Simbolismul

De Nathalia Brodskaïa

Simbolismul a apărut în Franţa şi Europa între anii 1880 şi începutul secolului XX. Simboliştii, fascinaţi de mitologia antică, au încercat să evite dominaţia pe care gândirea raţională o exercita asupra ştiinţei. Îşi doreau să transceandă lumea vizibilă şi raţională pentru a atinge tărâmul gândirii pure, experimentând constant cu limitele inconştientului. Francezii Gustave Moreau, Odilon Redon, belgienii Fernand Khnopff şi Félicien Rops, englezii Edward Burne-Jones şi Dante Gabriel-Rossetti, cât şi olandezul Jan Toorop sunt cei mai reprezentativi artişti ai acestui curent.

• Limbă: Română
• Editor: Parkstone International
• Data lansării: 5 feb. 2023
• ISBN: 9781639199778

Previzualizare carte

Gustave Moreau, Jupiter şi Semele, 1895. Ulei pe pânză, 213 x 118 cm. Muzeul Național Gustave-Moreau, Paris.

Introducere: Manifestul simbolismului de Jean Moréas

„De doi ani, presa pariziană e foarte preocupată de o şcoală de poeți şi prozatori cunoscuți drept «Decadenții». Autorul povestirii Ceaiul de la Miranda (în colaborare cu dl Paul Adam, autorul lucrării Sine), poetul Syrtelor şi al Cantilenelor, dl Jean Moréas, un personaj marcant printre aceşti revoluționari ai literelor, a formulat pentru cititorii Suplimentului, la cererea noastră, principiile fundamentale ale acestei noi manifestări artistice."

(suplimentul literar al ziarului Le Figaro, 18 septembrie 1886)

SIMBOLISMUL

La fel ca toate artele literatura evoluează şi ea: o evoluție ciclică, ale cărei schimbări survin în momente precise, care sunt la rândul lor complicate de modificările datorate împrejurărilor şi momentului is to ric. Ar fi inutil să insistăm asupra faptului că fiecare nouă fază evolutivă a artei corespunde exact unei decrepitudini senile, unui sfârşit inevitabil al şcolii de dinaintea ei. Două exemple vor fi de ajuns: Ronsard a triumfat asupra neputinței ultimilor imitatori ai lui Marot, iar romantismul şi-a întins drapelele asupra ruinelor clasicismului, pe care Casimir Delavigne şi Étienne de Jouy de-abia le mai puteau păzi. Fiecare manifestare artistică ajunge să sărăcească, să se epuizeze; apoi, din copie în copie, din imitație în imitație, ceea ce fusese odată savuros şi proaspăt se ofileşte şi se usucă; ceea ce fusese nou şi spontan devine convenție şi clişeu.

Şi astfel romantismul, după ce a sunat fiecare tumultuoasă goarnă a revoltei, după ce şi-a trăit zilele de glorie şi luptă, şi-a pierdut vigoarea şi grația, a renunțat la îndrăznelile-i eroice, a devenit ordonat, sceptic şi realist: prin onorabila şi mărunta încercare parnasiană a sperat într-o revigorare înşelătoare, iar în cele din urmă, ca un bătrân întors la mintea copiilor, s-a lăsat disponibilizat de naturalism, căruia i se poate da în mod serios doar o valoare de protest, legitimă dar greşit aplicată, împotriva platitudinii unor romancieri la modă pe atunci.

O nouă manifestare artistică era deci aşteptată, necesară, inevitabilă. Această demonstrație, ce a avut o lungă perioadă de incubație, tocmai a ieşit din găoace. Şi toate bucuriile neînsemnate ale presei, toate preocupările criticilor serioşi, toată nervozitatea publicului, surprins în blânda-i nonşalanță, toate acestea afirmă tot mai mult, pe zi ce trece, vitalitatea prezentei evoluții din literatura franceză, această evoluție considerată în grabă de judecători, printr-o incredibilă discrepanță, drept decadentă. Observați, totuşi, că literatura decadentă se dovedeşte de obicei a fi dură, excesiv de tărăgănată, timorată şi servilă: toate tragediile lui Voltaire, de exemplu, sunt marcate de aceste tare ale decadenței. Şi dacă s-ar putea reproşa ceva noii şcoli, care ar fi aceste lucruri? Abuzul de pompozități, ciudățenia metaforei, un nou vocabular de armonii ce se combină în culori şi linii: caracteristicile oricărei renaşteri.

Am propus deja numele de simbolism, care pare singurul în măsură să descrie corect tendința actuală a spiritului creator artistic.

Am menționat la începutul acestui articol faptul că evoluția artei prezintă un caracter extrem de complicat şi divergent: pentru a urmări cu exactitate filiațiile noii şcoli, ar fi necesar să ne întoarcem la unele poezii ale lui Alfred de Vigny, la Shakespeare, la mistici şi chiar mai în urmă. Aceste chestiuni ar necesita un întreg volum de comentarii; de aceea, hai să spunem că Charles Baudelaire trebuie să fie considerat adevăratul precursor al acestei mişcări; Stéphane Mallarmé îi oferă sentimentul misterului şi al inefabilului; Paul Verlaine a spart în onoarea ei crudele rigori ale versului pe care prestigioasele degete ale lui Théodore de Banville le atenuaseră înainte. Cu toate acestea, încântarea supremă nu s-a stins încă: e o muncă îndârjită şi geloasă, care cere lucrători noi.

Inamică a sensurilor clare, a sentimentalității false şi a descrierii obiective, poezia simbolistă caută să îmbrace Ideea într-o formă senzuală, care nu e scopul ei în sine, dar care, servind la exprimarea Ideii, rămâne expusă. La rândul ei, Ideea nu trebuie privată de analogii exterioare, deoarece caracterul esențial al artei simboliste îl reprezintă continuarea până la concentrarea Ideii în sine. De aceea, în această artă, scenele de natură, acțiunile omeneşti, cât şi toate fenomenele concrete, nu se pot manifesta doar de dragul lor înseşi; aici ele sunt apariții senzuale ce au rolul de a reprezenta afinități ezoterice cu idei primordiale.

Acuzația de obscuritate, adusă uneori de cititori unei asemenea estetici, nu are nimic neobişnuit. Dar ce putem face? Odele pythiene ale lui Pindar, Hamlet al lui Shakespeare, Vita Nuova a lui Dante, partea a doua a lui Faust de Goethe, Ispitirea Sfântului Anton de Flaubert – nu au fost şi acestea etichetate drept ambigue?

Pentru o traducere exactă a sintezelor sale, simbolismul are nevoie de: un stil complex şi arhetipal; termeni necontaminați, perioadele semnificante trebuind să alterneze cu perioade de pauze ondulatorii, pleonasme semnificative, elipse misterioase, anacoluturi în suspans, toate fiind îndrăznețe şi multiforme; şi, în cele din urmă, o limbă de calitate – instituită şi modernizată – buna, luxurianta şi spirituala limbă franceză de dinainte de Vaugelas şi Boileau-Despréaux, limba lui François Rabelais şi Philippe de Commines, Villon, Ruteboeuf şi atâția alți scriitori liberi, ce au săgetat sensurile limbii la fel ca arcaşii traci cu arcurile lor sinuoase.

Ritm: metrii antici renăscuți; o dezordine ordonată savant; rime lucrate ca un scut din aur şi bronz, lângă rime cu fluidități absconse; alexandrin cu opriri multiple şi mobile; folosirea anumitor numere prime – şapte, nouă, unsprezece, treisprezece – rezolvate în diverse combinații ritmice în care ele să fie sume.

Aici vă voi cere permisiunea să luați parte la un mic INTERLUDIU dintr-o carte de o valoare inestimabilă: Tratat asupra poeziei franceze, în care dl Théodore de Banville înfige fără milă, ca şi zeul din Claros, monstruoase urechi de măgar în capul lui Midas.

Atenție!

Personajele care discută în această piesă sunt:

UN DETRACTOR AL ŞCOLII SIMBOLISTE

DL THEODORE DE BANVILLE

ERATO

Louis Welden Hawkins, Halourile, 1894. Ulei pe pânză, 61 x 50 cm. Colecție particulară, Paris.