Maladia

De Lisa Popescu

       La început toate poveștile de dragoste par a fi pline de bucurie și nesfârșite, altfel nu am alege acea persoană, nu este așa? Dar cu timpul descoperim adevărata față a oamenilor ce poate fi una plăcută sau tocmai opusul. Și atunci ce putem să facem? Încercăm să mai salvăm ceva ce poate puteam evita de la început dacă aveam puțină răbdare, dacă acordam timp detaliilor.

       Dar uneori oamenii își joacă prea bine rolul astfel încât nu putem observa decât după ce-și ating scopul care este de fapt caracterul acestora. După ce cortina cade atunci, implicit, și măștile cad.

       O maladie poate schimba tot ce se încerca a fi construit din răsputere. Nu poți schimba o persoană care este bolnavă în adâncul sufletului. Tot ce-ți rămâne atunci este să aștepți liniștit și să speri că atunci când va cădea cortina toate personajele își vor da măștile jos, iar viața va continua pe făgașul normal. O așteptare ce se poate dovedi a fi zadarnică. Doar că atunci când lupți singur și pentru persoana de alături nu poți avea rezultate pozitive. Deși munca este în zadar tu tot continui, căutând acea portiță care ți-ar asigura finalul așteptat de tine.

       Astfel, Mathis, un om liniștit o întâlnește pe Amelia ce ascunde niște secrete tumultoase. Din nefericire acesta află prea târziu. Încercând ani la rând să o aducă pe calea cea buna descoperă că se pierde pe el, dar și mai dureros învață să o suplinească pe Amelia, deși aceasta este prezentă pentru fiica acestora dar doar fizic, mental fiind acaparată de lumea ei.

       Uneori învățăm prea târziu că este în van să luptăm atunci când cealaltă persoană nu se lasă ajutată.

      

• Limbă: Română
• Editor: Lisa Popescu
• Data lansării: 29 apr. 2020
• ISBN: 9781393983682

Previzualizare carte

Cuprins

Cuvânt înainte

Capitolul 1 – Primordiul

Capitolul 2 – Prăbușirea sentimentelor

Capitolul 3 – Începutul unei maladii psihice

Capitolul 4 – Prima separare

Capitolul 5 – Reîntoarcerea

Capitolul 6 – Dezvoltarea

Capitolul 7 – Vietatea

Capitolul 8 – Bunicul a devenit invizibil

Capitolul 9 – Degradarea

Capitolul 10 – Bunica a devenit o amintire

Capitolul 11 – Capitularea

Capitolul 12 – Moartea: doar un capitol ce încheie viața de aici și o continuă sub altă formă

Scrisori

O viață merită înregistrată

CUVÂNT ÎNAINTE

La început toate poveștile de dragoste par a fi pline de bucurie și nesfârșite, altfel nu am alege acea persoană, nu este așa? Dar cu timpul descoperim adevărata față a oamenilor ce poate fi una plăcută sau tocmai opusul. Și atunci ce putem să facem? Încercăm să mai salvăm ceva ce poate puteam evita de la început dacă aveam puțină răbdare, dacă acordam timp detaliilor.

Dar uneori oamenii își joacă prea bine rolul astfel încât nu putem observa decât după ce-și ating scopul care este de fapt caracterul acestora. După ce cortina cade atunci, implicit, și măștile cad.

Uneori oamenii sunt în stare să meargă până la capătul lumii pe jos doar pentru a-și atinge scopurile mai mult sau mai puțin meritate.

Dar, de multe ori, din nefericire, sunt și copiii implicați, iar atunci scena devine amplă.

O maladie poate schimba tot ce se încerca a fi construit din răsputere. Nu poți schimba o persoană care este bolnavă în adâncul sufletului. Tot ce-ți rămâne atunci este să aștepți liniștit și să speri că atunci când va cădea cortina toate personajele își vor da măștile jos, iar viața va continua pe făgașul normal. O așteptare ce se poate dovedi a fi zadarnică. Doar că atunci când lupți singur și pentru persoana de alături nu poți avea rezultate pozitive. Deși munca este în zadar tu tot continui, căutând acea portiță care ți-ar asigura finalul așteptat de tine.

Astfel, Mathis, un om liniștit o întâlnește pe Amelia ce ascunde niște secrete tumultoase. Din nefericire acesta află prea târziu. Încercând ani la rând să o aducă pe calea cea buna descoperă că se pierde pe el, dar și mai dureros învață să o suplinească pe Amelia, deși aceasta este prezentă pentru fiica acestora dar doar fizic, mental fiind acaparată de lumea ei.

Uneori învățăm prea târziu că este în van să luptăm atunci când cealaltă persoană nu se lasă ajutată.

Ne construim fericirea așa cum o citim în cărți, doar că finalul nu poate fi scris și atunci indus de către noi, poate fi doar acceptat.

Oricum am încerca să conjurăm universul, la final ne avem doar pe noi și trebuie să luptăm oricât de greu ar fi. Adăstarea este doar o formă de prelungire a agoniei.

Capitolul 1

~ Primordiul ~

Într-o seară de ianuarie când zăpada se așternea lin peste tot peisajul feeric apare el, omul abătut peste care încă trecerea anilor nu și-a pus amprenta. Deși s-ar spune că este la o vârstă când poate schimba multe pentru viitorul său, Mathis este dezamăgit de tot ceea ce i-a oferit viața până acum și consideră că nimic nu-l mai poate ajuta să aibe un viitor mai bun, fără griji.

În zare deja se puteau observa câteva mașini ce începeau să fie acoperite de omăt. Vântul începea și el să-și facă simțită prezența. Natura se pierdea, o dată cu el, sub albul rece al zăpezii. O înmărmurire rece, specifică unei ierni geroase, domina întregul peisaj. Ca în fiecare seară, în stația micuță se zărea el, un bărbat înalt, subțirel, posomorât. Urma pentru el aceiași seară acasă unde nu-l aștepta decât tatăl său.

Din zare se observa cum autobuzul venea alene. Ca de obicei locul său îl așteapta liber. Vrând să-și scoată biletul împrăștie toate monedele ce le avea asupra sa. Atunci, o domnișoară de vis-a-vis de locul său observă neîndemânarea sa și începe să-l ajute. Mathis a ridicat umil privirea, iar atunci a observat-o pe ea. În acel moment a simțit cum o vrajă l-a cuprins ca și cum ar fi fost fiorul de care nu a avut niciodată parte. Privirile lor s-au încrucișat și parcă timpul s-a oprit în loc. Ea i-a zâmbit modest, iar la următoarea stație a coborât, lăsându-i tânărului doar schimbul de priviri.

Mathis a ajuns acasă dezamăgit deoarece nici măcar nu a avut capacitatea de a-i mulțumi acelei distinse domnișoare. Se așează în pat cu aceleiași regrete pe care le are despre tot ceea ce îl înconjoară, cu gândul la chipul misterioasei domnișoare. Gândul său zboară la ce idee și-ar fi putut face splendida ființă despre el: oare să-l fi considerat grobian? Oare a fost și aceasta fermecată? Un lucru era cert: ea i-a dat naștere unor iluzii și vise ce cu greu ar mai putea fi dominate.

Trecuse ceva timp de când el nu mai văzuse o femeie așa ca ea, cu o privire blândă, pătrunzătoare. Părul castaniu ca o toamnă târzie i se revărsa peste umeri într-un mod fermecător, silueta îi era mirobolantă, nurlie. Ca două migdale îi erau ochii ce l-au privit preț de câteva secunde ca și cum și-ar fi dorit să-i pătrundă în tainele sufletului. În adâncul sufletului său, Mathis simțea că întâmplarea nu putea să fie anodină.

Următoarea zi se desfășoară după același ritm cu care el era obișnuit. Deși părea a se concentra cu dificultate asupra sarcinilor ce i-au fost oferite de către superior, acesta a dus la bun sfârșit toate îndatoririle deși gândul îi era numai la acea tânără.

Seara însă îi stârnește un tremur în suflet deoarece spera că o va vedea iar pe ea. Declinul psihic parcă se instalează cu cât autobuzul pare să întârzie în această seară.

O dată sosit autobuzul parcă sufletul lui arde de dorință doar că...uitându-se peste tot în autobuz ea nu este. Se așează pe locul lui, dezamăgit, gândindu-se că aceasta este soarta pe care merită să o aibă: plină de nefericire, de regret. Contemplează la atitudinea pe care va trebui să o aibă la o eventuală întâlnire și ajunge la concluzia că trebuie să preia inițiativa. Dar oare va mai avea vreodată ocazia să o întâlnească pe această făptură?

În timp ce Mathis încerca să analize tot ceea ce fusese data trecută, deodată se zărește o siluetă în stație ce pare a fi raza lui de lumină. Atunci sufletul lui tresare de bucurie și parcă uită de toate grijile cotidiene. Apare acea emoție ce nu mai poate fi stăpânită de nimic. Ea urcă în autobuz și parcă nici nu-l zărește pe Mathis și se așează în altă parte. Mathis decide să-și ia inima în dinți și să-și schimbe locul, așezându-se lângă ea.

-  Bună seara! spune el cu o voce tremurândă.

-  Bună seara! răspunde ea cu o voce suavă și totodată părând surprinsă atunci când îl revede.

-  Am omis să vă mulțumesc aseară. Îmi cer scuze, eu sunt... Sunt Mathis.

-  A fost o plăcere să vă ajut, îi spune ea zâmbind și părând foarte destinsă. Eu sunt Amelia, încântată de cunoștință.

-  Mi-ar plăcea să mă revanșez. Dacă doriți vă pot conduce acasă, asta dacă nu par mitocan, spuse el.

-  Desigur, mi-ar prinde bine.

Zis și făcut. La următoarea stație coboară împreună.

-  Ce vă aduce pe această rută? întreabă Mathis.

-  Sunt studentă, iar acum am o scurtă vacanță înainte de sesiune și am un loc de muncă doar pentru o perioadă determinată.

- Frumos. Eu sunt editor la ziar.

- Felicitări. Se pare că nu ne mai putem continua drumul împreună acum. Sper să ne revedem curând!

- Ne vom revedea cu siguranță. Eu merg mereu cu același autobuz, la aceiași oră și întotdeauna am norocul să găsesc același loc liber în autobuz. 

- Perfect atunci. Voi ține cont! O seară bună!

- Asemenea!

Din păcate își iau la revedere subit. Atunci un val de gânduri îl cuprinde pe Mathis, dar cel mai proemenint este reprezentat de întrebarea dacă Amelia oare a simțit vreun un fior. Deși acum se instalaseră mult mai multe cugete, Mathis se duce împlinit acasă deoarece are gândul către următoarea revedere cu cea care speră el îi va deveni iubită.

Începuse să simtă că are o distimie: oare să fie el atât de norocos încât să întâlnească persoana potrivită sau doar să fie o amăgire și să fie înșelat din nou de gândurile sale? Decide astfel că timpul trebuie să-i ofere răspunsul râvnit și cea mai bună atitudine pe care el o poate adopta este să se bucure de prezent. Cel puțin astăzi reușise să vorbească cu ființa ce l-a fermecat.

Ziua următoare parcă sosește cu pași repezi și promițători. După mult timp el se simte împlinit și reușește să schițeze câteva zâmbete ce păreau cândva de negăsit. Timpul parcă a zburat, seara intrându-și în drepturi cu o repeziciune amețitoare. Cei doi se întâlnesc în același autobuz. El parcă a mai prins curaj:

- Bună seara! Se pare că am reușit să ne întâlnim în seara aceasta. Mă bucur. Cum vă este viața, dacă mi se permite a întreba?

- Bună seara! Desigur. Vă voi spune mai pe scurt: eu voi termina facultatea curând și momentan încerc să profesez să văd cum ar fi, dacă mi-ar plăcea, dacă mă pot înțelege cu elevii. Cel puțin săptămâna aceasta am avut același program cu dumneata. Se pare că urmăm și același traseu.

- Într-adevăr, traseul spre drumul fericirii.

La auzul acestor cuvinte, Amelia simte cum este cuprinsă de fericire, iar atunci pe fața ei se declanșează un zâmbet. În inima ei se conturează treptat începutul unei povești de dragoste.

- Câți ani aveți distinsă domnișoară?

- 22, dumneavoastră?

- 29, sunt puțin mai mare. Vă rog să nu-mi mai spuneți dumneavoastră deoarece suntem ca prietenii acum,