O VIAȚĂ DUBLĂ. Între Est și Vest

De Corneliu Cazacu

De la picturalitatea imaginii cinematografice desprinsă parcă din filmele lui Antonioni, cu peisaje ireale, fluide, din lumi imateriale (în apusurile de soare boliviene), și parcurgând un amplu traseu către fotografia jurnalistică de documentare care decupează evenimentele istoriei recente (precum imaginile demonstrațiilor din Kiev), opera lui Corneliu Cazacu surprinde, incită și mai ales deschide căi revelatoare de analiză ale unei lumi tumultoase, dar feerice. Lentila aparatului său devine un caleidoscop pulsatil, cu imagini suprapuse din jurul lumii.
Corneliu Cazacu elaborează radiografii existențiale prin alăturarea unor segmente de timp și spațiu în copleșitoarea diversitate tematică pe care o abordează.
De la călătoriile în Vietnam, unde scena operei vietnameze sau portretul generalului sunt parcă desprinse din pelicula Dreams a lui Akira Kurosawa, Corneliu Cazacu ne poartă în îndepărtata regiune Kyrgyzstan (aflată la interacțiunea dintre câteva mari civilizații ca parte a Drumului Mătăsii).
Volumul O viață dublă. Între Est și Vest este un dens jurnal de călătorie împărtășit cu generozitate privitorului de către artist. Suntem călători în acest tur al lumii prin Bolivia, Cairo, Cernobîl, Coreaa de Nord, Cuba, Etiopia, Filipine, Iran, Kiev, Kyrgyzstan, Vietnam… Profil cultural complex, Corneliu Cazacu și-a articulat o operă solidă, bine fundamentată atât artistic, cât și conceptual. Vorbitor fluent a peste șase limbi străine, cu o relevantă experiență de lucru internațională, Corneliu Cazacu parcurge și sondează profund o diversitate culturală, articulând astfel un spațiu narativ cu ramificații pe cele șase continente. Lucrările și textele sale au fost publicate în reviste naționale și internaționale precum: National Geographic, România Liberă, Foreign Policy, Observator EU, Dilema Veche. Corneliu Cazacu este câștigătorul premiului I oferit de Centrul Român de Jurnalism Investigativ din România (2015), a obținut în 2016 în München un important premiu în cadrul competiției SIR (pentru fotografie, referitor la integrarea refugiaților în München). În 2015, fotografiile sale au fost publicate în National Geographic SUA. (Dr. Oana Ionel)

• Limbă: Română
• Editor: Editura Lebăda Neagră
• Data lansării: 24 aug. 2023
• ISBN: 9786303300160

Previzualizare carte

Romania

JOS CEAUȘESCU! JOS COMUNISMUL!

Era 21 decembrie 1989, încă o zi gri și anostă în Bucureștiul comunist în care nu se întâmpla nimic. Mă aflam dincolo de Piața Rosetti, în paralelipipedul de tablă neîncălzit care hurducăia împiedicat conectat la două fire electrice, când, de afară, am auzit un vuiet și un cor de huiduieli nemaiîntâlnit până atunci nici la meciurile de fotbal ale Rapidului în Giulești. Am așteptat cu mâinile pe uși momentul deschiderii lor pentru a le da un impuls suplimentar și am strigat și eu din toți rărunchii, ca toți demonstranții din Piața Universității: „JOS CEAUȘESCU! JOS COMUNISMUL! JOS CEAUȘESCU! JOS COMUNISMUL!"

Eram pe atunci în delegație la București, trimis de IAvB, Întreprinderea de Avioane Bacău, locul unde fusesem repartizat la terminarea facultății. Era ultimul loc pe care l-ar fi ales colegii mei, care preferau Ghimbavul sau Craiova, Bucureștiul fiind pe atunci oraș închis pentru stagiari, însă, pentru mine a fost unul dintr-un șir de evenimente norocoase din viață. Nu mă grăbisem să ajung la post la terminarea facultății, în 1986, însă, nici ceilalți colegi nu păreau a avea tragere de inimă să-și înceapă viața profesională departe de Capitală, așa că prin octombrie eram printre puținii ingineri stagiari prezenți la datorie. Locuiam cum nu se poate mai convenabil din punctul de vedere al distanței față de poarta întreprinderii, însă într-un cămin de nefamiliști; camerele aveau un mobilier sărăcăcios și uzat, toaleta comună era pe un hol întunecos, având ca bonus, într-o cameră vecină, la un coleg deja resemnat cu viața de cămin pe termen lung, un televizor alb-negru care prindea un canal rusesc.

Nu era un început de bun augur și aveam dubii cu privire la ajutorul pe care l-am fi putut da noi, stagiarii, industriei românești de aviație. Veneam de la o facultate unde învățaserăm să proiectăm avioane, studiaserăm dinamica gazelor, transfer de masă și căldură, tot felul de chestii teoretice, visam la Jet Propulsion Laboratory, Boeing și alte bazaconii și, de fapt, urma să lucrăm într-o fabrică unde se producea avionul ușor de antrenament IAK-52 de origine sovietică și unde toată documentația pe care am văzut-o în primele zile era de prin anii ’50 și în rusă. Lucrurile nu păreau tocmai roz, dar ce altceva era de făcut decât să aștepți o întorsătură favorabilă a situației. Și aceasta a venit, surprinzător, la câteva săptămâni de la începutul serviciului.

Eram într-o cameră mare, împreună cu alți stagiari, când ușa se deschise și înăuntru intră un domn impozant, voluminos, la costum, cămașă albă și cravată, cu o chelie cadrată de păr negru, care ceru voie să pună câteva întrebări: „Mă numesc Popa Nicolae și sunt de la serviciul Colaborări. Care dintre voi e din București? Două mâini ridicate, eu și tovarășul meu de fofilări de la activitățile universitare, Mihai. „Care din voi are statul luat? Aici mâna mea a rămas singura ridicată. Apoi am auzit o frază amuzantă care mi-a dat o speranță aproape de necrezut: „Pe tine te pot salva, să vedem dacă vă pot salva pe amândoi".

Planul era de a ne trimite la București ca ingineri stagiari delegați, în ideea că astfel întreprinderea putea economisi banii pe care altfel ar fi trebuit să îi plătească pe hotel și diurnă. Delegat săptămânal era un moșneag, Bender, care nu părea a avea altceva de făcut decât să aprovizioneze personalul băcăuan cu cafea, țigări, săpunuri și alte articole greu de găsit în perioada penuriei din anii ’80. Două săptămâni am stat ca pe ace însă domnul Popa s-a ținut de cuvânt și imediat am fost transferați într-un birou mai mic la serviciul Colaborări. Sarcina noastră era să continuăm cooperarea cu întreprinderi bucureștene, eventual să găsim altele și uneori să aducem pe tren pachetele cu piese. Ce ni se oferea în schimb era mană cerească: posibilitatea de a sta acasă, cu părinții, și de a avea un program flexibil. Nici nu ne închipuiam ce pleașcă ne căzuse pe cap.

Au urmat trei ani de relativ huzur, în care am cunoscut cât de cât industria română și faptul că indiferent de reglementările oficiale oamenii sunt oameni și mulți dintre ei s-au dovedit dornici să ajute. Am cunoscut și limitările uneori grotești și ridicole ale managementului comunist, și competența și incompetența personalului și a administrației, dar și libertatea majoră pe care mi-o conferea statutul de delegat.

La Avioane Băneasa, director plin era unul Nica. Direct adjunct tot un Nica. Nu era o coincidență de nume, erau tată și fiu. Aveam însă norocul de a-l fi avut pe Nica junior profesor de tehnologie la Liceul „Mihai Viteazul, așa că, sculat cu noaptea-n cap (programul începea acolo la inumana oră 6:20, dacă îmi aduc aminte bine), mă prezint într-o zi în fața biroului său la o audiență. Și nu m-am înșelat. Fericit de a mă revedea, Nica junior și-a adus aminte nu numai de mine, ci și de colegii și mai ales de șarmantele mele colege („Ce mai face Monica? „Bine, și-a băgat actele să plece în Grecia. Prin căsătorie"), mi-a promis tot ajutorul și mai ales mi-a făcut o ofertă care ar fi făcut deliciul colegilor de facultate: un contract cu Băneasa care mi-ar fi permis să rămân în București, oraș care, reamintesc, era închis pentru stagiari.

„Vă mulțumesc mult pentru oferta extrem de generoasă. Ar fi un vis să pot lucra aici. Nu numai că aș fi acasă, dar e și mult mai interesant, tehnica superioară ar fi un salt în carieră, dar… cei de la Bacău și-au pus atâtea speranțe în mine și mă simt obligat să-i ajut în continuare. Când termin stagiul, dacă oferta mai e valabilă, cu dragă inimă!" Cred că am trecut cu bine hopul și ipocrizia mea, de care-mi venea și mie să râd, nu a fost detectată de dl Nica. La acel moment, delegațiile mele se lungiseră la o lună și chiar două și doar nu eram nebun să mă duc zilnic la serviciu, când puteam rezolva treburile săptămânale în maximum câteva vizite de o oră.

La Turbomecanica nu cunoșteam pe nimeni, dar fusesem în practică în anii facultății și știam structura întreprinderii, așa că m-am îndreptat din start spre secția de tratamente termice. Inginerul responsabil de acolo era un tânăr simpatic și deschis; în scurt timp am aflat că schimbul trei e departe de a fi cel mai dur, cum credeam eu, ci preferabil grație sexului cu angajatele, pe sacii din spatele secției. Pentru a stimula viteza de procesare a pieselor, precum și prioritatea acordată IAVB, am introdus de câteva ori și coniac, bine ascuns între curea și spatele meu ușor cifotic. Ca delegat, ar fi trebuit să mă înregistrez la poartă, dar, pentru a evita un eventual control, precum și așteptarea, preferam să intru dis-de-dimineață, laolaltă cu angajații fabricii, fără să mai arăt vreun document.

Ar fi fost caz de pușcărie din cauza Decretului 400, dar poate că nu exagerasem privind loialitatea față de fabrica care mă angajase. De fapt, era vorba de o loialitate personală față de dl Popa, care, în perioada petrecută ca angajat la Bacău, m-a tratat ca pe un fiu. Tată a două fete, una dintre ele inginer stagiar ca și noi, a sunat nu o dată la aeroportul Bacău pentru a-i ruga pe angajați să întârzie decolarea cursei de București fiindcă aș fi avut niște hârtii importante de trimis. Pe naiba, era vorba doar de a ajunge în aceeași zi, la ora trei în loc de miezul nopții, și de a-mi petrece seara cu părinții. În plus, mă mai și aducea cu Dacia proprie pentru a nu rata zborul.

Odată, vara, l-am rugat pe domnul Popa să îmi dea drumul o săptămână în concediu. „Știți, am întâlnit o fată și am vrea să mergem împreună la mare, am folosit atuul principal (care era și adevărat), dl Popa având multă înțelegere pentru aventurile sentimentale ale stagiaturii. Spre surpriza mea, l-am auzit pe atât de generosul domn Popa refuzându-mă într-un mod neobișnuit: „Ce concediu, inginere, aici n-avem concedii! Perplex, am reușit după câteva secunde să sar cu gura: „Cum adică, e dreptul meu! „Ce drept, inginere? Dacă nu mă crezi, hai cu mine la dl Talpă să vedem ce zice Dl Talpă, inginerul-șef, era un adevărat domn. Blajin, distins, întotdeauna la costum și cravată, ca de altfel și dl Popa, ne întrebă imediat ce intrarăm în biroul său: „Eh, cu ce ocazie pe aici? „Uitați, dle inginer-șef, începu dl Popa respectuos, „inginerul Cazacu vrea să plece în concediu o săptămână și i-am spus că nu se poate, că aici n-avem concedii. „Are dreptate dl Popa, aici nu avem concedii, frază la care, rău de gură, am început iarăși cu drepturile mele de salariat, dar până să termin fraza, dl Talpă adaugă: „De ce să-ți strici concediul? Mai bine îți dăm o delegație la București și de acolo te duci tu la Constanța. Zece zile ajung? Dacă nu, mai dă un telefon și prelungim".

Director general la Turbomecanica era un mare ștab pe nume Trofin, căruia îi știau toți de frică. Odată, trebuia să mă duc la el să-l rog să ordone execuția unor piese și așteptam în biroul secretarei ieșirea lui din ședință. După vreo oră, apare și dl Trofin, îl agăț politicos și-i explic doleanțele mele, la care îmi răspunde nervos că nu se poate și că să părăsesc fabrica. „Îmi pare rău, dar instrucțiunile mele sunt să stau aici până am acordul dumneavoastră, îi răspund. „Dacă nu pleci singur, pun portarul să te dea afară!, strigă la mine Trofin. Am așteptat venirea portarului care m-a însoțit până la ieșire. Ce să fac? M-am dus la CNIAR, la Băneasa, unde am insistat să vorbesc cu directorul și am fost primit de un general distins, în costum albastru de aviație: „Ești stagiar de la Bacău? Dar nu vorbești moldovenește… Nu-ți fă nicio grijă, se rezolvă". Cu un scurt telefon și apoi cu un zâmbet m-a liniștit, spunându-mi că pot pleca înapoi la Turbomecanica, unde urma să fiu primit fără probleme. Așa a și fost, piesele s-au executat, am primit și semnătura, dar pe Trofin nu l-am mai văzut la față a doua oară.

Am încercat să îmi fac datoria de salariat în economia socialistă, dar, în realitate, probabil încă din frageda adolescență, nu îmi dorisem nimic altceva decât să părăsesc sistemul comunist. L-am urât profund, nu atât pentru penuria generală de care se plânge aproape fiecare român care a trăit vremurile acelea, ci în special pentru limitarea de multe ori absurdă a libertății individuale, pentru domnia incompetenței generale și dorința partidului și a securității de control total asupra cetățenilor realizată prin infiltrarea cu informatori a tuturor grupurilor de oameni. Îndoctrinarea maselor pe care Ceaușescu a încercat-o după emiterea Tezelor din iulie, virajul politic înspre Coreea de Nord, ruptura cu cultura occidentală, atmosfera de suspiciune și disimulare în sânul populației mi s-au părut mult mai nocive pentru spiritul meu tânăr decât lipsurile materiale, manifestate în cozi la carne, lapte sau ouă.

Nu e de mirare că gândurile mi se îndreptau în mod obsesiv către fuga din lagărul comunist. Dar cum să pleci? Îi invidiam pe cei din Banat și odată, la Timișoara, pe terasa de la Conti, am auzit de la vecinul meu de masă că fratele lui era deja în Germania, urmând și el să treacă frontiera câteva săptămâni mai târziu. În gura lui părea atât de simplu, dar să nu uităm câți români au murit fie înecați în Dunăre, fie împușcați de paza de frontieră. Mai târziu, în Danemarca, un tânăr azilant care făcuse serviciul militar pe frontieră îmi povestea nonșalant că trăsese în frontieriști. Când l-am întrebat cum a putut face o faptă atât de neomenească, mi-a răspuns senin: „Păi ne dădeau două săptămâni de permisie". E nevoie de atât de puțin pentru a transforma un om într-un criminal…

În Rusia

În 1998, auzisem că ar fi fost o posibilitate de a părăsi lagărul socialist prin Uniunea Sovietică spre Finlanda. Alte informații erau greu de găsit, deh, nu începuse era Internetului, și m-am decis să încerc o călătorie în Rusia. Cele în Uniunea Sovietică nu erau sensibile ca acelea în Ungaria, Cehoslovacia sau RDG și, în general, erau aprobate mult mai ușor. În paranteză fie spus, încercasem și în anii facultății de câteva ori să plec în RDG și Ungaria, dar pentru a pleca, aveai nevoie de acordul Centrului Universitar și acolo o șarmantă doamnă îmi răspunsese că media mea era prea mică pentru a putea justifica emiterea unei aprobări. Era un mod ceva mai elegant de a refuza decât al milițianului care i-a răspuns scurt și nervos tatălui meu, când voiam să plecăm în țările socialiste în timpul liceului: „Ce să căutați acolo? Educația copilului se face în țară!".

Am făcut deci cerere pentru Rusia, pe ruta Moscova-Leningrad-Murmansk-Novgorod-Moscova și nu numai că am primit viza, dar, fiindcă domiciliul meu era în București și toți ceilalți participanți erau din Bacău, viza mea era individuală, și nu colectivă. Am ajuns cu bine la Moscova și am înnoptat la un hotel departe de centru, însă construit de finlandezi și destul de elegant. Ghidul, dl Benea, mi-a făcut onoarea de a mă lua în camera lui, motivând că noi suntem singurii mai tineri și e mai bine să stăm împreună. Cred și azi că voia doar să mă țină sub control. Am vizitat Moscova, am vândut romul Havana și un trenci pentru a face rost de ruble și după câteva zile am ajuns la Murmansk, care tocmai se deschisese turismului internațional. Mare lucru nu era de văzut: un monument pe un deal, în port, o navă militară-muzeu de pe care am văzut foci înotând, norvegieni îmbătându-se în hotelul nostru Intourist.

Ținta mea era Leningrad, de unde speram să pot zbura sau pleca cu trenul în Finlanda. Ajuns în Veneția Nordului, am cerut la o agenție de turism să se pot intereseze dacă îmi trebuie viză pentru Finlanda. Funcționara, săritoare, mi-a spus că, din câte știe ea, nu e nevoie, dar că ar putea suna un prieten de la aeroport. Și de aici primesc confirmarea că nu e nevoie de viză. Nu-mi venea să cred. Am întrebat cât face biletul de avion și mi-a spus ceva de ordinul a 200 de dolari, cam toți banii mei. „Dar de ce nu luați trenul? E mult mai ieftin!"

Dar eu tot nu eram convins și am dat fuga la consulatul finlandez. Aici am prezentat pașaportul, după care am fost invitat de funcționara respectivă să aștept o clipă. După doar câteva minute, văd o delegație întreagă, poate patru sau cinci funcționari aliniați, și unul dintre ei mi-a spus: „Avem plăcerea de a vă informa că, începând