Leonardo da Vinci

De Jp. A. Calosse

Leonardo și-a petrecut primii ani de viață la Florența, maturitatea la Milano, iar ultimii trei ani de viață în Franța. Profesorul lui Leonardo a fost Verrocchio. Mai întâi a fost orfevru, apoi pictor și sculptor: ca pictor, reprezentant al școlii foarte științifice de desen; mai celebru ca sculptor, fiind creatorul statuii Colleoni de la Veneția, Leonardo a fost un om cu o atracție fizică izbitoare, cu un mare farmec al manierelor și al conversației și cu realizări mentale. Avea o bună pregătire în științele și matematica vremii, precum și un muzician talentat. Abilitățile sale de desenator erau extraordinare, lucru demonstrat de numeroasele sale desene, precum și de cele relativ puține picturi. Îndemânarea sa manuală este pusă în slujba celei mai minuțioase observații și cercetări analitice asupra caracterului și structurii formei. Leonardo este primul în date dintre marii oameni care au avut dorința de a crea într-un tablou un fel de unitate mistică realizată prin fuziunea dintre materie și spirit. Acum, după ce primitivii își încheiaseră experimentele, neîncetat urmărite timp de două secole, prin cucerirea metodelor de pictură, el a putut pronunța cuvintele care au servit drept parolă pentru toți artiștii de mai târziu demni de acest nume: pictura este un lucru spiritual, cosa mentale. El a desăvârșit arta desenului florentin, aplicând la modelarea prin lumină și umbră, o subtilitate tăioasă pe care predecesorii săi nu o folosiseră decât pentru a da o mai mare precizie contururilor lor. Această minunată măiestrie a desenului, această modelare și acest clar-obscur nu a folosit-o doar pentru a picta aspectul exterior al corpului, ci, așa cum nimeni înainte de el nu o făcuse, pentru a reflecta asupra lui misterul vieții interioare. În Mona Lisa și în celelalte capodopere ale sale, el a folosit chiar și peisajul nu doar ca un decor mai mult sau mai puțin pitoresc, ci ca un fel de ecou al vieții interioare și ca element al unei armonii perfecte. Bazându-se pe legile încă destul de noi ale perspectivei, acest doctor al înțelepciunii scolastice, care a fost în același timp un inițiator al gândirii moderne, a înlocuit maniera discursivă a primitivilor cu principiul concentrării, care stă la baza artei clasice. Tabloul nu ne mai este prezentat ca un agregat aproape întâmplător de detalii și episoade. Este un organism în care toate elementele, liniile și culorile, umbrele și luminile, compun un traiect subtil care converge spre un centru spiritual, senzorial. Leonardo nu s-a ocupat de semnificația exterioară a obiectelor, ci de semnificația lor interioară și spirituală.

• Limbă: Română
• Editor: Parkstone International
• Data lansării: 5 feb. 2023
• ISBN: 9781639199990

Previzualizare carte

4. Madona Benois, 1475-1478. Ulei pe lemn, transpus pe pânză, 49,5 x 31,5 cm. Muzeul Ermitaj, Sankt-Petersburg.

De la Florența la Milano

La treizeci de ani, Leonardo da Vinci este stăpân pe talentul lui; nu mai e copilul sublim din vremea Botezului Domnului; ştie ce vrea şi ce poate. Are metodă şi are geniu. Primele lui succese îi permit să nutrească cele mai mari speranțe. Ce-i mai lipseşte? Un teren de acțiune, puterea materială, banii, tot ceea ce i-ar permite să transpună în realitate posibilul la care visează. I s-a reproşat că a plecat de la Florența la Milano, că l-a părăsit pe Lorenzo de Medici pentru Ludovico Sforza. Leonardo căuta la Milano ceea ce va căuta toată viața — un principe încrezător în geniul lui şi care să-i pună la dispoziție mijloace pentru a trece la fapte. Căuta la Milano prilejul de a acționa, de a-şi manifesta geniul universal. Nimeni nu era mai nimerit decât un principe însetat de glorie, interesat de toate ştiințele şi preocupat să-şi justifice condiția de uzurpator făcând din Milano primul oraş al Italiei, rivalul Florenței.

Leonardo devine omul de care era nevoie. Organizează serbările regentului, ale ducelui, ale marilor seniori. Spectacolele la modă, procesiuni şi triumfuri, pantomime mitologice (Perseu şi Andromeda, Orfeu îmblânzind fiarele ş.a.m.d.), alegorii savant regizate ale căror personaje simbolice păreau să plutească în aer, toate aceste serbări îmbinau, prin etalarea de forme şi de culori frumoase, printr-o desăvârşită armonie de senzații rafinate, arta şi viața. Leonardo desena costumele, dirija oamenii, potrivea decorul cu personajele, născocea trucuri ingenioase.

Dar meseria de regizor şi de decorator este doar jocul superficial al geniului său. Deşi se amuză punând în scenă spectacole efemere, ce se reflectă, preț de câteva clipe, în imaginația nestatornică a doamnelor din aristocrația milaneză, Leonardo lucrează la opere durabile care vor renaşte întruna şi vor rămâne pururi tinere în inimile oamenilor.

Marea operă picturală a lui Leonardo la Milano este Cina cea de Taină, pe care a zugrăvit-o în refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie; a lucrat la ea mulți ani, poate