Viitoare mame. Povești adevărate. Vol. 6

De Colleen Sell

Întâmplări reale despre o experiență unică

Cu toții avem de înfruntat adversități din când în când. Cu toții suntem uneori triști. Cu toții suntem câteodată prea ocupați, prea mulțumiți de noi înșine sau prea apăsați de povara propriilor probleme ca să mai apreciem lucrurile pozitive din viețile noastre. Colecția „Povești adevărate“ îți aduce cazuri reale, întâmplări din viața unor oameni obișnuiți, ce ne vorbesc despre curaj și bunătate, despre binecuvântările și miracolele vieții, amintindu-ne că nu suntem singuri, că putem răzbate chiar și în cele mai întunecate zile, că încă există bunătate în lume.

Venirea pe lume a celui de-al doilea copil nu înseamnă neapărat nașterea unei rivalități între frați, dacă știi cum să îl pregătești pe frățiorul mai mare pentru eveniment. Să găsești haine de gravidă, drăguțe și la un preț accesibil, se poate dovedi la fel de probabil ca și câștigul la loto… Cum te pregătești pentru nașterea unor tripleți? Sarcina, nașterea și primele ore și zile ca mămică a unui nou-născut te pot copleși sau umple de teamă – în special dacă ai fost bombardată cu povești de speriat și informații distorsionate, dacă temerile sau îngrijorările nu ți au fost ascultate cu atenție ori dacă lucrurile nu decurg așa cum ți ai propus sau ai sperat. 34 de întâmplări adevărate despre bucuriile și dificultățile sarcinii și ale nașterii, despre clipele magice legate de minunea care crește înăuntrul tău.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066864879

Previzualizare carte

Mulțumiri

Îmi exprim profunda recunoștință față de acele femei ale căror povești personale dau farmec acestor pagini, nu numai pentru că au scris lucruri grozave și ne-au permis să le publicăm, ci și pentru că au contribuit la procesul îndelungat și uneori anevoios de strângere a materialului pentru această carte.

O îmbrățișez călduros pe Kate Epstein, tovarășa mea de luptă în realizarea câtorva volume din colecție – deja duc dorul profesionalismului și umorului său. Mă înclin în fața echipei de oameni talentați și muncitori de la Adams Media – în special Kirsten Amann, Laura Daly, Gary Krebs și Paula Munier.

Le mulțumesc din suflet tuturor cititoarelor, pentru interes și loialitate.

Introducere

Dacă aș putea să-mi mai trăiesc viața o dată, în loc să-mi doresc să treacă mai repede cele nouă luni de sarcină, aș prețui fiecare moment și aș înțelege că minunea care crește în mine este singura șansă de a-L asista pe Dumnezeu în înfăptuirea unui miracol.

Erma Bombeck

Fiica mea tocmai a rămas însărcinată, pe neașteptate. Sunt în culmea fericirii. Dar și îngrijorată. Cum să nu fiu? Fata mea va aduce pe lume un copil… iar când eu am fost însărcinată cu fiica mea, mi-a fost foarte greu, iar nașterea a fost prematură, traumatizantă. Fetița mea, însărcinată cu al doilea copil, lucrează cu normă întreagă, în timp ce primul copil nu a scăpat încă de scutece, mănâncă în continuare la sân și tot se mai trezește noaptea. Copila mea iubită va da naștere Copilului Nr. 2, când Copilul Nr. 1 – cunoscut și drept „John, „J.B. sau „băiatul nostru" – are abia 1 an și 8 luni. Fiica mea dragă, a cărei constituție e destul de firavă, fiindu-i greață, având migrene și tot felul de alte stări neplăcute în timpul sarcinii, și care nu a moștenit șoldurile și bazinul meu, care să-i permită să nască natural, așa că va trebui să îndure o nouă cezariană. Fiica mea, puternică și capabilă, însă extenuată și stresată, al cărei soț abia s-a întors la serviciu după o pauză prelungită și o recuperare dureroasă și doar parțială, în urma unei accidentări la spate și a câtorva operații suferite. Toate acestea au reușit să-i secătuiască fizic, emoțional și financiar pe acești tineri de numai optsprezece ani, îndrăgostiți din timpul liceului.

Și totuși ei sunt, așa cum ar spune Susan Townsend, a cărei povestire apare în această carte, „parteneri într-un miracol". Și sunt nespus de bucuroși. Prețuiesc aceste momente unice, cu care nu te mai întâlnești niciodată. Și, cumva, reușesc să facă lucrurile să meargă. Așa că-mi las grijile deoparte (de cele mai multe ori) și, în schimb, încerc să mă bucur și eu de această experiență minunată. Înțeleg că este datoria mea, în calitate de mamă a mămicii și de bunică a copiilor, să-i încurajez și să-i sprijin pe toți, să-i ajut să depășească eventualele dificultăți și să scot în evidență latura pozitivă a lucrurilor.

Sarcina, nașterea și primele ore și zile ca mămică a unui nou-născut te pot copleși sau umple de teamă – în special dacă ai fost bombardată cu tot felul de povești înfiorătoare sau informații distorsionate, dacă temerile sau îngrijorările nu ți-au fost ascultate cu atenție ori dacă lucrurile nu decurg așa cum ți-ai propus ori ai sperat. Îi doresc oricărei femei însărcinate să fie înconjurată de mame devotate și cunoscătoare, care să o asculte cu compasiune, să-i dea sfaturi pertinente și să-i împărtășească din momentele minunate trăite în timpul sarcinii, al nașterii sau a primelor lor experiențe de proaspete mămici. Îmi doresc să pot fi o sursă de înțelepciune, speranță și inspirație pentru fiica mea și pentru alte viitoare mămici pe care le-aș întâlni. Mi-aș fi dorit să am și eu o astfel de susținere pe parcursul celor patru sarcini ale mele, inclusiv al celei pe care am pierdut-o, din nefericire, și mai ales al celei dificile, la finalul căreia am fost binecuvântată cu fiica mea mijlocie, care așteaptă în prezent al doilea copil. Cu toate acestea, acum, privind în urmă, momentele de care-mi amintesc și pe care le prețuiesc cel mai mult sunt, pe de o parte, cele în care alte mame m-au încurajat prin cuvintele lor și, pe de altă parte, bucuria trăită în timpul sarcinilor, al nașterilor și când am revenit acasă, pe rând, cu cei trei copii ai mei.

Fie ca poveștile adevărate din această carte, scrise de mame ce au trecut ele însele prin bucuriile și dificultățile sarcinii și ale nașterii, să vă aline și să vă încurajeze. Și amintiți-vă că trebuie prețuită fiecare clipă magică legată de minunea care crește înăuntrul vostru.

Colleen Sell

Bebelușul perfect

La șase săptămâni după ce am născut, în timp ce mă aflu la doctorul Wigginton, acesta îmi pune în mână o cutiuță cu capacul roz. Înăuntru se află o linguriță cu coadă lungă, din inox, pe care sunt inscripționate numele și data de naștere ale fiicei mele.

— Mulțumesc! îi spun, și apoi aștept, în timp ce dr. Wigginton îmi evită privirea, în mod evident încurcat.

Încearcă, îmi dau imediat seama, să-și găsească cuvintele; vrea să-mi spună ceva.

În cele din urmă, se uită la mine.

— Voiam doar…, începe el, dar se oprește, apoi reia: Voiam doar să aveți un bebeluș perfect.

Acum, eu sunt aceea care nu-l poate privi în ochi.

Oricine așteaptă cu nerăbdare examenul la ecograf de la douăzeci de săptămâni – acea primă imagine, oarecum neclară și instabilă, când tehnologia cu ultrasunete îți dezvăluie lucruri pe care ai așteptat atât de mult să le auzi: „E băiat! sau „Uitați, fetița își ține degetul în gură sau „Vedeți? Astea sunt degetele de la piciorușe!"

Luasem cu mine la ecografie o casetă video, ca să o poată vedea și soțul meu, după aceea. Plănuise să vină și el cu mine, dar cealaltă fiică a noastră se trezise cu febră mare, așa că hotărâserăm să-i dăm liber bonei și să rămână el acasă în locul ei.

Astfel, eram singură când mi s-a spus: „Pare a fi fetiță și „Uitați-i inima și „Mai rămâneți puțin acolo, vreau să vadă și doctorul asta".

Am rămas întinsă mult prea mult, timp în care doctorul și asistenta căutau și tot căutau și nu găseau, analizau și reanalizau ceea ce vedeau. Nu-i găseau fetiței diafragma – mușchiul care susține organele în piept; nu găseau nici țesut pulmonar. Au găsit totuși o mică anomalie – dr. Wigginton i-a spus chist – pe creierul copilașului meu.

Nu așa ar trebui să decurgă un examen la ecograf, la douăzeci de săptămâni.

Acasă, am căutat ce înseamnă hernie de diafragmă – o afecțiune în perioada intrauterină, când diafragma nu se formează normal la făt. Ce am citit m-a îngrozit: jumătate până la trei sferturi dintre acești bebeluși mor. Mortalitatea e mai mare în rândul fetelor (era și cazul copilului meu), la bebelușii cu probleme multiple (chistul supărător de pe creier) și la cei cu greutate mică (la un moment dat, doctorul îmi prelungise termenul cu trei săptămâni, pe motiv că greutatea nu era cea dorită, dar îi spusesem că se înșela, probabil; copilul era pur și simplu micuț).

Am căutat să aflu și în ce constă agenezia pulmonară – o afecțiune când unul sau ambii plămâni nu se formează. Agenezia pulmonară bilaterală (amândoi plămânii) este extrem de rară. Până atunci fuseseră înregistrate doar unsprezece cazuri în toată lumea. În sursele din care am citit eu se afirma că „în general, această afecțiune este incompatibilă cu viața". Agenezia pulmonară unilaterală este și aceasta foarte rară, însă mai frecventă totuși decât cea bilaterală și de obicei însoțită și de alte malformații, mai mult sau mai puțin grave. Oricare dintre acestea este mai gravă decât hernia de diafragmă. Mă temeam că voi fi cazul numărul doisprezece în rândul femeilor ai căror bebeluși se născuseră fără plămâni; nu numai că aveam să fiu nevoită să-mi îngrop bebelușul, ci aveam să-mi și petrec următorii treizeci de ani din viață ferindu-mă din calea specialiștilor interesați să studieze cazul meu.

Prietenii și rudele s-au oferit să mă ajute, însă nu prea aveau cum. Eram pe lista de rugăciuni a tuturor. Bunicii mei mi-au oferit unul din locurile lor la cimitir, în caz că am fi avut nevoie. Era singurul lucru concret pe care l-ar fi putut face cineva.

Tehnologia imagistică de ultimă oră la vremea aceea era ecografia 3D. Citisem despre această minune a tehnicii moderne, care putea genera imagini sepia cu fața fătului aflat în uter. În orașele mari, femeile puteau merge la mall și, în schimbul câtorva sute de dolari, puteau primi „portretul" bebelușului, făcut după aceste imagini. Dar în Kentucky, în vestul îndepărtat, nu aș fi putut avea acces la o astfel de minune decât dacă îmi era necesară. La douăzeci și cinci de săptămâni de sarcină, am plecat cu soțul meu în alt stat, la cabinetul celui mai apropiat specialist, unde am stat ore bune întinsă pe o masă, în timp ce fătul era înghiontit și împins în toate direcțiile, măsurat și analizat, mai întâi de către asistentă și apoi de către medic – o femeie tânără, elegant îmbrăcată, pe nume Turnquest-Wells.

Doctorița Turnquest-Wells ne-a spus:

— Ce se vede aici este o malformație a tubului neural, o afecțiune numită spina bifida.

Spina bifida? Nu agenezie pulmonară? Nu hernie de diafragmă?

Am întrebat-o:

— Dar plămâni are?

Dr. Turnquest-Wells a părut derutată.

— Ăăă… da, a răspuns.

— Și diafragma, în întregime? am întrebat-o.

— Păi… da.

— Prin urmare, e numai spina bifida?

— Ăăă… da.

— Slavă Domnului! am rostit.

Dr. Turnquest-Wells m-a privit de parcă nu eram în toate mințile.

— M-au speriat de n-am mai știut de mine, înainte de a veni aici, i-am explicat. Mi-au spus că bebelușul nu are plămâni. Mi-au spus că este posibil să fie vorba de hernie de diafragmă – jumătate dintre acești copii mor. Dar știu persoane cu spina bifida care au crescut fără probleme, duc o viață normală, și nu vă puteți da seama ce ușurare este asta pentru mine!

— Ah… am înțeles, mi-a răspuns.

S-a uitat atent la soțul meu.

Mi-am dat seama că se gândea, probabil, că nu pricep. Pesemne nu realizam că bebelușul va veni pe lume cu o malformație gravă – spina bifida este, într-adevăr, gravă. E o malformație a coloanei vertebrale ce poate afecta nervii spinali și, ca în cazul oricărei lovituri la coloană, poate provoca chiar paralizie, probleme de control asupra vezicii urinare și a intestinelor și o mulțime de alte probleme cronice de sănătate. Dar persoanele cu spina bifida trăiesc, de regulă, și majoritatea au un grad normal de inteligență.

Când am plecat, dr. Turnquest-Wells ne-a dat o poză sepia, în care se vedea, aproape în întregime, fătul cu pumnul în gură. Simțeam că mi se luase o piatră de pe inimă și mi-am înghițit lacrimile. Nu va trebui să-mi îngrop copilul.

I-am dat numele Cora, după personajul feminin din romanul lui James Fenimore Cooper, Ultimul mohican. Aflasem că Fenimore Cooper a inventat numele și că, înainte de romanul său, Cora nu era folosit ca nume de fată. În zilele noastre, nu prea mai este în uz și majoritatea îl consideră demodat. Dar mie și soțului meu ne-a plăcut numele și l-am ales pentru fetița noastră.

A trebuit să mai merg pe la mulți doctori. Cora urma să se nască într-o clinică de specialitate, departe de casă, și am ales Centrul Medical Universitar din Indianapolis. Avea nevoie de două intervenții chirurgicale la scurtă vreme după naștere, care urmau să fie efectuate la Spitalul de copii Riley. Nașterea Corei avea să fie prin cezariană, pe care urma să mi-o facă dr. Lillie Mae Padilla, o femeie mărunțică, plăcută și plină de energie, obstetrician, a cărei limbă maternă era spaniola.

Dr. Padilla ne-a consultat, pe mine și pe Cora, în cadrul altei ecografii-maraton, la care am ajuns după ce înfruntasem cu mașina o vreme oribilă. Pe la jumătatea consultului, dr. Padilla mi-a spus:

— Nu-mi place să tot spun „bebelușul, bebelușul". I-ați pus vreun nume?

— I-am dat numele Cora, am răspuns.

— Inimă, a spus dr. Padilla. Probabil că am părut nedumerită, iar doctorița a continuat: Cora înseamnă inimă în spaniolă. E un alint de la un nume de fată, prescurtarea de la Corazon.

Așadar, ne înșelaserăm crezând că Fenimore Cooper a inventat numele, dar nu greșiserăm în privința numelui în sine. Ea era Cora, inimioara noastră dragă.

Cora s-a născut pe 1 mai – zi de sărbătoare. Șase săptămâni mai târziu, dr. Wigginton – cel care și-a dat seama primul că bebelușul avea o problemă – îmi dă o linguriță, ca amintire.

— Voiam doar să aveți un bebeluș perfect, îmi spune.

Mă gândesc la Cora: Cora, care a petrecut douăsprezece zile la terapie intensivă, în secția de nou-născuți; care a suferit trei operații în primele două zile de viață; care va merge sau nu; care va avea sau nu va avea control complet asupra intestinelor; care va deveni sau nu medic, muzician, filolog, dresor de câini sau grădinar; care ar putea fi înaltă sau scundă, frumușică sau ștearsă, darnică sau zgârcită, plină de viață sau introvertită. Nu am de unde să știu. Cum nu ai de unde să știi toate aceste lucruri în cazul nici unui alt bebeluș. Cine poate să spună în acest moment ce va fi și cum va fi Cora?

După ceva timp, mă aflu cu Cora în oraș și ne întâlnim cu doctorul. Ne îndreptăm spre el să-l salutăm, Cora și cu mine, ea, cu ochii de un albastru intens și gurița trandafirie, eu, cu inima în gât și inimioara în brațe.

— Vreau să vă prezint pe cineva, îi spun, ridicând-o, să o vadă. Ea este Cora. Pentru mine este bebelușul perfect.

Jennifer Busick

De la bun început

La o asemenea altitudine, albastrul se dispersează. Culoarea cerului devine cea a paradisului. De la acest ochi de geam, peste care trebuie să mă aplec ca să văd afară, nimic nu îmi limitează priveliștea. Nici o creangă de copac, nici un roi de gâze, nici o cioară pe vreun cablu telefonic care să-mi întrerupă gândurile.

Fiul meu se foiește în somn; deja scaunul acesta de avion este prea mic pentru băiețelul meu, care doarme. Soțul meu își mișcă pleoapele, dar nu se trezește. Îi va amorți gâtul în următoarea jumătate de oră. Îmi pun mâna pe burtă. E cam devreme să simt că mișcă, și cu toate acestea vreau ca viitorul nostru copil să-mi simtă mâna de la bun început.

Îl privesc pe soțul meu, Keith, în timp ce doarme. Îmi imaginez ce drăguț ar fi dacă aș putea să-l sărut pe obraz în momentul acesta. Să-i simt pielea pe buze, la fel ca în ultimii treisprezece ani, caldă și atrăgătoare. Dacă nu ar mai fi și alți pasageri, nici burta mea mare care să mă facă să-mi tot caut o poziție comodă și nici mâinile și picioarele unui copilaș de un an și jumătate răsfirate la mine în poală, mi-aș lăsa capul pe obrazul lui și aș ațipi. Acum însă, privirea îmi alunecă înspre fiul nostru.

Când doarme, Mason este cel mai frumos copil. Trăsăturile sale capătă un plus de contur, în special zona ochilor și a buzelor. Nu este așa cum mă așteptam. Credeam că o să ne semene, jumătate mie, jumătate tatălui său. Iar el nu-și seamănă decât lui. Nu e copia nimănui. Convinsă că nu voi avea decât fete, abia când s-a născut el am realizat că sexul