Magnații. Cum au inventat Andrew Carnegie, John D. Rockefeller, Jay Gould și J.P. Morgan supereconomia americană

De Charles R. Morris

Economia americană modernă este creația a patru oameni: Andrew Carnegie, John D. Rockefeller, Jay Gould și J.P. Morgan. Ei au fost giganții epocii de aur, un moment de dezvoltare fără precedent care a făcut din America cea mai bogată, mai inovatoare și mai productivă țară a planetei. Charles R. Morris îi readuce la viață pe magnatul oțelului Carnegie, regele petrolului Rockefeller și vrăjitorul căilor ferate Gould, cei obsedați de progres, experimentare și viteză, precum și pe finanțistul Morgan, omul de afaceri gentleman, care a luptat pentru o încredere globală în afacerile americane. Magnații este incredibila poveste a oamenilor hotărâți care au clădit economia americană, creând un colos industrial – și o întreagă țară de consumatori din clasa de mijloc.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 19 aug. 2016
• ISBN: 9786063307928

Previzualizare carte

Charles R. Morris

Magnații

Cum au inventat Andrew Carnegie, John D. Rockefeller, Jay Gould și J.P. Morgan supereconomia americană

Traducere din limba engleză de

Marius Chitoșcă

Editura LITERA

2016

The Tycoons: How Andrew Carnegie, John D. Rockefeller,

Jay Gould, and J.P. Morgan Invented the American Supereconomy

Charles R. Morris

Copyright © 2005 Charles R. Morris

Ediție publicată prin înțelegere cu Times Books,

o divizie a Henry Holt and Company, LLC, New York

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Magnații. Cum au inventat Andrew Carnegie, John D. Rockefeller,

Jay Gould și J.P. Morgan supereconomia americană

Charles R. Morris

Copyright © 2016 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Carmen Ștefania Neacșu

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

ISBN ePUB: 978-606-33-0792-8

ISBN PDF: 978-606-33-0793-5

ISBN Print: 978-606-33-0543-6

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Charles R. Morris este autorul mai multor cărți, printre care American Catholic și Money, Greed and Risk. El a colaborat, de asemenea, cu mai multe ziare, articolele sale apărând în Los Angeles Times, Wall Street Journal, The New York Times, Harvard Business review și The Atlantic Monthly. E avocat și fost bancher, și a fost președinte al unei companii de software pentru servicii financiare.

Lui Leo, pentru că mi-a împărtășit cunoștințele lui vaste

despre tehnologia căilor ferate

PREFAȚĂ

Nu există statistici comparative oficiale pentru „cea mai puternică țară", dar până în jurul anului 1895, America se distanțase clar de restul țărilor. Puțini oameni și-au dat seama de acest lucru la vremea respectivă. Oficialii britanici au fost doar iritați în 1899, când și-au dat seama că vor trebui să-și finanțeze războiul burilor cu bani din SUA. Cu toate acestea, după numai vreo 12 ani, britanicii aproape intraseră în panică la gândul că SUA ar putea susține financiar Germania.

SUA nu doar că era cea mai populată dintre țările industrializate, dar era totodată și cea mai bogată după orice standard – venit pe cap de locuitor, înzestrare cu resurse naturale, producție industrială, valoarea terenurilor ei agricole și a fabricilor. Domina piețele mondiale – nu doar la producția de oțel și petrol, ci și la cea de grâu și bumbac. Înregistra surplusuri comerciale uriașe și dobândea întâietate în domeniul serviciilor financiare. Locuitorii ei erau cei mai mobili, mai productivi, mai inventivi și, în medie, cel mai bine educați. Nu avea prea multe de spus în sfera literaturii și a artelor, dar aceste domenii urmau să înregistreze și ele progrese ulterior. Nu avea nici cea mai mare armată sau marină militară, însă nici o persoană rațională nu se îndoia că acele deficiențe vor fi corectate în câțiva ani de eforturi susținute.

Elitele europene atente la ce se întâmpla au fost șocate când au ajuns să înțeleagă amplitudinea și viteza ascensiunii americane. În urmă cu doar trei decenii, America era încă fragmentată și sângerândă în urma unui cumplit război civil și-și câștiga existența exportând bumbac brut, grâu și cherestea în schimbul surplusului de produse din fabricile europene. Acea creștere economică americană susținută a fost cea mai rapidă din istorie, cel puțin până la sprintul economic de după un secol al țărilor din zona de coastă a Pacificului.

Volumul Magnații este povestea acelui salt economic, narată în principal din perspectivele câtorva bărbați extraordinari aflați în avangarda acelei creșteri impresionante. Dar în vreme ce „marii oameni" pot domina epocile istorice, ei nu constituie niciodată întreaga poveste. America magnaților a fost cu adevărat diferită de toate celelalte țări. Poveștile lor sunt prin urmare întrețesute cu o descriere a caracteristicilor Americii și ale locuitorilor ei, care au făcut din această țară un teren atât de fertil pentru tranziție.

În zilele din urmă ale Războiului Civil, Andrew Carnegie, John D. Rockefeller, Jay Gould și John Pierpont Morgan aveau toți în jur de treizeci de ani și erau la început de carieră. Într-o epocă a liderilor de afaceri supradimensionați, nu a mai existat nimeni în afara celor patru care să fi jucat un rol atât de mare în modelarea și canalizarea avântului economic american. Ei au forțat ritmul, au condus tranziția la o scară din ce în ce mai mare și și-au pus definitiv asupra economiei naționale amprente personale ce au persistat până târziu în secolul XX.

Au fost oameni destul de diferiți. Carnegie, Rockefeller și Gould au valorificat predilecția națională pentru viteză, obsesia față de „progresul continuu, toleranța față de experimentalism, pentru a crea unul dintre cele mai pure laboratoare de distrugere creativă din istorie. Majoritatea oamenilor de afaceri din acea epocă credeau în piețe ordonate și în profituri rezonabile, însă cei trei au intrat pe scenă cu săbii de foc. Morgan a fost elementul moderator, el încercând mereu să domolească „competiția dezastruoasă, mai ales de tipul celei practicate regulat de ceilalți trei.

Industria americană de oțel se stabiliza într-un cartel confortabil atunci când Carnegie și-a început cariera de subminare. Nu era un tehnolog, ci mai degrabă un consumator abil al invenției. Fabricile lui au fost mereu cele mai mari, mai automatizate, mai focalizate pe scăderea prețurilor. Avea cea mai simplă mantra de afaceri: scade prețurile, implică-te personal, extinde-te. Profiturile vor veni de la sine.

Gould era un provocator, un maestru al pieței titlurilor de valori publice ca nimeni altul înaintea lui și ca puțini după el, atacând mereu, împingând mereu limitele posibilului către noi înălțimi periculoase. Câmpul lui de luptă au fost căile ferate și telegraful, infrastructura cea mai importantă a acelor vremuri. Căile ferate de dinaintea Războiului Civil se extinseseră cu precauție și aproape mereu în manieră profitabilă, rămânând prudente în teritoriile lor naturale, jucând după reguli și rezolvând conflictele cu asociațiile de căi ferate concurente. Pentru Gould, căile ferate au fost ceea ce au fost cartelurile de oțel pentru Carnegie – ținte fixe bune de atacat.

Probabil că Rockefeller a fost cel mai mare vizionar și managerul suprem: el a preluat conducerea piețelor mondiale de petrol atât de repede și de ușor, încât totul s-a terminat înainte ca majoritatea oamenilor să observe, el dând în acest timp lumii primele ei lecții în ceea ce privește puterea distribuției la scară largă. Multe alte întreprinderi au urmat pilda lui; în decurs de un deceniu după ce Rockefeller vânduse primul cherosen în Orientul Îndepărtat, procesatorii americani de carne aveau centre de distribuție în China și Japonia.

Morgan, cel mai tradițional personaj dintre cei patru, a fost americanul în care au avut încredere finanțatorii de peste ocean. După ce a mediat fluxurile cruciale de capital care au sprijinit ritmul extraordinar al investițiilor americane, el s-a transformat într-o proto-Comisie de Schimb al Titlurilor de Valoare alcătuită dintr-un singur om, iar ocazional chiar într-o proto-Rezervă Federală, formulând regulile pentru finanțarea corporatistă, cerând o contabilitate onestă, încetarea devalizărilor și un comportament cinstit față de deținătorii titlurilor.

Carnegie, Rockefeller, Gould și Morgan ar fi fost figuri dominante oriunde, însă puține locuri au fost vreodată mai deschise față de oamenii talentați ca America de după Războiul Civil; iar în America, nici un alt domeniu nu a oferit oportunități atât de nelimitate ca lumea afacerilor. Cultura manufacturieră radical diferită a Americii, cultul țării pentru antreprenorul inovator, obsesia ei față de „poziția fruntașă" chiar și la nivelul oamenilor obișnuiți, entuziasmul ei față de noutate – unealta nouă, produsul nou pentru consumator – toate acestea au fost unice.

Ascensiunea finală a marilor companii în preajma anului 1900 poate fi numită pe bună dreptate Epoca lui Morgan, care a exercitat control chiar în timp ce îndelungatul boom american începea să piardă vizibil din energie. Într-adevăr, el a contribuit la încetinirea procesului. Când Gould era mort, iar Carnegie dispărut după achiziționarea tuturor acțiunilor de către compania U.S. Steel fondată de Morgan, acesta din urmă a reimpus versiunea manierată a piețelor ordonate și a prețurilor „administrate". U.S. Steel a constituit paradigma pentru un val amplu de consolidări, multe dintre ele puse în scenă și administrate de către Morgan.

Consolidările lui Morgan reprezintă atât cheia de boltă, cât și sfârșitul poveștii. Au trebuit să treacă alți șaptezeci și cinci de ani și au fost necesare asalturile totale din partea Japoniei și a altor țări, pentru ca firmele americane să înțeleagă gradul în care trăiseră pe spinarea capitalului lăsat moștenire de magnații secolului al XIX-lea, părinții fondatori ai superputerii industriale americane.

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Abraham Lincoln a fost declarat mort puțin după ora 7, în dimineața ploiasă de Sâmbăta Mare, pe 15 aprilie 1865. Era la mai puțin de o săptămână după ce generalul Robert E. Lee se predase la Appomattox. Micul grup de oficiali și membri ai familiei adunați în jurul patului scăldat în sânge din pensiunea lui Will Peterson, situată vizavi de Ford’s Theater, a rămas tăcut vreme de câteva minute. După care Phineas Gurley, pastorul lui Mary Lincoln, a rostit o rugăciune scurtă, și un detașament de soldați a fost chemat în cameră. Ei au pus trupul într-un sicriu militar și l-au transportat repede, prin mulțimea udă, care stătea de veghe afară, spre dricul ce avea să-l ducă la Casa Albă.

Autopsia și îmbălsămarea au fost făcute în camera de oaspeți de la al doilea etaj al aripii estice. Edwin Stanton, vulcanicul secretar de război, a ales veșmintele funerare ale președintelui și a insistat ca antreprenorul de pompe funebre să lase intact reziduul negru de sângerare intracraniană care se formase sub ochiul drept al lui Lincoln. A fost demarată aproape imediat construcția unui catafalc, modelat după „Loja Masonică a Mâhnirii", în Camera de Est de la etajul întâi, pentru a fi văzut de public. Loviturile de ciocan au continuat în duminica Paștelui și în lunea următoare, iar Mary Lincoln, îndurerată, a susținut că loviturile sunau ca împușcăturile de pistol. Oamenii care au transportat luni noaptea trupul lui Lincoln la primul etaj și-au scos încălțările ca să nu o deranjeze pe doamna Lincoln.

Sicriul a fost expus public marți, în Camera de Est. Cum trenurile speciale aduceau zeci de mii de oameni în capitală, cozile – formate pentru ca oamenii să aibă șansa de a trece prin camera întunecată și de a-l privi doar o clipă pe președintele mort – au durat ore întregi. O serie de vizite private joi seara au inclus o delegație de cetățeni din Illinois care veniseră să solicite înmormântarea lui Lincoln în statul său natal; Stanton plănuia o înmormântare în Washington. În dimineața următoare, șase sute de oaspeți s-au îngrămădit în Camera Estică pentru slujba funerară. Chiar și oameni ca generalul Ulysses S. Grant și Stanton au lăcrimat în public. Circa douăzeci și cinci de milioane de oameni au participat la slujbe similare ținute mai mult sau mai puțin simultan pe cuprinsul Statelor Unite ale Americii și Canadei.

Procesiunea funerară masivă de miercuri după-masă, în fața a aproximativ șaptezeci și cinci de mii de spectatori, a inclus veterani infirmi și detașamente de unități de luptă formate din negri și, aspectul cel mai dramatic, tradiționalul cal al comandantului-șef urmând dricul, cu șaua goală și cizme întoarse invers în scări. A fost aceeași imagine care, peste un secol, a răscolit profund publicul la procesiunea funerară televizată a președintelui John F. Kennedy.

Procesiunea s-a încheiat la Capitoliu, unde un alt catafalc ornamentat a așteptat sicriul președintelui. După două zile în Washington, trupul a fost transferat într-un vagon special Baltimore & Ohio pentru prima etapă a călătoriei înapoi în Springfield, căci Stanton cedase în final rugăminților cetățenilor din Illinois. Adăugând o ultimă notă grațioasă de tristețe, sicriul lui Lincoln a fost însoțit de cel al tânărului său fiu, Willie, pe care președintele îl adorase și care murise, probabil de pneumonie, în1862. Micul sicriu de metal al lui Willie a fost scos din cripta sa din Washington și pus într-un container mai rafinat din lemn de nuc, ca să se odihnească alături de cel al tatălui său în Springfield.

În prag de schimbare

Dacă filmul evenimentelor care au avut loc în Statele Unite la moartea lui Lincoln ar fi fost oprit pentru o clipă, imaginea ar fi surprins națiunea încremenită în doliu și aflată pe moment la mijlocul unui salt impetuos, țintit către modernitate. Ruta aleasă pentru ultima călătorie a lui Lincoln către casă – în sus pe Coasta de Est către New York, apoi către vest pe lângă Marile Lacuri și către Vestul Mijlociu și către Springfield – a trasat în sine o linie de falie, străbătând eforturile unei societăți care se îndepărta rapid de rădăcinile sale preindustriale și conturând cu aproximație forma unei noi geografii comerciale americane.

Cel mai notabil aspect a fost acela că, deoarece a avut loc pe calea ferată, călătoria a durat doar câteva zile, în locul săptămânilor sau lunilor care ar fi fost necesare nu cu mulți ani înainte. Locomotivele par mici și demodate în prezent, cu burlanele lor mari în formă de clopot inversat și cutiile lor de foc pe bază de lemne. Dar când s-au cățărat prin munții Allegheny în anii 1850, națiunea s-a micșorat radical; pentru prima oară, Coasta de Est urbană a fost unită cu fermele și resursele „Nord–Vestului" – numele încă folosit pentru statele și teritoriile dintre coloniile nordice inițiale și bancurile de est ale râului Mississippi – într-un singur sistem național.

O duzină de orașe de pe traseu au găzduit ceremonii funerare oficiale, toate rivalizând în excesele de rococo ale catafalcurilor, orațiile funerare și rândurile țanțoșe de bărbați masivi, în costume și panașe. Prima oprire după Washington a fost Baltimore. Ambele erau în esență aceleași orașe ca și înainte de război – capitala, în mod destul de rușinos, era un focar noroios de malarie, deși acum avea un șir de clădiri aproape finalizate în stilul arhitectural al renașterii grecești, în vreme ce populația din Baltimore, un port mercantil prosper, era balonată și suferea de bilă din cauza dietei bogate în grăsimi comercializate pe vremea războiului.

Trenul funerar care l-a transportat pe Lincoln a trasat centrul superputerii economice americane, în stadiul ei emergent.

Totuși, când traseul a cotit prima oară către interiorul continentului, de la Baltimore la Harrisburg, el traversa un gen complet nou de teatru de război. Companiile de căi ferate începeau să înțeleagă ce profituri puteau fi făcute din intensificarea comerțului intern al țării și se produsese un boom petrolier în pădurile din Pennsylvania vestică. Orășele bucolice ca Titusville se transformaseră în găuri de iad unde cursurile de apă se înnegreau, iar aerul era îmbibat cu petrol. Flăcările nocturne ale puțurilor licăreau peste roiurile de indivizi care forau după aurul negru – căruțași, prostituate și pungași mărunți, toți disperați să prindă marea lor șansă de a se îmbogăți foarte repede. Câmpurile petroliere din Pennsylvania erau de departe cele mai mari descoperite până atunci, și în decurs de doar câțiva ani aveau să furnizeze petrolul lampant pentru aproape întreaga lume civilizată. Cu asemenea mize, războaiele născânde ale căilor ferate urmau să fie feroce, adesea violente, purtate într-o lume lipsită de un sistem de legi care să controleze corporațiile mari, profund corupătoare.

Următoarele opriri pe traseu, orașele Philadelphia și New York, se luptau ambele cu tranziții extrem de rapide în sectoare de producție și financiare diversificate. Industria textilă pe bază de mașini din Philadelphia a prins un avânt uriaș în urma contractelor de pături din timpul războiului. Faimosul său Franklin Institute, cel mai vechi institut tehnic din țară, fusese organizat în anii 1820 cu mai bine de o mie de abonați înscriși pentru a promova producția științifică. Boom-ul din New York – tipografii, manufactură ușoară, hârtii de valori și activități bancare – începea să depășească limitele insulei Manhattan și existau planuri pentru un pod colosal care să extindă orașul peste East River, în Brooklyn.

Incidente la funeraliile din ambele orașe au subliniat chinurile de început ale creșterii rapide. Duminică în Philadelphia, trei sute de mii de oameni au format cozi lungi de mai mulți kilometri pentru a vedea trupul lui Lincoln, epuizarea și exasperarea lor fiind accentuate de refuzul orașului de a pune în funcțiune transportul public în ziua de Sâmbăta Mare. Când o bandă de hoți de buzunare s-a năpustit printre rânduri și a rupt funiile care delimitau zona în care se formaseră cozile de oameni, s-a produs o busculadă violentă în care mai mulți oameni au fost răniți. În New York, tensiunile erau de natură etnică. Orașul, cu o populație irlandeză mai numeroasă decât Dublinul, era o pepinieră a curentului democratic „Copperhead" ce se împotrivise războiului. Suspiciunile irlandezilor că oamenii de afaceri republicani se folosiseră de înrolarea militară obligatorie pentru a dezmembra sindicatele și a importa muncitori negri mai ieftini – fapt care a fost aproape cu siguranță adevărat – explodaseră în sălbaticele Draft Riots (Revoltele înrolărilor) din 1863, cea mai letală tulburare publică din istoria americană. Mașinăria politică locală a Societății Democratice Tammany a declanșat o criză minoră cu câteva zile înainte de procesiunea funerară, când a decretat că accesul populației de culoare la procesiune era interzis. După o intervenție în forță a lui Stanton, un mic contingent de negri a mărșăluit la coada paradei masive de-a lungul Broadway-ului și chiar a fost ovaționat de către mulțime.

Din New York, trenul funerar a urcat pe cursul râului Hudson către Albany, după care a cotit spre vest pentru a traversa statul New York. Demn de remarcat, șiruri compacte de persoane îndoliate au rămas de veghe în cea mai mare parte a timpului în care trenul a străbătut ruta, chiar și în timpul nopții, când și-au marcat prezența cu focuri aprinse în aer liber. Singura nemulțumire a lor a fost legată de viteza trenului – în secolul al XIX-lea, 32 de kilometri pe oră părea o viteză nepoliticos de mare.

Partea vestică a statului New York era un ținut rural presărat cu ferme, populat în mare de imigranți germani, elvețieni și scoțiano-irlandezi. Aceștia nu erau fermierii liberi idealizați de Thomas Jefferson: până la sfârșitul războiului, cam trei sferturi dintre fermierii New Yorkului aflați la o distanță ușor de parcurs cu căruța față de un depou feroviar erau oameni de afaceri eficienți din clasa mijlocie, ce conduceau stabilimente comerciale în care se produceau grâu, cherestea și produse lactate pentru vânzare. Transformarea fermelor New Yorkului a început odată cu deschiderea Canalului Erie în 1825 și a fost accelerată de răspândirea căilor ferate regionale în anii 1850. În decurs de o generație, acestea au decimat agricultura din Noua Anglie, forțând o trecere decisivă la o economie manufacturieră în acea parte a țării.

Fermierii din New York au cheltuit sume remarcabile de bani pe articole de consum – „o grămadă de fleacuri, consemna batjocoritor un fermier în jurnalul său. Ei au stat de veghe pentru trenul funerar încălțați cu pantofi produși în fabrici, iar hainele lor cele mai bune fuseseră cumpărate de gata, având un stil și o croială superioare. Soțiile fermierilor de clasă mijlocie încă munceau din greu, dar exista o convergență vizibilă între viețile lor și cele ale surorilor lor din mediul urban. Cumpărau materiale textile în loc să le fileze și să le țeasă ele și își coseau perdele noi la mașini de cusut. Lucrurile necesare în gospodărie, precum săpunul și lumânările, proveneau din magazine, și multe case de fermă aveau lămpi de gaz noi, astfel încât copiii puteau studia și seara. Mașinile de gătit din bucătărie, cu care oamenii își rupeau spatele, fuseseră de multă vreme înlocuite cu plite din fontă „civilizate, iar călătorii au fost de acord cu faptul că varietatea și cantitatea hranei fermierilor newyorkezi era extraordinară – fiind foarte departe de whisky-ul, carnea de porc sărată și terciul de ovăz care fuseseră considerate o dietă rezonabilă pe la începutul secolului.

Primele opriri după partea rurală a New Yorkului au fost Buffalo și Cleveland, ambele orașe port pline de agitație pe malurile lacului Erie, fiind puncte naturale de colectare pentru industriile petrolieră, de cărbune și fier ale Pennsylvaniei vestice. De acolo, cortegiul a cotit înapoi în interiorul continentului către Columbus, Indianapolis, și Michigan, Indiana – un ținut rural plat, cu pământ negru, primul laborator al lumii pentru agricultura mecanizată la scară amplă. Fermierii din Nord-Vest erau pe cale să le administreze newyorkezilor o doză din propriul lor medicament, preluând controlul asupra comerțului cu grâu și obligându-i pe frații lor estici să se specializeze din ce în ce mai intensiv pe lactate și livezi cu pomi fructiferi.

Chicago, ultima oprire înainte de locul final de odihnă al lui Lincoln, în Springfield, a încercat cu timiditate să pună în scenă un spectacol la fel de mare precum cel din New York, întrucât se percepea pe sine ca fiind orașul viitorului american. Până la război, grâul și produsele din carne din zona Vestului Mijlociu au curs către est pe Marile Lacuri și pe Canalul Erie, sau, de la sud de Chicago, pe mahone și șlepuri în avalul râului Mississippi către New Orleans, pentru transportul maritim pe lângă coastă spre New York. Până la sfârșitul războiului, legăturile feroviare de la est de Chicago preluaseră în mare parte vechiul comerț cu baza în New Orleans și invadau traficul Marilor Lacuri. Un boom în producția de grâne făcea ca activitatea antreprenorială să ajungă la frenezie, în vreme ce fabrica de cositori mecanice a lui Cyrus McCormick anunța o bază de producție promițătoare. Străduindu-se să-și lanseze compania de vagoane de dormit, George Pullman și-a făcut o mare publicitate prin donarea vagonului care l-a transportat pe Lincoln acasă în Springfield. (Sau așa spune legenda. Cercetări recente sugerează că el a donat toate vagoanele, cu excepția celui al lui Lincoln.)

Springfield se afla aproape de limitele pătrunderii feroviare către Vest. Nu existau trenuri de legătură către malurile vestice ale râului Mississippi, iar pe toate teritoriile vaste din Vest erau numai trei linii feroviare minuscule, larg separate. Comerțul vestic, în măsura în care exista, era bazat pe minerit – constând încă în mare parte din bărbați dotați cu lopeți și catâri –, însă antreprenorii depistaseră deja oportunitatea fermelor de a satisface cererea crescândă de carne din estul urban. Splendida imagine vestică a cowboy-ului care mână vacile și-a avut rădăcinile în cele două decenii de dinainte ca liniile ferate să penetreze complet terenurile agricole după Războiul Civil. În sud, căile ferate nu au fost dezvoltate la fel de intens ca în nord, dar lucrul acesta nu prea a contat. Multă vreme, singurul export important al regiunii va fi bumbacul cultivat cu tehnologie inferioară de către arendași. Fermierii albi din ținutul rural deluros, istovindu-și terenurile odinioară bogate, au revenit gradual la tradiția veche a agriculturii de subzistență.

Contemporanii vigilenți deja preamăreau viitorul economic colosal al Americii, dar acesta era încă în mare măsură într-un stadiu embrionar. Rutele ferate erau încă puse cap la cap de către antreprenori locali sau orașe cu inițiativă antreprenorială. Au fost necesari nu mai puțin de zece transportatori diferiți pentru a conecta ruta funerară a lui Lincoln – linii cu nume de mult uitate ca Northern Central, Camden and Amboy, Columbus and Indianapolis, Lafayette and Michigan City. De vreme ce puține căi ferate au avut resursele pentru a construi poduri, locomotivele și vagoanele erau încă frecvent transportate pe râuri; amestecătura de dimensiuni ale șinelor interfera cu livrarea pe distanțe lungi; și orice transportator feroviar care căuta șine și material rulant de calitate își făcea cumpărăturile în Anglia. Acesta a fost un boom greoi și poticnit, ceea ce a făcut ca agățarea febrilă de avuții să fie cu atât mai comică pentru diverși satiriști, de la Mark Twain și până la Anthony Trollope.

Edenul artizanal al lui Abraham Lincoln

Abraham Lincoln ar fi aprobat din toată inima toate acestea, chiar și goana după bogăție. Așa cum s-a exprimat în primul său tur prezidențial: „[Este] cel mai bine pentru toată lumea să lăsăm ca fiecare om să fie liber să-și achiziționeze proprietatea cât de repede poate. Unii se vor îmbogăți. Nu cred într-o lege care să-l împiedice pe om să se îmbogățească [însă] [...] dorim să îi îngăduim celui mai umil om o șansă de a se îmbogăți egală cu a tuturor celorlalți".

Partidul Republican care l-a nominalizat pe Lincoln la președinție în 1860 a fost un amalgam ciudat de membri ai Partidului Whig tradițional, ai Partidului Americanilor Nativi [Know-Nothings], aboliționiști radicali și democrați din gruparea „Barnburner" care erau împotriva sclaviei, supărați pe controlarea de către sudici a partidului lor. Cei din Partidul Whig alcătuiau probabil majoritatea membrilor și dominau conducerea. Angajamentul central al politicii Whig era față de proiectul pro-dezvoltare elaborat de Daniel Webster, Henry Clay și, mai înapoi în timp, Alexander Hamilton. Cei din aripa conservatoare a Partidului Whig erau ceva mai toleranți față de sclavie decât frații lor moderați, în numele păstrării Uniunii, și manifestau de asemenea o latură snoabă, anti-imigrantă, în mare parte ca reacție la înmulțirea în orașele estice a irlandezilor sărăciți.

Tradiția pro-dezvoltare îi venea la îndemână lui Lincoln. Idolul său politic a fost Henry Clay, marele apostol al canalelor și al autosuficienței americane. Lincoln fusese el însuși un om de afaceri, deși nu unul de mare succes. Fusese tinichigiu, lucrase ca topograf și a deținut un patent pentru un dispozitiv de ridicare a mahonelor peste bancurile de aluviuni ale râurilor. Lui Lincoln îi plăceau cu deosebire patentele de invenție și a afirmat odată că cele mai importante descoperiri care au ajutat civilizația să avanseze au fost „scrisul, [...] tiparul, descoperirea Americii și introducerea legilor pentru patente de invenție". A fost ceva tipic pentru el ca într-un caz ce a implicat patente de cositori să vină înarmat cu modele de mașini și să-i adune pe jurați în genunchi în jurul lui, pentru a le arăta detaliile cruciale.

Fascinația lui Lincoln față de invenții se regăsea și în afirmațiile lui politice. După pierderea la limită în cursa cu Stephen Douglas în alegerile senatoriale din Illinois, în 1858, Lincoln a plecat într-un tur de prelegeri pentru a-și testa șansele la președinție. În loc să se axeze pe sclavie, discursul lui caracteristic a fost pe tema „descoperirilor și invențiilor", pe care el le-a văzut ca pe un talent al americanilor: „[Noi], aici în America, credem că descoperim, inventăm și perfecționăm mai repede decât oricare altă [națiune europeană]. Ei pot considera asta ca pe o atitudine arogantă; însă nu pot nega faptul că Rusia ne-a chemat pe noi să îi arătăm cum să construiască vapoare cu aburi și căi ferate".

Timp de generații, istoricii s-au întrebat dacă Războiul Civil a fost în principal legat de sclavie sau mai degrabă de un conflict între sisteme economice aflate în competiție. Istoriografia mai recentă a arătat cât de profund a fost întrețesută antisclavia republicană cu proiectul Whig pro-dezvoltare. Republicanii au considerat independența economică ca pe o condiție necesară a libertății politice – actualizând și adaptând, în esență, viziunea jeffersoniană a micilor proprietari rurali pentru o societate comercială. De-a lungul unei scurte perioade de glorie, republicanii au putut arăta către forma de guvernare a clasei mijlocii, care lua naștere în Nord, ca fiind realizarea lor măreață. Cu excepția unui număr redus de întreprinderi mari de textile, producția nordică era încă preponderent artizanală, iar în era de dinaintea Războiului Civil, nimeni nu anticipase fenomenul mega-afacerilor globale. Afirmația republicanilor că legislația în favoarea afacerilor, ca de pildă tarifele mai mari pentru bunuri manufacturate, era în interesul clasei muncitoare era aproape cu siguranță adevărată și a fost apărată în detaliu de cel mai bun economist al perioadei, Henry Carey. Așa cum se exprima odată Daniel Webster: „Cine, oare, sunt oamenii muncitori din Nord? Ei sunt întregul Nord".

Dar vreme de decenii, fiecare inițiativă de dezvoltare a fost respinsă din cauza interesului față de menținerea sclaviei, căci grăbirea procesului de stabilire a așezărilor umane în Vest sau chiar investirea în sistemul de căi ferate și canale aveau să sporească inevitabil puterea și populația statelor libere. Pentru republicani și pentru Abraham Lincoln, obstrucționismul sudic a fost un exemplu de conspirație îndreptată nu doar spre sclavi, ci spre zdrobirea libertății de pretutindeni. Dacă sudicilor li se permitea să extindă sclavia în teritorii, nenorocirile ierarhiei și ale indolenței aristocratice ar fi urmat cu siguranță, alungând munca liberă. Cuvântul aristocrat în sine devenea aproape un blestem în Nord, iar relatările călătorilor despre stadiul înapoiat al Sudului, caracterizat de molimi și oameni neîncălțați, reprezentau subiectele principale ale presei nordice. Se înțelegea de la sine, după cum s-a exprimat un istoric, că „două civilizații profund diferite și antagonice [...] concurau pentru controlul sistemului politic".

Lincoln a dedicat o mare parte a campaniei prezidențiale din 1859 expunerii viziunii sociale republicane: dacă guvernul susținea independența și educația individuală și dacă demara o infrastructură comercială, s-ar fi creat o oportunitate de care avea să beneficieze la maximum o populație liberă, aflată în proces de autoperfecționare. Într-un discurs ținut la un târg agricol din Wisconsin – după o digresiune la deschidere pe tema îmbunătățirii productivității prin mijloace tehnologice (ce a inclus un proiect bizar pentru un plug pe bază de abur) – Lincoln a atacat teoria aristocratică privitoare la „talpa țării", pe care a plasat-o în opoziție cu idealul republican al unei societăți foarte fluide:

Omul prudent, fără bani, aflat la început, muncește o vreme pentru salarii, economisește un surplus cu care să cumpere unelte sau pământ pentru el însuși; apoi muncește pe cont propriu încă o vreme, iar în cele din urmă angajează un alt începător să-l ajute. [...] E o afirmație care poate fi demonstrată. Mulți bărbați independenți din această adunare au fost fără îndoială, cu câțiva ani în urmă, muncitori angajați. Iar cazul lor este aproape, dacă nu în totalitate, o regulă generală. [...]

Prin teoria „tălpii țării" se presupune că munca și educația sunt incompatibile; și că orice combinație practică între ele este imposibilă. [...] [Se] consideră o nefericire faptul că muncitorii au capete pe umeri. Aceste capete sunt privite ca materiale explozive ce trebuies ținute doar în locuri jilave.

Cei care asistau la discursurile politice din secolul al XIX-lea erau extrem de bine informați – acestea reprezentau divertismentul maselor în epoca respectivă –, și ascultătorii lui Lincoln au înțeles perfect despre cine vorbea el. Apologeții sclaviei vorbeau adesea despre necesitatea unei „tălpi a țării – „a unei clase care să facă muncile de jos, să se ocupe de corvezile vieții, după cum s-a exprimat un cetățean al Carolinei de Sud. Sclavia a fost doar trăsătura cea mai vizibilă a sistemului de conducere profund antiegalitar al Sudului. Puterea aristocratică a fost întărită în manieră rușinoasă prin regula celor trei cincimi stipulată în Constituția americană pentru cântărirea sclavilor în repartizări, iar într-o serie de convenții politice statale de pe cuprinsul statelor deținătoare de sclavi în anii 1850, elitele zonelor de câmpie au lipsit constant de drepturi civile pe micii proprietari albi.

A existat un fundament real al atacurilor îndreptate de Lincoln împotriva lui Douglas pe durata dezbaterilor lor din 1858; el deriva din convingerea lui Lincoln că Douglas, în mod premeditat sau nu, era instrumentul intereselor aristocratice împotriva drepturilor oamenilor muncitori:

Argumentele [pro-sclavie] [...] sunt argumentele cu care au venit regii pentru a înrobi oamenii în toate epocile lumii [...] ei au încălecat mereu grumazul oamenilor, nu pentru că ar fi vrut să o facă, ci pentru că oamenii o duceau mai bine atunci când erau călăriți. Acesta e argumentul lor, iar acest argument al Judelui [Douglas] este același șarpe vechi care spune că tu muncești și eu mănânc, tu trudești și eu mă voi bucura de roadele muncii tale. Priviți-o din orice unghi [...] lucrurile nu se opresc la negri. Aș vrea să știu, dacă luăm această veche Declarație de Independență, care afirmă că toți oamenii sunt egali din principiu, și facem excepții de la ea, unde anume ne vom opri. Dacă cineva spune că declarația nu se referă la negri, de ce n-ar putea spune un altul că ea nu se referă la altă categorie de oameni? Dacă acea declarație nu reprezintă adevărul, atunci hai să luăm acel cod de legi în care se găsește ea și să o rupem de-acolo!

Odată instalat în biroul prezidențial și eliberat de obstrucționismul Sudic după atacul asupra Fort Sumter, Lincoln și majoritatea sa republicană au dezlănțuit o derulare rapidă și masivă de legi pro-dezvoltare aproape fără paralel în istoria americană – o „a doua Revoluție Americană", în cuvintele istoricilor Charles și Mary Beard. Realizarea republicană a fost întunecată de evenimentele cataclismice ale războiului, deși distragerile războiului fac ca viziunea pe termen lung a programului să fie cu atât mai remarcabilă.

Legea Federală a Proprietății [Homestead Act], apărută în 1862, a permis oricărui cetățean, inclusiv femeilor singure și sclavilor eliberați, să ia în stăpânire practic orice teren public neocupat cu o suprafață de 160 de acri în schimbul unei înregistrări de 12 dolari și a unui comision de înscriere oficială a actului administrativ. Dacă trăiai pe suprafața respectivă timp de cinci ani, construiai o casă și cultivai pământul, terenul era al tău în schimbul încă unui comision „doveditor" de 6 dolari. În timp, Legea Federală a Proprietății a înlesnit ocuparea a circa 10% din întreaga suprafață de teren a Statelor Unite ale Americii. Actul de concesionare a terenurilor în sprijinul colegiilor, elaborat în 1862 de senatorul Justin Morrill, a înzestrat statele cu terenuri publice pe care acestea le puteau vinde pentru a finanța colegiile de stat focalizate pe artele agricole și industriale. Nici o altă țară nu mai concepuse noțiunea de educare a fermierilor și mecanicilor, iar școlile fondate pe baza Actului Morrill sunt încă temelia sistemelor universitare de stat.

Pacific Railway Act din 1862 a acordat iarăși cu generozitate terenuri publice pentru a finanța o linie ferată de la râul Missouri și până la oceanul Pacific, un vis pe care partidul pro-dezvoltare îl avea de peste douăzeci de ani. Demersul a avut loc chiar la limitele tehnologiei curente; actul a avut nevoie de câteva revizuiri pentru a obține finanțarea corectă, iar întregul proiect a fost presărat cu scandaluri. Dar calea ferată a fost de fapt finalizată mai mult sau mai puțin după cum promiseseră promotorii ei și surprinzător de aproape de termenul limită inițial; în timp, impactul ei asupra dezvoltării a justificat până și cele mai fantastice vise ale susținătorilor ei. Agenda republicană/Whig a fost rotunjită cu creșteri majore ale tarifelor și un act bancar federal care, în pofida neajunsurilor lui, a trecut țara cu bine prin război și prin consecințele financiare ale acestuia.

Deși Lincoln nu ar fi ales niciodată războiul ca pe un mijloc de extirpare a sclaviei, el nu s-a codit să o facă atunci când situația l-a obligat, valorificând oportunitatea de a dezrădăcina întreaga întreprindere aristocratică diformă. Ca să cităm cuvintele lui teribile din discursul de inaugurare a celui de-al doilea mandat prezindențial:

Și a venit războiul. [...] iar dacă [...] el continuă, până când întreaga bogăție adunată în urma celor două sute cincizeci de ani de trudă neplătită a iobagului se va duce pe apa sâmbetei și până când fiecare strop de sânge stors de bici va fi plătit cu un altul stors de sabie, după cum s-a spus acum trei mii de ani, trebuie, încă, spus așadar că „judecățile Domnului sunt toate cinstite și drepte".

Același discurs include celebra perorație: „Să nu fim răi cu nimeni; să fim buni cu toată lumea..." Însă intenția lui Lincoln de a reabilita Sudul în cadrul sistemului american nu a putut să eclipseze radicalitatea schimbării. Mai bine de două treimi din timpul scurs de la fondarea republicii și până la Războiul Civil, America a avut un președinte deținător de sclavi. Congresul și Curtea Supremă fuseseră practic mereu dominate de majoritățile sudice. Istoricul James McPherson menționează că în anii 1860, sistemul social al Nordului era cel neobișnuit; majoritatea celorlalte societăți umane, chiar dacă legitimau sau nu sclavia, erau organizate pe aceleași principii ierarhice ca Sudul American.

Lincoln era perfect conștient de unicitatea Nordului. Discursurile sale subliniază iar și iar excepționalismul Americii, unde marea masă a populației se bucura de fundamentele sociale și politice ale libertății politice. În nici o altă țară libertatea politică nu era o parte intrinsecă a proiectului național. Care țară a Europei, având la dispoziție o vastă bogăție de resurse neexplorate, ar fi conceput să o acorde poporului ei? Sau ar fi demarat în mod conștient un proces prin care să își facă cetățenii independenți din punct de vedere economic?

Boom-ul american prelungit, care a persistat circa patruzeci de ani după Războiul Civil – cu tot cu reversurile, suișurile și coborâșurile în zigzag –, a fost cel mai mare din istorie, cel puțin până la avânturile spectaculoase înregistrate la sfârșitul secolului XX de economiile „Tigru" din Asia de Est. Lincoln ar fi fost mulțumit, deși nu surprins să audă asta. Dar dacă ar fi putut vedea viitorul, fie doar pentru următorii douăzeci de ani, cineva își poate imagina că sărmanul Lincoln, cu aversiunea lui de Whig moderat față de concentrarea puterii, cu neîncrederea lui față de gigantismul economic, cu ura lui față de speculatorii și manipulatorii titlurilor, s-ar fi albit la față.

Magnați tineri

Când a murit Lincoln, Andrew Carnegie împlinea treizeci de ani și era deja bogat, deși cu numai un deceniu și jumătate înainte lucrase la bobine în fabricile de textile, și încă nu avea o carieră stabilă. John D. Rockefeller avea doar douăzeci și șase de ani, însă rafinăria lui de petrol din Cleveland era una dintre cele mai mari și mai profitabile din țară și probabil că își concepuse deja proiectul de preluare a conducerii asupra întregii industrii. Jay Gould avea douăzeci și nouă de ani, iar după o carieră scurtă și furtunoasă ca tăbăcar, își testa aptitudinile ca specialist de schimbare a direcției la căile ferate. Pierpont Morgan avea douăzeci și opt de ani, învățându-și în tăcere meseria în rețeaua bancară a tatălui său.

Vastele forțe care s-au manifestat în America după Războiul Civil au transcens cu mult orice grup mic de oameni; dar acești patru bărbați urmau să devină cei mai importanți dintr-o generație de lideri de afaceri supradimensionați, cei mai proemineți dintre cei pe care presa i-a poreclit „Baronii tâlhari", iar prin simpla lor inteligență, ambiție și forță, ei au trasat căile pe care le-au urmat alți oameni. Nu au fost niciodată prieteni, ci în egală măsură oponenți și aliați; respectul precaut pe care l-au avut unul față de celălalt s-a transformat repede într-o antipatie fățișă. Deși ar fi prea mult spus că ei au creat superstatul american industrializat, el poartă încă în mod vădit amprentele lor.

Carnegie, Rockefeller și Gould au întruchipat oportunitățile antreprenoriale nelimitate create dintr-odată de resursele vaste ale Americii și de libertatea ei față de constrângerile clasei și castei. Pentru bărbatul cumplit de ambițios și extrem de talentat în afaceri, această țară și această perioadă au fost locul și momentul potrivit în care să se împingă limitele cât mai departe cu putință.

Morgan s-a remarcat în raport cu ceilalți. El nu doar că s-a născut bogat, din cel mai pur sânge de yankeu, însă și-a definit cariera ca reacție la marii antreprenori. A lucrat cu toți, mai ales cu Carnegie și Gould, însă a devenit o figură dominantă numai când carierele lor atingeau apogeul. După care s-a afirmat ca cineva care stabilește limitele și aduce ordinea, creatorul primelor rețele instituționale, poroase, concepute să amortizeze dezechilibrele cauzate de antreprenorii supradimesionați.

CARNEGIE

Andrew Carnegie a fost cel mai agasant dintre magnați. Un bărbat scund de 1,60 metri, blond, cu mâini și picioare mici și o față copilăroasă, el a fost un ghem neobosit de energie care flecărea întruna, era pedant și slugarnic, supus și provocator, nefiresc de rapid în înțelegerea oricăror lucruri și situații care i-ar fi servit interesele.

Ascensiunea lui e povestea americană clasică a omului care a pornit de jos și s-a îmbogățit. Tatăl lui Carnegie a fost un țesător manual scoțian dezrădăcinat, iar familia a emigrat în Pittsburgh pe când Andrew avea treisprezece ani. Andrew a urmat un traseu în zigzag din meserie în meserie, fiind, pe rând, angajat la bobine, secretar al unui contabil, responsabil cu livrarea mesajelor de telegraf, unde a deprins telegrafia urmărindu-i pe operatori. A devenit curând operatorul de telegraf preferat al comunității de afaceri, iar apoi furnizorul unic al unui serviciu prin telegraf, compilând știrile zilnice ale ziarelor din Pittsburgh. A fost la fel de asiduu și neabătut în sfera dezvoltării personale ca în oricare alt domeniu, citind cu lăcomie și lucrând din greu la accentul său și la gramatică. Viața i-a fost dominată de mama sa, Margaret, care i-a transmis conștiința aprigă de clasă a săracului respectabil – o rușine profundă de sărăcie și disprețul nimicitor față de muncitorii lipsiți de ambiție cu care erau forțați să se asocieze. Ea și Andrew au fost nedespărțiți până la moartea ei, survenită chiar înainte ca el să împlinească cincizeci de ani. Familia Carnegie era atee, însă Andrew a moștenit totuși o puternică aversiune calvinistă față de plăcerile trupești. Era extrem de fermecător și a avut multe prietenii cu femei, dar probabil nimic intim până când s-a însurat, la câteva luni după moartea mamei lui, cu o doamnă tânără care așteptase ani întregi acel eveniment binecuvântat.

Marea oportunitate a lui Andrew a venit când acesta avea șaptesprezece ani, în persoana lui Tom Scott, care i-a devenit erou în domeniul afacerilor. Scott era unul dintre marii directori de căi ferate ai epocii. Născut sărac și muncind de la vârsta de zece ani, el s-a atașat imediat de Andrew. Nevoia de a urmări activitatea materialului rulant aflat la mare distanță a făcut din căile ferate utilizatori intensivi ai telegrafului, iar Scott, care tocmai fusese numit superintendent al diviziei vestice a companiei feroviare Pennsylvania Railroad, era un vizitator frecvent al biroului de telegraf în care lucra Andrew. Când a decis că volumul de muncă justifica o stație de telegraf proprie, prima lui alegere pentru un operator a fost acel micuț, isteț și neobosit „Andy".

De vreme ce Scott lucra atât de mult prin intermediul telegrafului, el și Carnegie împărțeau un birou, iar fluxul de mesaje aproape că îi permitea lui Carnegie să respire esența afacerilor din domeniul căilor ferate. Într-o dimineață, la primele ore, înainte ca Scott să ajungă la birou, Carnegie a primit mesajul că un accident de tren a cauzat un blocaj groaznic în trafic. Neputând să-l localizeze pe Scott – și ne putem întreba cât de mult s-a străduit –, Carnegie a preluat controlul și a emis o avalanșă de ordine sub semnătura „TAS a lui Scott. Când știrea a ajuns în sfârșit la Scott, iar acesta a venit în grabă la birou, totul mergea deja ca pe roate. După cum își amintea Carnegie mai târziu, acesta a fost un moment în care s-a temut că mersese prea departe; dar după ce i-a explicat agitat lui Scott ce făcuse, acesta doar s-a uitat la el ciudat, a verificat dacă liniile ferate erau într-adevăr în stare funcțională și nu a zis nimic. Totuși, la scurtă vreme, Carnegie a fost încântat să afle că Scott se lăudase cu isprăvile „micului diavol scoțian cu părul alb din biroul lui și că era deja cunoscut în mediul căilor ferate ca acel „Andy al domnului Scott. Chiar și marele J. Edgar Thomson, președintele Pennsylvaniei, și-a băgat capul pe ușa biroului într-o zi, s-a uitat intens la Carnegie pentru o clipă și a spus: „Deci tu ești Andy al lui Scott.

Dacă Andrew Carnegie ar fi urmat o carieră la compania feroviară Pennsylvania, nu există îndoială că ar fi fost unul dintre cei mai mari directori executivi ai epocii. Nișa lui în calitate de „Andy al domnului Scott" a luat sfârșit în 1859, când Scott a fost promovat pe poziția de vicepreședinte al companiei feroviare și a asigurat numirea lui Carnegie pe postul de superintendent al diviziei vestice, o promovare extraordinară pentru vârsta și experiența lui, cu atât mai mult cu cât traseele feroviare vestice ale companiei Pennsylvania fuseseră construite în grabă pe un teren dificil și se confruntau cu probleme legate de rupturi de linie și întreruperi ale serviciilor. Carnegie și-a luat atribuțiile în serios. A ținut o stație de telegraf la el acasă și a inspectat liniile ferate zi și noapte, supraveghind reparațiile, redirecționând traficul, consolidând punctele slabe din sistem, înțelegând în mod instinctiv, așa cum puțini oameni ai căilor ferate au făcut-o, că provocarea principală era menținerea unui trafic fluent. La scurtă vreme după numirea sa, el și-a șocat colegii directori când a ars vagoanele blocate pentru a elibera liniile. Era tehnica clasică a lui Carnegie: focalizarea asupra unui obiectiv, apoi trecerea brutală peste orice convenții, competitori sau oameni obișnuiți care i-ar fi stat în cale. Arderea vagoanelor a devenit curând o metodă standard de eliberare a trenurilor blocate. În anul următor, când Scott a fost numit secretar de război adjunct al Statelor Unite pentru căile ferate și serviciile telegrafice, el l-a adus în mod firesc cu sine pe Carnegie, iar în decurs de câteva săptămâni, Carnegie a înfăptuit iarăși minuni în construcții pentru adunarea trupelor Uniunii în vederea primei bătălii dezastruoase de la Bull Run, din 1860.

Până la începutul anilor 1860, Carnegie era deja un om bogat. Într-o epocă în care conflictele de interese erau la ordinea zilei, Scott l-a îndrumat cu grijă să investească în companii care făceau afaceri cu Pennsylvania, cum ar fi o companie care producea vagoane de dormit și un constructor de poduri de căi ferate, oferindu-i adesea în chip de avans banii pentru cumpărarea de acțiuni. Doar investiția în compania de vagoane de dormit i-a adus lui Carnegie dividende de 5 000 de dolari pe an, mai mult decât dublul salariului său la Pennsylvania, suma investită inițial fiind de mai puțin de 450 de dolari. O investiție timpurie din vremea boom-ului petrolier din Pennsylvania, într-o proprietate cunoscută ca Storey Farm, unul dintre cele mai fabuloase locuri de forare petrolieră descoperite la începuturi în Pennsylvania, i-a adus lui Carnegie un uluitor câștig de 125 de dolari la fiecare dolar investit. Când și-a declarat, în 1863, veniturile pentru noua taxă de război, Carnegie avea un venit total de peste 42 000 dolari, sugerând un portofoliu de ordinul unei jumătăți de milion de dolari, sau poate 6–7 milioane de dolari în banii de astăzi.

Carnegie a fost atât de uluitor de talentat în afaceri – cu inteligența sa extraordinară și cu spiritul practic scoțian extrem de precis, cu energia sa, șarmul lui imens, instinctul lui de felină pentru o afacere bună –, încât pur și simplu i-a depășit pe toți ceilalți. Era totodată mult mai citit decât majoritatea colegilor lui, cu un gust dobândit, dar autentic pentru artă și cultură și cu un stil scriitoricesc atrăgător. Într-adevăr, el se întreba în permanență dacă nu cumva își irosea talentul în afaceri. În 1868, când venitul lui din investiții a depășit pragul de 50 000 dolari, el și-a promis că va mai lucra doar doi ani ca să-și asigure acel nivel de venit pe viață, după care se va dedica unor scopuri mai nobile.

Se păcălea singur. Elementul esențial în ceea ce-l privește pe Carnegie l-a reprezentat tendința de dominare – cu orice preț. Dar dintr-un anumit motiv, deși Carnegie s-a numărat printre cei mai duri bărbați, el a insistat mereu să treacă drept un idealist umanitar, ca și cum afacerile lui ar fi fost vreun proiect de bunăstare socială. Prin urmare, atunci când era cel mai mare magnat al oțelului din lume, adora să emită manifeste pro-muncă și să se scalde în adularea celor din jur, asta chiar în timp ce își intensifica constant cerințele față de muncitori și le reducea constant salariile. În relatările lui, fiecare întâlnire cu muncitorii devine o parabolă a unei republici a faptelor bune, și fiecare fantasmagorie sfârșește cu o prelegere despre virtuțile bunătății, pentru că „răsplata e pe atât dulce pe cât de umil este individul pe care l-ai ajutat. În 1892, în punctul culminant al grevei din Homestead, unul dintre cele mai letale conflicte la nivel de management al muncii din America, el ne spune că muncitorii i-au telegrafiat, deși „vai, prea târziu, spunându-i: „Stăpâne bun, spune-ne ce dorești să facem și o vom face pentru tine". (Nu există, desigur, nici o urmă a unei astfel de telegrame în dosarele voluminoase ale grevei.)

Carnegie a fost adesea de o cruzime nejustificată, chiar și față de asociații lui cei mai loiali. Și-a manipulat subordonații fără rușine, reamintindu-le obsesiv cele mai mici greșeli și asumându-și meritul pentru fiecare dintre succesele lor. Când Henry Frick s-a retras din activitate – Frick, care contribuise la fel de mult ca oricare altul la construirea imperiului lui –, Carnegie și-a investit toată energia și preocuparea obsesivă care îi erau caracteristice pentru a-i reduce în mod necinstit partea cuvenită din companie. Un pacifist proclamat, Carnegie a alergat după contracte de război, după ce i-a promis soției sale că nu va face asta niciodată, apoi a trișat pentru a le obține. A găsit cu cale să soluționeze prin minciună conflictul dintre comportamentul și idealurile sale declarate – mințind strident, sistematic și continuu. A devenit, de fapt, cel mai corupt dintre mincinoși, unul care se minte pe el însuși. Chiar și scrisorile sale contemporane și consemnările evenimentelor sunt probabil false, scrise pentru a se pune pe sine într-o lumină mai bună. Nu e o surpriză că erorile și, ocazional, infracțiunile marilor magnați sunt pe măsura realizărilor lor, dar nimeni în afară de Carnegie nu a fost slugarnic și lingușitor într-o manieră atât de respingătoare.

La câțiva ani după ce Carnegie s-a retras din compania de căi ferate Pennsylvania, el a devenit unul dintre clienții preferați ai băncii Morgan, deși cel cu care a stabilit o relație în cadrul băncii a fost Junius Morgan, tatăl lui Pierpont, fiindcă nu s-a înțeles bine cu Pierpont. Pe termen lung, el l-a surclasat pe Pierpont, așa cum a făcut cu aproape toți ceilalți. Afacerea cea mai importantă din lunga carieră a lui Morgan a fost cumpărarea de către el a Carnegie Company, în 1901, pentru a crea United States Steel Corporation; în dolari cu valoare constantă, aceasta a fost cea mai mare tranzacție corporatistă din istorie până la avântul pe care l-a luat achiziția de companii în anii 1980. Dar această mutare a fost pentru Morgan mai puțin un triumf și mai mult o măsură a temerii lui ca nu cumva Carnegie să distrugă un cartel al oțelului construit cu migală. Cumpărarea acțiunilor lui Carnegie a fost singura cale de a-l scoate de pe teren, iar Morgan le-a putut mulțumi îngerilor că soția lui Carnegie îl împingea pe acesta din urmă către scopul lui îndelung declarat de a face în sfârșit ceva bun în lume. Carnegie a rămas același până în ultimul moment, mințind cu privire la profiturile sale atunci când el și Morgan au stabilit prețul.

Pe parcursul unei cariere îndelungate, singurul magnat care l-a egalat pe Carnegie într-un mediu de afaceri a fost bărbatul pe care lui Carnegie i-a plăcut să-l poreclească „Reckafellows".

ROCKEFELLER

John D. Rockefeller avea obârșii țărănești solide și din partea mamei, și din partea tatălui, și cu toate că familia Rockefeller s-a aflat adesea în situații de strâmtorare financiară, John nu a fost niciodată cu adevărat sărac. Într-adevăr, dacă nu ar fi fost comportamentul instabil și bizar al tatălui său, primii ani ai vieții lui John ar fi fost aproape clișeul copilăriei unui băiat de la jumătatea secolului al XIX-lea, în zona rurală a New Yorkului. „Big Bill Rockefeller a fost un personaj de genul șarlatanului. Un bărbat masiv, chipeș, dominant, el a fost, în diverse perioade ale vieții sale, fermier, om de afaceri, vraci ambulant, magician și doctor surogat, care a fost odată acuzat de viol. (Ca o ciudățenie, îi mai plăcea și să dea impresia că e mut.) Primii biografi ai lui Rockefeller au observat că tatăl său dispărea adesea în „călătorii lungi, misterioase; de fapt, sub numele de „William Levingston el a fost căsătorit cu o altă femeie și, în cea mai mare parte a vieții lui John, a susținut, mai mult sau mai puțin, două familii. Pe măsură ce faima lui John a crescut, acesta pur și simplu a refuzat categoric să răspundă la întrebări legate de tatăl său – nu-i venea deloc să recunoască faptul că tatăl său era „doctorul Levingston, un vraci practicant, dintr-o regiune izolată, care încă păcălea țăranii naivi.

Poate ca o reacție la comportamentul tatălui său, John a fost cel mai sobru și mai destoinic dintre tineri – silitor la școală, serios în privința religiei sale baptiste, scrupulos de sincer și un om de nădejde. Viața sa de adult a fost la fel de convențională, cel puțin în afara afacerilor. S-a căsătorit de tânăr, a fost apropiat de soția și copiii săi, iar în ultimii ani ai vieții s-a străduit mult ca marea lui bogăție să nu le deformeze complet viața. John a fost mai bine educat decât majoritatea tinerilor din epoca lui, finalizând liceul și câteva cursuri comerciale până în 1855 când a început munca, la șaisprezece ani, ca asistent de contabil pentru un comerciant de legume și fructe. După doi ani, cu 1 000 de dolari împrumutați de la tatăl său, John a cumpărat un parteneriat în firma unui alt comerciant, Maurice