist. Povestea romanului este povestea unui băiat care, marcat de pierderea celor dragi, își promite sieși că nu va muri niciodată. Însă viața îl va duce pe drumuri neașteptate, arătându-i că nu e ușor nici să mori, cum nu e ușor nici să trăiești. O poveste impresionantă despre evoluție, cunoaștere, explorare și transformare, iar în altă ordine de idei despre moarte, viață, pierdere, suferință, bucurie, iluzii, dezamăgiri, vise, realitate, greșeală, iertare, acceptare și iubire. O poveste despre a fi om.

Despre mine

Numele meu este Nicolae Adrian Stanciu, pe scurt Nicu Stanciu.

Sunt născut în Octombrie 1980, la Blaj, județul Alba, România.

În 2004 am absolvit Universitatea de Arte și Design Cluj Napoca.

Scriu poezie de la 8 ani. 

Din 2010 scriu proză.

Din 2019 am scris poezie aproape zilnic.

Poezia mea este despre interconectare și transformare, despre manifestarea dimensiunii spirituale în și prin dimensiunea fizică, despre om care se descoperă și-n același timp se creează pe sine.

Autor al volumelor de poeme Cuvinte, Început de toamnă și Zi de primăvară (română), Life, an Ocean și Here, (engleză), și al romanelor Colecționarul (română) și Gods and Humans (engleză).

1. Începutul

Era noapte. Camera era cufundată într-un semiîntuneric întrerupt pe alocuri de câteva raze ale unui bec de la iluminatul public. Bătrânul stătea într-un fotoliu vechi şi răblăgit, în faţa unui birou, ascultând sunetul focului din sobă. Din când în când se mai auzea de afară motorul îndepărtat al unei maşini. Îşi mângâia barba căruntă şi deasă cu degetele groase, iar prin minte îi treceau frânturi de amintiri dintr-o viaţă îndepărtată. Păreau atât de vii, parcă se întâmplaseră ieri. Un sicriu, oameni adunaţi în jurul lui, unii dintre ei plângând, faţa palidă a unui bătrân aşezat în sicriu.

Dintr-o dată ceva îl făcu să tresară şi să deschidă ochii, apoi în următoarea clipă îi închise la loc, ca atunci când te trezeşti brusc dintr-un vis, iar apoi încerci să adormi la loc ca să-i vezi finalul. „Eu n-am să mor niciodată!" Era un strigăt ce venea de departe, dintr-un alt timp, dintr-o altă viaţă. Apoi îl văzu. Stătea cu faţa ridicată spre cer privind parcă dincolo de albastrul infinit. Nu părea să aibă mai mult de opt-nouă ani, era subțirel, iar părul blond, care era nu mai lung de lăţimea unei palme, strălucea în soarele de după amiază, lăsându-se mişcat uşor de adierile timide ale vântului văratic.

„Niciodată!..." repetă el, apoi ochii începură să-i coboare în jos, iar capul le urmă mişcarea până ce privirea se opri la un metru în faţa sa, în pământ. Simţi cum muşchii i se destind, iar pământul îi loveşte în cădere genunchii. Căzu încovoiat, ca sub o povară, cu faţa serioasă privind parcă dincolo de realitate. Ar fi plâns, dar nu putea. Era plin de revoltă. Şi pe lângă asta nu avea voie să dea semne de slăbiciune.

După o noapte nedormită în care şi-a frământat mintea, corpul îşi arăta oboseala, dar spiritul se încăpăţâna să rămână dârz, determinat până la sfârşit, ca în faţa unui duşman nevăzut care abia aşteaptă clipa de slăbiciune ca să te atace.

Se simţea ca un vulcan pe punctul de a erupe, îngropând lumea sub lavă și cenușă, ca o furtună gigantică, gata să întoarcă pe dos oceanele de la un capăt la altul.

Dar oricât şi-ar fi dorit să fie așa, îşi dădea seama că nu e decât un băiat. Un biet băiat de nouă ani, care nu putea face nimic. Simţi că se prăbuşeşte într-un gol adânc. Pe faţa lui se schiţară semnele unei suferinţe profunde, făcând să-i alunece câteva lacrimi pe obrajii palizi. Căzu o clipă pradă acestei trăiri, apoi tresărind îşi şterse repede lacrimile uitându-se împrejur. Nu văzu pe nimeni, şi se mai linişti. Treptat începu să prindă curaj. Lacrimile luară parcă cu ele povara suferinţei şi senzaţia rece şi umedă, rămasă după ştergerea lor cu dosul mâinii, îi puse sângele obrajilor în mişcare. Simţea cum se umple de o forţă liniştită, dar atât de imensă încât sufletul i se dilată la fel de mare cât universul. Apoi se face din nou mic, dar rămâne o parte din acel univers, una cu stelele, una cu planetele, plutind într-un spaţiu infinit, asemeni lor, deasupra a tot ceea ce înseamnă viaţă sau moarte.

Pleoapele îi alunecară în jos peste ochii obosiți. Pe buzele lui se putea acum citi un zâmbet liniştitor, iar faţa deveni senină, la fel ca cerul după-amiezii. Se lăsă încet în iarba moale şi adormi ghemuit, la fel ca un prunc nenăscut în burta mamei sale. Împrejur se întindea câmpul cu dealurile lui mari şi mici, acoperite cu pâlcuri de pădure şi iarbă. Vântul cald de vară mângâia natura verde şi proaspătă făcând-o să vibreze a viaţă.

2. Din nou moartea

Trecură doisprezece ani de la moartea bunicului. Acum bunica sa urma acelaşi drum. Preotul spunea ultimele cuvinte smulgând din pieptul câtorva femei aflate în mulţime, suspine prelungi însoţite din când în când de sughiţuri.

Tânărul privea sicriul lăcuit coborât în groapă, în al cărui luciu se oglindea cerul. I se părea ciudat că pe sicriu se reflectă tocmai albastrul senin al cerului. Se părea că cerul vrea să intre în sicriu, sau că tocmai se deschide o poartă prin acest sicriu, o poartă misterioasă spre lumea de dincolo.

Reflectă o clipă la ideea aceasta. Dar o mână de pământ aruncată peste sicriu îl aduse la realitate. Preotul terminase şi acum rudele începeau să arunce pământ peste lada de lemn lăcuit, ce curând urma a fi acoperită complet.

Reţinuse din predică doar următoarele cuvinte: „Din ţărână ai fost făcut şi în ţărână te vei întoarce..." Dar el ştia că nu e întru totul adevărat. În ţărână se întoarce doar trupul. Sufletul e nemuritor. Era mişcat până în adâncul fiinţei de tot ce se întâmpla, de plânsete, de îmbrăţişări, dar o parte din el rămase lucidă, conectată la ideea de mai devreme, gândindu-se cât de aproape este de fapt de noi lumea de dincolo încât nici nu ne dăm seama. Viaţa se stinge brusc, într-o clipă, la fel cum stingi un bec de la întrerupător, şi apoi, în secunda următoare, eşti dincolo.

După ce rudele aruncară pe rând fiecare câte o mână de pământ, apărură doi bărbaţi în salopete, înarmaţi cu lopeţi. Peste aproape un sfert de oră groapa era umplută şi toate urmele erau şterse, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lumea se îndepărtase şi cei doi muncitori glumeau fără să fie afectaţi de atmosfera sumbră care împânzise locul până acum câteva momente. Viaţa îşi relua cursul.

Tânărul era la ieşirea din cimitir. Părinţii veneau în spatele său ţinându-se, fiecare cu mâna strecurată la spatele celuilalt. Trecând printre cruci şi pietre funerare reuşise să citească câteva nume, pe care avea să le uite complet în drumul spre casă.

Câteva ore mai târziu el îi îmbrăţişă pe ai săi în faţa casei, apoi se sui în maşina unui prieten care-l ducea la gara din Montpelier. În Montpelier era cea mai apropiată gară de Barre, micul lor oraș. De acolo trenul mergea direct la Boston. Părinții ar fi vrut să-l ducă ei la gară cu maşina, dar îi aşteptau în casă rudele venite de prin toate colţurile ţării.

„Ai grijă de tine!" îi zise mama, cu vocea răguşită de plâns.

„Şi voi. Vă sun imediat cum ajung."

Cei doi rămaseră cu mâinile ridicate în timp ce maşina se îndepărta.

3. În tren

În tren găsi un compartiment unde era doar un om mai în vârstă. Abia reuşi să se instaleze că bătrânul îl şi întrebă:

„Unde mergi?"

Tânărul îi răspunse politicos, dar cam încet.

„La Boston."

„Boston ai zis?"

„Da, Boston."

„La şcoală, nu?"

„Da."

„La care din ele?"

„BU."

„Boston University!? E o şcoală bună. Şi ce studiezi?"

„Literatura engleză."

„Ooh! zise bătrânul. „Credeam că toţi tinerii din ziua de azi vor să devină doctori sau avocaţi, dar viaţa nu încetează să mă surprindă.

„Să înţeleg că aveţi ceva cu doctorii şi avocaţii!?" zise tânărul zâmbind.

„Nu mai mult decât au ei cu mine, răspunse bătrânul, întorcându-i zâmbetul, dar cu o nuanţă mai tristă. „De fapt am ceva doar cu acei tineri care vor să devină doctori sau avocaţi sau orice altceva care aduce bani, fără să aibă pasiune pentru ceea ce fac. Mă deranjează în primul rând ideea că toţi vor să se transforme în maşini de făcut bani, fără să se întrebe nici măcar odată care este adevărata lor vocaţie, adevărata lor natură. Toţi vor să fie cineva şi să conducă un Mercedes, dar nu ştiu cum să-şi trăiască viaţa.

„Da, dar când ai necazuri ei te salvează. Ai nevoie de ei," argumentă tânărul.

„De un singur necaz şi cel mai neplăcut dintre toate ei nu te pot salva nici pe tine şi nici pe ei. Şi acesta e nefericirea. Nefericirea de a fi făcut alegeri greşite în viaţă. Iar una din aceste alegeri greşite e să-ţi alegi meseria nepotrivită."

„Interesantă idee... concluzionă tânărul ridicând din sprâncene. Dar până la urmă asta e lumea în care trăim, asta e realitatea.

„Din păcate aşa e. Chiar vroiam să te întreb cum de ţi-ai ales să studiezi literatura?"

„Nu cred că s-a pus vreodată problema să aleg. De mic mi-au plăcut poveştile. Apoi după ce am învăţat să citesc stăteam şi citeam cu orele. De multe ori mama venea şi mă trimitea la joacă, spunea că o să îmbătrânesc de tânăr."

„Eşti norocos, zise bătrânul zâmbind. „O să te faci scriitor sau profesor?

„Scriitor!?... Nu ştiu dacă am talent. Profesor, poate... Încă nu ştiu..."

„Într-o zi o să ştii..."

„Poate..." zise tânărul şi apoi tăcu.

Discuţia se opri şi amândoi începură să privească peisajul de afară. Dealurile împădurite, îmbrăcate în culorile toamnei, se perindau prin faţa ferestrei rămânând încet în urma trenului. Lui Jack îi veni în minte ce se întâmplase acasă mai devreme în acea zi. Se gândea că viaţa e la fel ca o călătorie cu trenul, începe într-un loc, apoi se sfârşeşte în altul sau tot în locul în care a început. Iar pe parcursul ei lucrurile se schimbă, la fel ca şi peisajul de pe geamul trenului, care e mereu altul. Doar tu eşti acelaşi de la început şi până la sfârşit. Iar când se termină călătoria e posibil să fi învăţat lucruri noi, dacă ai privit pe fereastră sau ai povestit cu alţi oameni, sau să nu ştii nimic nou dacă ai dormit toată călătoria. Dar la ce-ţi foloseşte să ştii lucruri noi, dacă călătoria se sfârşeşte? La ce-ţi foloseşte să devii înţelept, dacă mori? Iar dacă într-adevăr există viaţă după moarte, ce rost mai are să ne naştem şi să pierdem vremea aici pe Pământ, cu lucruri care sunt inutile pe lumea cealaltă? De ce nu ne naştem direct spirite, să scăpăm de suferinţa inutilă de pe Pământ?

Acestea erau întrebările care-i veneau în minte a nu ştiu câta oară tânărului Jack. Dar din nou rămâneau fără răspuns. Se gândi că bătrânul pare un om cu o gândire destul de profundă. Se hotărî să-l întrebe. Acesta tocmai începuse să răsfoiască un ziar.

„Domnule, ce credeţi, există viaţă după moarte?"

Bătrânul îl fixă o clipă cu privirea pe interlocutorul său, în timp ce procesa întrebarea, apoi răspunse:

„Da, cred că există."

„Şi cum credeţi că e mai bine să mori înţelept sau prost?"

„Ei bine... cred că contează la ce vârstă mori, şi apoi nu depinde numai de vârstă, depinde de om."

„Cum adică?" întrebă tânărul cu o mutră curioasă.

„Vreau să spun că unii oameni au nevoie de înţelepciune, dar alţii nu," explică bătrânul.

„Cum aşa?" întrebă din nou tânărul nedumerit.

„Păi, e simplu. Când eşti copil ai sufletul pur, necontaminat cu răutate. Dacă mori atunci, nu ai nevoie să fii înţelept pentru că nu-ţi foloseşte la nimic nici când mori, nici după. La fel, dacă mai apoi, când te maturizezi, rămâi tot cu sufletul curat ca un copil, ceea ce e aproape imposibil, din nou nu ai nevoie de înţelepciune pentru că n-o să-ţi folosească la nimic."

„Şi atunci cine are nevoie de înţelepciune?" îl întrerupse tânărul, nerăbdător.

„De înţelepciune avem nevoie toţi acei oameni care, pe măsură ce ne maturizăm, ne contaminăm treptat de răul din lumea aceasta. Din categoria asta facem parte aproape toţi. Iar apoi, după ce ne-am contaminat, înţelepciunea ne poate ajuta să ne purificăm la loc, iar în momentul când murim, să fim din nou cu sufletul pur, ca atunci când am fost copii."

„Dar unii cred că înţelepciunea este o armă care te ajută să deţii controlul, să-i poţi domina pe cei din jur sau chiar manipula, ca în final să obţii ceea ce vrei," replică tânărul pe un ton sceptic.

„Înţelepciunea te ajută să te conduci pe tine în viaţă, sau chiar să-i ajuţi şi pe alţii. Dar ea rămâne „înţelepciune atâta timp cât o foloseşti să faci bine. Dacă începi să o foloseşti pentru a-i manipula pe ceilalţi atunci ea se transformă în ceva pervers, într-o armă a răului. Şi nu mai este „înţeleaptă deoarece începi să te minţi pe tine că în continuare faci binele, când de fapt tu faci răul. Iar dacă te minţi pe tine şi începi să crezi în propriile tale minciuni, poţi să te mai numeşti înţelept?"

„Cred că nu, zise tânărul, uimit de argumentele bătrânului. „Dar, continuă el, de ce credeţi că ai nevoie să mori pur?

„Pentru că atunci când vii în această lume, când te naşti, sufletul tău e pur. Iar când mori, te întorci de unde ai venit. Deci e normal să fii aşa cum ai venit, cu sufletul curat."

„Deci pentru asta credeţi că e nevoie de înţelepciune? Ca să te ajute să devii pur?" zise tânărul pus pe gânduri de noutatea acestei teorii.

„Da, acesta este scopul final. Iar pe parcursul vieţii înţelepciunea te ajută să iei decizii bune, să fii bun. Şi te mai ajută la ceva: să crezi."

„Chiar sunteţi sigur de lucrurile acestea? Aţi avut vreodată vreo dovadă că e aşa?" insistă tânărul.

„Dovada este ceea ce simţi în sufletul tău. Dacă cauţi vreo dovadă materială, aşa ceva nu există."

„Dar toţi oamenii vor dovezi materiale, clare, garanţii ca să poată crede în ceva".

„Aşa este. Dar nu ţi se pare ciudat faptul că toţi pretindem dovezi clare şi garanţii ca să credem în ceva, sau în cineva, iar pe de altă parte, când vine vorba de noi, toţi avem pretenţia să fim crezuţi şi să se creadă în noi fără să oferim nicio garanţie? Şi e şi mai ciudat faptul că de cele mai multe ori când vrem să ni se acorde încredere şi timp ca să facem un lucru, ca să arătăm că suntem capabili, noi nu putem oferi nimănui nicio garanţie care să arate că vom reuşi. Şi totuşi noi, ca să credem în cineva cât de puţin, avem nevoie de nenumărate garanţii, fără să ne gândim că acea persoană este în imposibilitatea de a oferi garanţii la fel cum suntem şi noi."

„Aveţi dreptate, continuă tânărul. „Suntem nedrepţi cu cei din jurul nostru.

„Şi suntem nedrepţi şi cu noi înşine, fără să ne dăm seama, dacă credem că dincolo de moarte nu există viaţă, concluzionă bătrânul ridicându-şi spatele de pe spătarul banchetei şi îndreptându-l într-un gest solemn. „Ne refuzăm nouă înşine dreptul la viaţă, dreptul la eternitate, finaliză el cu faţa serioasă fixându-l o clipă cu privirea pe tânăr. Părea foarte pătruns de ceea ce spunea. La fel ca un avocat care-şi face pledoaria finală dinaintea verdictului. Pe tot parcursul discuţiei, în timp ce răspunsese întrebărilor lui Jack, mimica feţei i se modificase trecând de la o stare la alta, când serios, când încruntat, când cu sprânceana dreaptă ridicată mai sus decât cea stângă într-o figură încruntat-întrebătoare. Începuse să gesticuleze şi să-şi agite mâna dreaptă prin aer, iar sângele-i venise în obraji, făcând să i se înroşească. Mai multe şuviţe din părul alb-grizonat şi rarefiat se mutară de la locul lor în momentul când acesta îşi îndreptă brusc spatele, iar cămaşa care avea nenumărate cute, se deplasă pe corpul slab al bătrânului căpătând o formă dezordonată. Aveai impresia că prin compartiment trecuse o rafală violentă de vânt.

„Deci voiaţi să spuneţi că deşi nu putem avea nicio garanţie materială că există viaţă după moarte, e nedrept să nu credem în eternitate, în nemurire?" zise Jack, care studiase tot timpul cu privirea mimica şi gesturile expresive ale interlocutorului său.

„Da, asta voiam să spun, răspunse bătrânul care acum se mai domolise, reluându-şi aerul liniştit de dinaintea discuţiei. „Dar nu numai că e nedrept, e o prostie, continuă bătrânul. „Pentru că există indicii. Nu sunt tocmai garanţii, dar sunt indicii."

„Unde?"

„În sufletul nostru. Sentimentele noastre sunt nişte indicii."

„Sentimentele?"

„Da. Sentimentul nemuririi. Dorinţa omului de a trăi, care e sădită în fiecare din noi. Şi iubirea... iubirea care ne face să dăm viaţă, să transmitem viaţa mai departe." Spunând acestea faţa bătrânului se însufleţi de o emoţie atât de puternică încât părea că mai are puţin şi începe să se ridice şi să plutească prin compartiment.

„Vreţi să spuneţi că sentimentele..."

„Da. Sentimentele." Bătrânul făcu ochii mari, ca şi cum ar fi dezvăluit un mister ultra-secret.

Cei doi rămaseră câteva clipe tăcuţi privindu-se. Apoi tânărul reveni din nou cu o faţă nelămurită:

„Şi atunci moartea nu există cu adevărat?"

Bătrânul ridică privirea întrerupt din emoţia profundă şi contemplativă în care se cufundase. După un scurt moment de gândire, răspunse:

„Ba da. Atunci când sufletul tău e mort. Atunci când nu mai speri, sau atunci când răutatea a luat locul iubirii din sufletul tău."

„Dar moartea despre care vorbiţi dumneavoastră e o moarte a sufletului, nu una trupească."

„Da. Aceea e adevărata moarte. Moartea trupului e doar ceva trecător. La fel cum apa se evaporă, se transformă în vapori, dar nu dispare. În schimb moartea sufletului e adevărata moarte şi cea mai gravă."

„Asta înseamnă că poţi să fi mort şi atunci când trăieşti, adică când trupul tău trăieşte."

„Da. De fapt mulţi dintre noi sunt aşa parţial sau total, din nefericire. Au sufletul cangrenat de ură, de răutate, de viclenie."

„Nu m-am gândit niciodată la asta. Credeam că moartea e doar una singură, cel puţin aşa era din punctul meu de vedere."

„Ei bine, acum o ştii şi pe asta," zise bătrânul afişând un zâmbet prietenesc ca răspuns la nedumerirea nestăpânită şi ușor copilărească a tânărului.

„Moarte sufletească. Asta da idee! zise tânărul rămânând din nou pe gânduri. După câteva momente tot el reveni cu o nouă întrebare: „Deci nu ar trebui să plângem când mor oamenii?

„Depinde, nu e o reţetă. Dacă-ţi vine să plângi plângi, dacă nu-ţi vine nu plângi. Ideea e că oamenii îşi plâng de cele mai multe ori de milă, şi nu de mila celui care i-a părăsit. Şi până la urmă nu e chiar aşa rău să plângi, asta te face să-ţi dai seama că eşti om, că ai suflet, că simţi. Nu e rău să plângi puţin, dar e rău când rămâi blocat în starea asta şi viaţa trece pe lângă tine. Am văzut atâţia oameni care au pierdut pe cineva drag şi n-au putut să treacă peste asta toată viaţa. N-au mai putut să simtă bucuria de a trăi. Ca şi cum ar fi murit şi ei odată cu persoana pe care au pierdut-o. Oricât de grea ar fi viaţa, e păcat să o iroseşti în amărăciune," concluzionă bătrânul.

„Aşa e. Prea multă tristeţe nu e bună."

Orele după-amiezii treceau repede în timp ce ei doi discutau despre viaţă şi moarte, despre trecerea ireversibilă a timpului. Din când în când mai făceau câte o pauză, privind peisajul de afară. Fiecare dintre ei simţea că şi-a găsit un prieten în celălalt. Dar poate încă nu erau pregătiţi să recunoască. Experienţele neplăcute din trecut cu prieteni care s-au dovedit a fi neloiali îi făcură să devină prudenţi. Trenul ajunse în gară. Cei doi coborâră schimbând amabilităţi, dându-şi prioritate unul altuia la ieşirea din tren. Îşi urară unul altuia noroc, apoi Jack se amestecă prin mulţimea de oameni adunaţi în gară.

4. O apariţie ireală

Furnicarul care mişuna în jurul lui, zarva care aproape că te asurzea, îl făcură să simtă pe deplin că a ajuns în Boston. Deja era într-o altă realitate. Uitase de moartea bunicii, de tristeţea de acasă. Era bucuros că a avut acea discuţie interesantă cu bătrânul şi se gândea că mâine va începe din nou cursurile, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era tânăr, era liber, avea toată viaţa înainte.

Traversă sala mare a gării şi ieşi pe uşa principală. Avu norocul să iasă într-un moment când trotuarul din faţa clădirii era aproape fără trecători şi în faţa lui, imediat cum păşi afară, se aşternu imaginea familiară şi plăcută a oraşului cu clădirile lui impunătoare şi maşinile care circulau cu viteza redusă, dând sentimentul de relaxare. Un vânticel cald îi suflă direct în faţă şi Jack simţi cum se cufundă în acea atmosferă fermecătoare a oraşului. Bostonul era extraordinar!

Dar nu avu timp să savureze sentimentul căci prin partea dreaptă trecu o siluetă cu părul lung, care-i atrase atenţia instantaneu, ca un magnet, făcându-l să întoarcă capul.

Cu mersul puţin balansat, ademenitor, dar totodată fermă, cu spatele drept, se îndrepta spre un taxi la câţiva metri mai încolo. Avea o poşetă atârnată pe umărul stâng, iar în mâna dreaptă un bagaj mic de mână. Tânărul simţi instantaneu un impuls fulgerător, vru să schiţeze un gest, să facă ceva, dar rămase încremenit, privind neputincios. Ceva îl ţinea pe loc, poate timiditatea, poate prudenţa. Simţi că e în faţa unei revelaţii unice care aşteaptă să-i fie dezlegat misterul. Voia să-i vadă faţa, să se convingă dacă e sau nu e, dar nu putea s-o strige, nu putea să se mişte, tot corpul îi era paralizat. Doar ochii se mişcau liberi urmărind mersul dezinvolt al fetei şi părul care dansa prin aer pe ritmul unei muzici misterioase. Mai avea câţiva paşi până la maşină când, dintr-o dată, din direcţia gării se auzi un sunet strident. Fata întoarse capul din reflex. Atunci, marea revelaţie aşteptată se întâmplă. Mii de locomotive îl izbiră, mii de săgeţi îi străpunseră pieptul, mii de cai sălbatici îl călcară cu copitele lor zdrobindu-i trupul. Tot oxigenul din jur părea că se termină. Inima începu să-i bată cu putere, pompându-i tot sângele drept în creier. Plămânii încordaţi începură să sugă aer cu putere. Pământul se surpa sub picioarele lui, iar el cădea într-un gol care începea în stomac şi se termina undeva departe la capătul universului. Îi văzuse fața. Acum ştia, era convins. Era cea pe care o aştepta. După câteva clipe tensiunea începu să-i scadă, începu să revină la normal. Îşi făcu curaj şi se hotărî să acţioneze. Dacă destinul i-o scosese în cale atunci... Dar în următorul moment se auzi vocea bătrânului.

„Tinere!strigă acesta apropiindu-se. „Era să uit. Ia o carte de vizită. Dacă ai vreodată chef să mai stăm de vorbă, sună-mă. Mi-a făcut plăcere să pot povesti cu dumneata.

„OK! Aşa o să fac, zise Jack luând bucăţica de carton satinat din mâna bătrânului, fără să scape din ochi taxiul în care se urca fata. Apoi o luă la fugă. Se sui în următorul taxi şi-i spuse şoferului: „Vă rog domnule, urmăriţi taxiul din faţă, acela care tocmai a plecat!

„Sper că ai bani să plăteşti băiete, cine ştie pe unde merge ăla?! Nu  vreau să rămân de pagubă!"

„Uitaţi aici, zece dolari în avans!" Tânărul îi întinse banii şoferului, iar acesta-i înşfăcă cu mâna dreaptă, apoi porni.

„Ţine-te bine!" zise bărbatul hotărât, apoi călcă brusc acceleraţia şi inerţia îl proiectă pe Jack cu putere în spătarul scaunului. Trebuia să-i ajungă înainte de primul semafor, ca să nu-i piardă. După o sută de metri în care şoferul acceleră, turând motorul la maxim, îi ajunseră. Trecură în spatele lor în intersecţie, iar acum bărbatul reduse viteza maşinii.

„Când eram tânăr, începu taximetristul pe un ton lăudăros, am vrut să mă fac pilot de maşini în cursele de viteză. Ascultam mereu la radio cursele de maşini. Odată am fost cu tatăl meu şi am chiar văzut una, prin 1930, chiar aici în Hyde Park. Apoi tonul deveni rapid malancolic şi trist. „Dar apoi tata a murit, când aveam 16 ani, şi a trebuit să muncesc să-mi întreţin familia - pe mama şi încă doi fraţi mai mici. Apoi când fraţii mei au crescut, eu m-am căsătorit şi a trebuit să renunţ la visul meu. Am rămas aici, m-am făcut taximetrist.

Jack urmărea cu privirea maşina din faţa lor, auzind din când în când câte-o frântură din povestea bărbatului. Se gândea ca nu cumva să scape din vedere maşina şi apoi să n-o mai revadă niciodată pe fată. Totul se petrecuse prea repede, prea pe neaşteptate, şi şoferul ăsta era prea liniştit, prea sigur pe el. Ceva nu era în regulă şi el simţea asta. Şi ura momentele când avea presimţiri din acestea, pentru că aproape de fiecare dată ele se adevereau. Se străduia să nu dea atenţie neliniştii ce încerca să pună stăpânire pe el şi să-şi păstreze calmul.

„Dar acum am doi copii şi asta e cea mai mare bucurie a mea, continuă bărbatul şi pe faţa lui se putea citi clar un sentiment de împlinire care compensa pe deplin tonul trist pe care povestise adineaori. „I-am încurajat de mici să facă ce le place. Acum cel mic joacă baseball, e în echipa de juniori a oraşului, iar fata, care e mai mare, e la colegiu, studiază botanica. Sunt aşa de fericit că am putut să-i ajut să-şi urmeze fiecare visul!

Omul nu se putu abţine şi pe faţa lui se prelinseră două lacrimi. Erau lacrimi de fericire. Faţa lui iradia acum o bucurie fără margini. Cei doi copii ai săi reuşiseră să-şi îndeplinească visul fiecare cu ajutorul său, al părintelui lor, şi asta era totul pentru el. În mod normal tânărul ar fi fost impresionat de povestea taximetristului. I s-ar fi părut extraordinar faptul că un om simplu, fără prea multă şcoală, a ştiut să treacă peste frustrarea neîmplinirii personale, peste drama propriei sale vieţi, şi să-şi încurajeze copiii să-şi urmeze propriul vis, fără să le impună el ce să facă, oferindu-le tot ajutorul de care dispune. I s-ar fi părut nemaipomenit cu atât mai mult pentru că cunoştea destule cazuri în care părinţii, fie ei muncitori cu puţină şcoală sau oameni învăţaţi, intelectuali cu poziţii înalte în societate, îi obligaseră pe copiii lor să urmeze o altă meserie sau carieră decât ar fi vrut aceştia. Şi rezultatele n-au întârziat să apară. După ce aceşti copii au crescut, şi au urmat meseria sau cariera impusă de părinţi, au început să se ivească treptat frustrările, acele frustrări ale unei vieți manipulate, furate, irosite, ale neîmplinirii personale, care încet, încet le-au măcinat sufletul, liniştea familiei şi raţiunea. Iar mai târziu, pentru că nu au putut să accepte ce li s-a întâmplat şi să se împace cu viaţa lor, dar nici să-şi mai schimbe modul de viaţă, penru că le era frică, au început să se mintă cu ideea că ceea ce li s-a întâmplat a fost cel mai bun lucru. Că dacă părinţii lor nu i-ar fi obligat să facă meseria pe care o practică în momentul de faţă, ar fi dat greş în meseria pe care