viața într-o EMOȚIE

De Bogdan Vaida

Bogdan Vaida a avut clasica copilărie cu "cheia la gât". Pe jumătate tocilar și trei sferturi libertin, și-a creat mai multe personalități pentru a fi acceptat, atât de societate, cât și de grupurile alternative cu care-și experimenta dulcele desfrâu.

O carte despre aventură, introspecție, sex, poezie, droguri și mult prea puțin alcool, "Viața într-o emoție" este despre războiul nevăzut dintre nevoia de libertate și regulile societății. Educat într-o lume în care dezinformarea, superficialul și inautenticitatea se joacă în sufletele oamenilor, autorul s-a zbătut două vieți să-și găsească eliberarea emoțională de care avea atâta nevoie.

"Ce există, este o realitate care se întâmplă, un stimul pe care noi îl interpretăm prin propriile filtre, judecându-l. Da, accent pe "judecându-l". Noi, ce facem, este să judecăm ceea ce există deja. Și să spunem: da, e bine că e așa, așa trebuie să fie, sau nu, nu e bine că e așa, nu așa trebuie să fie. Doar că, pe realitate o doare'n puțulică. Realitatea doar e, noi suntem cei care ne bucurăm sau suferim în prezența ei, iar asta facem prin interpretările pe care i le dăm."

• Limbă: Română
• Editor: Bogdan Vaida
• Data lansării: 28 feb. 2020
• ISBN: 9789730312935

Bogdan Vaida

Bogdan Vaida burst onto the training scene in 2009 using extremely old Powerpoint presentations. Luckily, 2 years later he switched to experiential trainings and learning by doing, methodologies that he practiced devotedly into all of his trainings. Known for his no-nonsense approach to getting results, Bogdan has been told that he helps participants get their own “insanely practical insights”. What does he do? He travels around the world doing experiential trainings in fields ranging from time management to personality typologies and trainer training. While doing this he also manages his online courses that have over 7624 students from all over the world. In 2015 he beat the record for total time spent in airports. If you want to see what he is teaching just do one of the tests on the Online Personality Tests page: http://www.onlinepersonalitytests.org

Previzualizare carte

Îmi e greu să fac o dedicație unei singure persoane. Așa că, dedic această carte calității de a fi asumat, de a nu cere exteriorului să se schimbe pentru a-ți acomoda ție, interiorul. Fie că ne-am intersectat în viața aceasta, fie că ne-am mirosit de la distanță și fie că ești o necunoscută cu ochelari care citește cartea înainte de culcare, această carte îi e dedicată acelei calități din tine care se numește asumare.

,,Percepția ta despre mine este o reflectare a ta. Reacția mea față de tine este o conștientizare a mea."

- autor necunoscut

I. AM MURIT!

––––––––

"Hey Siri, play Miserable Life by Ziggy Ranking"

Pune melodia asta.

Acum ai înțeles?

Nu?

Mai pune-o o dată.

Și ascultă-i versurile:

Tired of this miserable life

Tired of de worries and de problems and de strife

Tired of de things well dey nah going to right... Whoy!

Tired of this miserable life, ah this miserable

Te-ai prins?

Nu încă?

Atunci hai să-ți povestesc...

Am murit.

Am murit.

Nu a durat prea mult, cam cât viața mea, o clipire din amara eternitate.

Până și durerea a fost scurtă, a știut că n-avea sens să stea pe la mine. Eram obișnuit cu ea.

Mă dădeam cu placa în momentul în care am murit.

Eram pe faimoasa pârtie 21, roșie, nici măcar neagră. De fapt, nu contează, că nu a fost vina mea. Nimic din prima mea viață nu a fost vina mea.

Așa, unde eram?

Mă dădeam pe faimoasa pârtie 21, roșie, când am murit. S-a întâmplat în februarie, 2020, la Kopaonik, Serbia. Era frig de îmi îngheța imaginația (că fundu' nu-l mai simțeam de câteva ore), dar insistam să fiu Prâslea pentru că, în urmă cu câțiva ani, pe aceeași pârtie, îmi rupsesem clavicula și voiam să-mi depășesc frica.

Asta... și încă ceva cocaină la bord. Ce mai, îmi plăcea zăpada în toate formele ei.

Momentul crucial s-a întâmplat când aveam vreo 69 la oră, prietenii știu de ce.

Veneam în viteză șiiii... dintr-o dată... am simțit că-mi ia foc spatele! Privirea mi s-a încețoșat, dar nu înainte să văd, fix între picioarele mele, un schi care s-a fixat între placa mea și ce aveam mai de preț la vremea aia. Dezechilibru total și, de-a dura, un schior și un plăcar o luau fain frumos spre copacii din zare.

Încă îmi amintesc momentul morții mele pe care adrenalina... sau poate cucoana în negru, mi l-a întipărit bine în minte.

Totul era în slow-motion, ne rostogoleam, eu și fata care avusese o viteză mai mare decât mine și care, cu un tupeu de neimaginat, mi-a tras-o pe la spate... urât de tot. Sau mortal, cum ar spune unii.

Urmează flash-uri: alb, mână, cască, copac, zăpadă sângerie și o liniște vibrantă.

––––––––

Pârtia blestemată

Istoricul

Mă numesc Bogdan Vaida și am 34 de ani. Este februarie 2020 și tocmai am murit.

Viața mea nu a fost una senzațională. Ba dimpotrivă, chiar banală, aș spune eu.

Am avut o copilărie mediocră. Poate puțin sub mediocră.

Viața de liceu mi-a fost acompaniată de doi prieteni buni și zero femei (bine, bine, poate două relații online, de alea de care au tocilarii care nu sunt în stare să-și recunoască singurătatea). Nu degeaba îl numea Bacovia „cimitir al tinereții mele".

La facultate mi-am luat câteva șocuri relaționale, după care, frustrat până-n gât, m-am căsătorit cu prima fată pe care am pus mâna pentru mai mult de douăjde minute. Deși, la cât m-a traumatizat femeia, mai degrabă ea a pus mâna pe sacul ei de box cu verighetă.

De acolo viața mea a luat-o furtunos în jos.

Nesatisfăcut în relație și cu siguranța că nu voi apuca ceva mai bun (a se citi femeie care să placă un tocilar cu burtă și ochelari, îndoit de spate și care nu știe vorbi decât despre jocuri pe calculator), am început să mă delectez cu iarba.

Iarba ca iarba, mă calma, dar cred că mai degrabă mă ajuta să-mi plâng de milă.

Așa că după câteva luni, ca un programator gigel ce eram, am făcut upgrade la aurul alb. Ce mai, dacă am ratat până și bitcoinul.

Na... asta chiar mă făcea să nu-mi mai plâng de milă. Am început să mai chiulesc de la viața de căsnicie, să ies singur teleleu pe străzile din Timișoara și, fain frumos, să mă combin cu 2-3 femei care mă doreau.. sau cel puțin îmi doreau aurul. Acolo am avut câteva succese și niște povești de mi-am lăudat ultimă fărâmă de coșuri de pe buric dar sincer, chiar s-a meritat.

Deși tot morocănos eram, măcar weekend de weekend mai făceam o nebunie și viața mea nu era numai vraiște.. mai era și „cool". Sau cel puțin așa părea de pe Facebook.

Asta până să ajung la Kopaonik, oficial „cu băieții la snowboard și neoficial cu Angelica (porecla de scenă) la „zăpadă. Ne dădeam cu zăpadă pe nas și mai băgam și puțină pârtie.

Asta până am murit.

Jos cenzura

Pauză!

Mult iubitule cititor, vin aici cu vorbele acestea ca să-ți dau un „friendly warning": această carte nu este cenzurată în acțiunile și gândurile mele. Pregătește-te de niște realități și povești pe care le ai și tu și pe care le ascunzi înăuntrul sufletului tău. Sunt sigur că-ți amintești de prima masturbare, primul joint, primul rateu sexual, primul match pe Tinder (yuck!). Fii sigur că libertatea de exprimare a degenerat în licență.

Este adevărat ce am scris în această carte? Cel mai bine, consideră că te-am mințit bine de tot. Pentru... liniștea ta sufletească. Nu sunt aici să-ți confirm că citești realitatea cuiva, în special când cartea începe cu momentul în care acesta a murit.. Mai adăugăm și memoria care se atrofiază peste ani și ani, un stropșor de licență artistică și... te las în inception.

Numele, poreclele și alte informații pe care crezi că le corelezi au fost nu inventate, ci îmbârligate și atent cusute ca să te ducă pe cărări greșite.

Iar limbajul licențios este limbajul care dă culoarea potrivită cărții.

Spor la lectură!

Gata pauza!

Renașterea, zisă și „pișul pe doctor"

Să revenim. Am murit.

Și după aia?

Păi... continuarea!

Deschid ochii plângând de nu mai pot. În fața mea sunt forme în halate și nu înțeleg ce se întâmplă. Sunt confuz și urlu! Plâng și simt nevoia de un release.

Pișuuuuuu!!! Pe halatul doctorului care tocmai m-a scos din burta mamei.

Confuzie maximă!

WHAT THE FUCK!

II. PRIMII PAȘI

––––––––

"Hey Siri, play Best Relaxing Baby Sleep Music"

Primele amintiri

Nu am multe amintiri din copilăria mea timpurie dar dacă e să-mi amintesc ceva de pe vremea scutecelor, sunt două momente vagi, difuze, amintiri împrăștiate prin cotloanele imaginației mele.

Nici măcar nu știu dacă sunt pe bune, sau doar mi le-am imaginat din dorința de a le fi trăit.

Prima e legată de tatăl meu, care a murit doar puțin mai târziu, când aveam patru ani și jumătate.

Se făcea că eram pe umărul cuiva, a unei persoane alături de care mă simțeam în siguranță. Eram explorator și parcă era vorba despre o bară de bătut covoare sau niște mănuși de box. Emoția aceea de siguranță și dorința de explorare m-au însoțit fidele de-a lungul vieții mele, dar ce nu știu acum, în noua mea viață, este dacă chiar s-a întâmplat sau realitatea aceasta trăiește adânc înrădăcinată în pântecul creierului meu, doar într-o amintire fantasmă menită să-mi stimuleze un comportament.

Pentru că trecutul nu există, iar viitorul nu l-am creat încă.

A doua amintire e despre o cameră maaaaaare, luminoasă. Sentimentul de siguranță se păstrează dar vine însoțit de doi prieteni buni: pacea și liniștea.

Eu sunt mic,

Patul e mare,

Eu sunt pur,

Patul e tare,

Eu sunt zen,

Camera-i mare

Ce frumos e'n... depărtare

Compusă în timp ce scriam aceste povești, talent dobândit în noua mea viață, eliberată de suferințele trecutului.

Mama își amintește de un moment când am fost la mare toți trei. Dormeam într-un pat uriaș, iar tatăl meu mă ținea des pe spatele lui. Să se fi înscris acel moment în amintirile mele?

Primul an

De când m-am născut, nu prea dormeam așa că mama a ținut un caiet cu programul de somn.

Până la 3 ani mă trezeam de 4 ori pe noapte și plângeam 10 minute. Mai târziu, am aflat cu toții că era de la Diverticulul Meckel, un fel de apendicită care m-a cărat prin spitale în '92.

––––––––

Urât eram

Alte amintiri

Alte amintiri au fugit din cotloanele minții mele. S-au ascuns de mine, oferindu-mi libertatea să-mi creez altele, mai noi. Oare de ce nu reținem tot ce ni se întâmplă? Unii ar numi-o tragedie, iar alții poate că ar numi-o blestem. Eu am s-o numesc viață. Viața merită trăită, nu doar amintită. Cu o memorie perfectă ne putem scufunda în trecutul fericit, uitând de prezentul nesigur și astfel transformându-l într-un prezent nefericit de sigur.

Port doliu amintirilor mele neamintite. Am să-mi reamintesc de inexistența voastră.

III. COPILĂRIA TIMPURIE

––––––––

"Hey Siri, play Reborn by ERA"

Furatul jucăriei

Când m-am născut din nou, amintirile și experiențele vieții trecute au venit ca valul peste mine. Au fost... copleșitoare, iar corpul meu cel nou (sau cel vechi, depinde cum privim lucrurile în acest univers cuantic) le-a băgat la fund, într-un vas de sânge la 2 centimetri de anus.

Contrar acestei protecții, identitatea mea cea veche începe să-și facă simțită prezența în noua mea minte, într-un moment plângăcios din viața mea când am fost la unchiul Ionel în vizită.

Unchiul Ionel avea un apartament destul de aproape de casă care era plin de arme de vânătoare. Cred că îi plăcea să le afișeze ca simbol al masculini... ăăă... stai că nu gândeam așa la vârsta aia. La vârsta aia eram un copil fascinat de obiectele ascuțite de pe perete. Dar mai mult decât fascinat de ele, eram fascinat de un alt copil care trăia acolo și care avea o mulțiiiiime de jucării. Foarte multe. Incredibil de multe. Clar mult mai multe decât aveam eu. Pare-mi-se că m-am jucat cu el în acea seară, iar când mama a vrut să plecăm, am băgat o jucărie în buzunar. Oare era un elicopter mic și alb?

Ajuns acasă, experiența mea de hoț s-a destrămat rapid deoarece mama a observat rapid interesul meu pentru noul obiect. M-a certat puternic și mi-a spus că trebuie să mergem să i-l dau înapoi. DE CEEEE??? ACUM E JUCĂRIA MEA!!!

Eram mic, singur la părinți și toată ciocolata era a mea. Normal că și jucăria era a mea.

Dar când am luat pedeapsa... am simțit un incredibil sentiment de déjà vu. Toată ființa mea vibra de adevărul care-mi șoptea că am mai trăit experiența asta.

Dar am băgat la fund. Nu era momentul, se pare...

––––––––

Tiny me

––––––––

"Hey Siri, play Joyride by Roxette"

Roxette și spălatul mașinilor cu furtunul

Nu știam ce se întâmplă în 1991 prin lume, dar știam ce se întâmplă în 1991 de la balconul meu. Era vremea când Roxette își lansase noul lor album, Joyride, vremea când videoclipurile nu erau pline de sexualitate ci erau despre artiști (asta pentru cei care aveau televizor) și era vremea când mașinile se spălau cu furtunul tras de la balcon.

Ce vremuri!

Crăciunurile și colindele

Tot în vremurile alea, multe Crăciunuri mi le-am petrecut mergând cu colinda împreună cu mama, cu vecina ei Tanti Nicoleta (da, când ești mic Tanti e cu T mare, face parte din nume), cu fiicele ei și cu vecinii mei. Îmi amintesc vag de momentele acelea, ca și cum emoțiile de care au fost atașate s-au domolit în râul amintirilor mele. Ce știu este că mergeam de la rudă la rudă, spuneam colinde costumați în diferite țoale ce denotau personaje religioase și primeam bani, mâncare și dulciuri după. Cred că făceam destul de mult, suficient ca, la sfârșitul serii, să se pună părinții noștri pe numărat și împărțit.

Dar la vârsta aia nu știu ce făceam cu banii. Oare ajungeau la mama care știa (exact) câți bani aveam la ea și îi folosea(m) la diferitele mele nevoi de dulciuri și jucării? Sau îi aveam în mână sau în pușculiță? I have no idea!

Cert este că în momentul în care am crescut, o dată cu renunțatul la religie și la copilărie, am renunțat și la aceste datini străbune.

Pușca pișată

Renunțarea la copilărie? Da, pentru că nu toate vremurile sunt vremuri bune, deși amintirile ne fac să mai uităm din ce e rău și să ne concentrăm pe ce e bine.

Știi, cititorule, pe atunci nu prea făceam distincția între prieteni și amici. Iar asta avea să mă coste mult în trăirile și traumele mele nerecunoscute.

Îmi amintesc momentul când am mers cu „prietenii mei, 2 puștani puțin mai mari decât mine, Ionuț și Mădălin, să ne jucăm Pac-Pac. Pac-pac era un joc de pe vremea comunismului (că deh! pac-pac), în care aveai o pușcă, te uitai la alții și făceai „pac-pac.

Deștepți eram pe-atunci.

Și cum ne jucăm noi pac-pac și stăm și povestim după despre cine pe cine a prins, realizez că pușca mea e dispărut. M-a cuprins o frică puternică, frica de a pierde ceva ce îmi plăcea, ceva ce era al meu și ce îmi provoca bucurie. Cu inima tresărind, am mers împreună cu Ionuț și cu Mădălin să îmi caut pușca.

După nu prea multe căutări și probabil ajutat de răufăcător, am găsit-o, în spatele unui bloc. Fericit, am pus mâna pe ea și am strâns-o la piept.

Și toată lumea a început să râdă.

Nu înțelegeam de ce râdeau... până când am simțit un lichid pe pușcă, un lichid galben care se scurgea acum și pe pieptul meu.

Cineva s-a pișat pe pușca mea.

Am început să plâng și am mers acasă cu două sentimente care-și băteau joc de inima mea: neputința și umilința. Și iar mocnea în mine acel sentiment puternic de déjà vu... dar nu era momentul...

Mult mai încolo în viața mea, am purtat doliu copilăriei mele terminate odată cu acea pușcă pișată (va urma povestea „Cântând cu diavolii în răcoarea lui La minor"). Acum, cu lupa maturității, realizez că acela a fost un moment critic în care am abandonat dependența în favoarea independenței, dar m-am și îndepărtat de dulcea puritate a copilăriei. Acela a fost momentul în care am abandonat copilăria, mai devreme decât era nevoie, făcând primii pași în direcția vieții pe care o am astăzi.

Alte jocuri

De atunci au mai existat și alte jocuri ale copilăriei mele, mai toate mult mai inocente decât pușca cea pișată.

Mă uit la valuri și îmi amintesc cum ne jucam „V'ați ascunsa" prin spatele blocului cu gașca. Într-o zi cu soare m-am hotărât să nu mai fiu găsit, și m-am urcat, împreună cu Sebi, cel mai bun prieten al meu, pe un garaj. Am stat întinși la soare, în timp ce lumea ne căuta pe terenul de lângă.

Ne simțeam atât de bine... doar că, după un timp, am realizat că nu ne mai auzim amicii. Pe lângă asta, soarele începea să apună.

Am coborât și am realizat că jocul se terminase demult și amicii plecaseră acasă.

Un alt joc care-mi plăcea mie mult era Pătrățel. Îmi plăcea și pentru că mă puteam folosi de o altă abilitate a mea, una pe care o îndrăgeam foarte mult: logica.

Jocul era simplu: aveam o minge și aveam un teren pe care desenam cu creta un pătrat format din 4 pătrățele. După care le numerotam de la unu la patru. Fiecare persoană își lua locul într-un pătrățel și ne jucam cu mingea pasând-o de la unul la altul. Când cineva rata mingea, cobora un număr. Scopul era să rămâi la numărul patru. Cine pierdea mingea la unu, ieșea din joc, fiind înlocuit de un alt copil care își aștepta rândul.

Mamă ce îmi plăcea jocul ăsta! Spre diferență de Lap Tenis unde erau doi sau patru jucători care alergau de nu mai puteau pe un teren mare, acesta era un joc unde îți foloseai și mintea ca să pasezi unui individ care vrea să conteste locul celui care te contestă pe tine, sau să-l scoți pe cel care vrea să te scoată înainte să se prindă că vrea.

Mi-am trăit o copilărie normală, cu cheia la gât. Am simțit trăiri de care noile generații, obișnuite cu iPhone X și tabletă nu mai au parte. Sunt bucuros și recunoscător că am avut experiența asta.

IV. TURN BACK THE TIME

––––––––

"Hey Siri, play Stressed Out by Twenty One Pilots"

Visul vieții trecute

What the fuck! Ce pula mea! Băga-mi-aș! (Da, e scris corect.)

Mă trezesc dintr-un vis și nu, nu era un vis umed.

Imediat îmi pun mâna la gură, nu înțeleg.

Am folosit niște cuvinte foarte urâte în el. Licențioase de-a dreptul!

Ce înseamnă licențios? De unde știu cuvântul?

Am avut un coșmar cu făină pe care o inhalam de pe un WC murdar. Era o plăcere imensă și mă făcea să mă simt cum mă simt când mă ia tata în brațe. Dar mă simțeam incredibil de rușinat de ceea ce făceam.

Tata? Unde e tata?

Am 4 ani jumate; mama mi-a spus că tata a plecat.

Dar a plecat de atâta timp și mi-e tare dor de el! Nu înțeleg de ce nu vine, dar am încredere că se va întoarce și mă va lua în brațe.

Trec zile, săptămâni și chiar luni, și tata nu se mai întoarce.

Tata a plecat și amintirile cu el se fac din ce în ce mai mici, împreună cu durerea lipsei lui.

Nu mă mai doare, dar nici nu-mi mai amintesc.

Nu mă mai doare pentru că nu-mi mai amintesc?

Tatăl meu

Tatăl meu, Vaida Ioan Marius a murit în 30 martie 1990, la 35 de ani, când eu aveam 4 ani și jumătate.

Mama avea 32 de ani pe atunci.

Nu prea știu multe despre tatăl meu. Am o amintire despre el, cu care am început cartea și cam atât.

Când mama îmi spunea să nu beau (și când o veți cunoaște pe mama veți realiza că a spune = a repeta să nu beau, ceea ce mă făcea și mai curios legat de băutură), mi-a spus de câteva ori că „lui Marius îi plăcea să bea". Mie mi se părea ciudat de ce tot îmi spunea mie să nu beau, nu eram eu cel care a băut.

Acum stau și mă întreb: în afară de această trăsătură de caracter, am mai auzit alta? Îmi amintesc de o discuție cu mama mea, prin 2019, când aveam 34 de ani în care mi-a vorbit mai pe larg despre tatăl meu. M-am bucurat să îl mai descopăr, dar nu rețin ceva anume din discuția respectivă.

Cert e că nu l-am judecat niciodată și, în fapt, nu l-am cunoscut niciodată, cel puțin nu cu mintea mea de adult. Tatăl meu a fost tatăl meu, așa cum l-am simțit eu în puținele emoții în care și-a făcut simțită prezența: protector și acolo.

Dar cine e oare mama mea?

––––––––

"Hey Youtube, play video Locul 3 la concursul de discursuri Timisoara Toastmasters: Prima femeie"

Mama mea (part one)

E 5:00dimineața și mă trezesc brusc din somn.

Suna alarma! Sau... o alarmă.

Stai puțin, eu nu am alarmă!

Sau am?

Nu sunase alarma mea, ci a mamei. Mama mea care se pregătește în fiecare zi să mă ducă la grădiniță, pe la 6:20, după care să meargă la muncă, în cealaltă parte a orașului, numai ca, în final, să vină acasă și să continue să lucreze. Lucra 10 ore, se ocupa de mine până pe la 21, după care lucra la calculator până pe la 2-3 noaptea.

Ăăă... grădiniță? Păi..

Sunt treaz și îmi amintesc momentul morții mele. What the fuck!?

Sunt... conștient! Acesta e cuvântul.

Printre ochii proaspăt deschiși mă uit la mânuța mea și îmi iau panică.

E o mânuță de om! E ceva ce n-am mai avut de vreo 30 de ani...

Dar e și ceva ce am avut ieri.

Realizez, brusc, că în mintea mea trăiesc două personalități. Și că mă cunosc mai bine decât m-am cunoscut vreodată.

Mă ridic în fund și realizez că sunt grăsuț. Oao! La vârsta asta drogurile nu m-au făcut schelet.

Aud manevre în camera cealaltă și tac. Era mama mea, la vârsta la care încă mai vorbim. Realizez că mi-a fost dor de ea și de susținerea ei, în viața de odinioară... dar rușinea și deciziile proaste care mă făceau să mă simt umilit, rușinat și blestemat m-au făcut s-o protejez, părăsind-o.

Mama mea la vârsta asta are mare grijă de nevoile mele. A lucrat ca inginer constructor la SIMBAC, o firmă de construcții cam toată viața ei. Și, după ce venea acasă, făcea „devize" pentru alte firme. Habar nu am ce sunt devizele, dar țin minte că mi-a arătat mai demult... sau mai încolo... un ecran albastru unde se făceau multe calcule.

Țin minte că pe vremea asta în fiecare noapte se auzea sunetul imprimantei, o imprimantă veche care te trezea din morți... și pe care mama avea grijă s-o închidă noaptea, să nu audă vecinii.

Ceea ce pentru mine era un non-sens. Vecinii noștri se certau des și făceau gălăgie fără să se gândească la noi. Gălăgie care nu o lăsa pe mama să doarmă.

De fapt, mama mea nu știa cum să doarmă. Avea un somn de iepure aflat în regatul vânătoresc; se trezea la orice adiere de vânt. Lucru deosebit de frustrant pentru mine când ieșeam undeva, pentru că, oricât de târziu aș fi venit, mama era trează. Ea spunea că se trezea înainte să vin... WTF!?

Așa, pe vremea asta aveam un apartament cu 3 camere, mama dormea în camera mare, străbunica Maria, persoana care avea grijă de mine cât timp mama era la lucru, dormea în camera mică de lângă mine, iar eu dormeam în camera... mijlocie? Fie. Mijlocie, dacă asta a rămas.

Oao, mă uit prin cameră și văd tapetul cu trenuleț.

Asta era vremea când străbunica îmi făcea mâncare după-masa, parcă supă de găluște iar eu mâncam cu poftă luând de-a gata servitudinea dânsei. Nu se compară cu vechea mea viață, când trăgeam pe nas în WC-ul din casă cât timp soția încălzea la microunde un sandwich de la magazin.

Deal-ul pe-atunci... sau pe-acum era în felul următor: străbunica avea grijă de mine, mâncare, hăinuțe, curat - ce mai, grijă ca la carte!, iar mama lucra cât pentru trei persoane pentru că tatăl îmi murise. O, stai! La vârsta asta știam doar că plecase.

Mama era obosită când venea acasă și se obosea și mai tare când se punea la a doua muncă. Și totuși, îmi amintesc că își făcea și timp pentru mine. În fiecare seară mă adormea cu un disc de vinil cu povești, lucru cu care m-am obișnuit atât de tare, încât rare au fost nopțile din fosta viață când nu am dormit cu un audiobook.

Cel mai mare secret al mamei era că...

O shit!

Mă ridic brusc în picioare, când realizarea s-a așternut asupra mea.

Mâine merg la grădiniță!

Ce naiba o să fac acolo și cum dracu' am ajuns în momentul ăsta din viața mea?

––––––––

Cu mama

(iar copilul e Filip, mama e moașa lui)

Grădinița

În întunecimea nopții sunt adus în palatul de cleștar (ce dracu' e cleștarul?) numit „grădiniță"!

Am toate amintirile vieții trecute și, deși încă nu mi-a percutat cum am ajuns aici, sunt gata să mă joc cu situațiile din noua mea viață. Sunt copil, ce mai!

Poate ar trebui să reduc din expresiile de derbedeu... nici nu cred că există în generația asta.

Grădinița este dirijată de Tanti Nicoleta, vecina noastră. Nu știu ce făcea pe-acolo dar făcea bine, că n-am prea suferit.

Dimineața ne jucăm, cică asta se numește educație. Mă joc cu ce am în fața mea întrebându-mă dacă sunt în grupa mare sau în grupa mică.

Hah! După figura piticotului din fața mea e grupa mică!

Vine după-masa și ne pune să dormim. Ies niște paturi din perete, ooo, îmi place designul ăsta minimalist cu tente ale anilor 80... în care probabil și suntem.

Suntem asigurați de pat (înveliți complet) și un cearșaf mare se așterne peste noi toți, de-odată. What? Hai că nu-mi mai aminteam de asta.

Imediat ce a plecat supraveghetoarea din cameră, îmi iau pătura de pe mine... deși muream de somn... și merg la iubirea mea care nu știa încă de mine: Anca Manea.

Încep să vorbesc cu ea când... sunt prins și pus înapoi în pătuț de supraveghetoarea care intrase în cameră.

Mission FAILED!

După-masă, mai încerc o dată. Anca va fi a mea. Deși nu prea știu ce înseamnă asta la vârsta fragedă a prunciei. Am un minus imens de testosteron la vârsta asta.

În camera cu jucăriile o văd cum vorbește cu un tip dintr-o grupă mai mare, alfa male-ul grădiniței. E... mai mare. Și e... mai mare. Cam atât despre el.

Știu principiile dinamicii de grup din vechea viață și sunt pregătit de bătaie.

Iau o minge de rugby, țintesc spre el șiiiii arunc!

SHIT!

SHIT!

SHIT!

Băga-mi-aș!

Țăndări!

Am uitat un element esențial.

LA VÂRSTA ASTA NU AM FUCKING MUȘCHI!

ȘI SUNT ȘI FUCKING GRAS ȘI INAPT!

Am spart o vitrină cu mingea... și supraveghetoarea cu mutră de tuna fish vine spre mine.

SHIT!

Sunt pedepsit.. și detaliile îmi scapă acum.

Grădinița nu mai e ce-a fost.

Nervii mi se scurg din corp și realizez că vechiul Bogdan îl evacuează pe noul Bogdan din personalitate.

Mă... sting.

Mor?

Ce p...

Spitalele

După cum spuneam, tatăl meu a murit în 30 martie 1990. La nici 5 luni după, probabil când se prindea și conștiința mea de copil că nu vine, sau când ajunsese dorul prea mare, la grădiniță, am făcut o criză de dureri de burtă și febră.. ca și cum ar fi de la rinichi. Tanti Nicoleta a sunat-o pe mama și, împreună, m-au dus la spital.

Atunci a început calvarul.

Flash-uri:

•  1990-1991 : Am stat 3 săptămâni în spital la Oradea, mi s-au făcut multe analize iar diagnosticul a fost destul de grav. În octombrie am fost trimis la spitalul Fundeni, București, către doctorul Ivan Ioan. Acolo la fel, multe consultații, analize iar diagnosticul întârzia să se confirme. Doctorul Ivan îmi desena rinichii pe burtă și-mi explica ce rol au. Mergeam la Fundeni la controale din patru în patru luni.

•  1991 : Mi-am făcut analizele în Debrețin, Ungaria. Diagnosticul inițial a fost anulat dar crizele de dureri din jurul ombilicului au rămas. Am fost sub observații pentru problema cu rinichii la doctorul Spoiala. Făceam ecografii în fiecare an.

•  1992 : Doctorița mea de familie, Mariana Pantea (cea care urma să mă umple de motivări în liceu) mi-a spus că poate aveam Diverticulul Meckel, un fel de apendicită la intestinul subțire. Am făcut o operație de apendicită unde s-a confirmat diagnosticul Marianei (what a genius!) și mi-au extirpat complicația.

•  1993 : Când aveam 7 ani colegii mă porecleau Piedone sau tiribombă, oare de ce? M-am supărat foarte tare așa că mum m-a asistat cu câteva drumuri la endocrinologie la Cluj. Eram plinuț și am ținut un regim alimentar timp de doi ani. Din trei în trei, după care din șase în șase luni m-am întors la Cluj, la doctorița Paula Grigorescu Sido, pentru controale. (Făceam multe controale pentru perioada post-comunistă.) Eram foarte curios și îi puneam doamnei doctor multe întrebări iar dânsa avea răbdare să-mi răspundă (de ce am voie să mănânc ceva și nu altceva). (De atunci am apreciat doctorii care-și fac răbdare cu pacienții și i-am evitat pe ceilalți, indiferent cât de competenți par a fi.) Mama spune că eram ambițios și că mi-am ținut dieta toată vacanța de primăvară deși îmi era greu.

Mama mi-a repetat de câteva ori (ioi repetițiile ei) că doctorii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului au fost oameni deosebiți.

Nu prea am amintiri din perioada aceasta iar experiența cu spitalele mi-a fost descrisă de mama, după ce i-am spus că îmi scriu autobiografia. Ce îmi amintesc este că aveam o durere în burtică imensă și că mă puneam să fac bicicleta pe spate (practic dădeam din picioare) ca s-o mai domolesc. În rest, dureri, spitale și niște flash-uri legate de ceva tub ce mi l-au băgat pe puțulică.

V. CLASELE 1-4 (1992-1996)

––––––––

"Hey Siri, play Hymn by Diane Coffee"

Children

Drop of water

In the river -

Sound of joy

Imnul Dianei, cea mai dragă amintire

Cea mai dragă amintire din clasele unu-patru, cea pe care o povestesc la orice foc de tabără, la propriu și metaforic, este Imnul Dianei.

Se făcea că eram prin a patra și eu aveam pusă pata de ceva vreme pe cea mai drăguță tipă din clasă: Diana Giurea. Diana era o cuteoshenie de fetiță, adorabilă și cuminte... cu muuult mai cuminte decât mine.

Și cum printre neuronii mei nu se propaga, pe vremea aceea, ideea de a o invita la plimbare de mânuță, puținul meu testosteron se manifesta altfel, mai... copilăros.

Am început din clasă, când Diana nu-și făcuse încă apariția, cu un simplu: „Mie îmi place de Diana!. Colegii mei au confirmat: „Și mie îmi place de Diana, „Și mie!. La care eu, când am văzut că publicul începe să-și recunoască emoțiile subtil ascunse (și idolul lor muzical), am schimbat forma la plural: „Nouă ne place de Diana!.

Niciun minuțel mai încolo, câțiva derbedei de clasa a patra (derbedei, adică făceam gălăgie, că pe-atunci nu exista ideea de fumat până la facultate).. Așa, câțiva derbedei am ieșit scandând „Nouă ne place de Diana".

Afară, așa cum se întâmplă deseori la grădiniță, grupul se ia după cel mai în vogă (a se citi „gălăgios") lider.

10 copii scandau „Nouă ne place de Diana!".

20 de copii..

O grupare teroristă se forma în curtea școlii, cu un îndemn subtil la acțiune...

„Nouă ne place de Diana! era imnul Școlii Generale cu clasele 1-8 „Oltea Doamna.

Diana fugise demult în clasă, rușinată și roșie foc, ascunzându-se de Gestapo.

Având acces la putere, am făcut ceva ce ar face mândru orice politician: am profitat de ea.

Așa că am luat gașca mea de fanatici și, scandând Imnul Dianei, am intrat în clasă după ea.

Doar că, drumul spre clasa noastră, care era chiar ultima pe coridorul din dreapta cum intrai în clădire, trecea pe lângă CANCELARIE! (Cititorule, sunt absolut sigur că vei găsi această informație extrem de relevantă... dar vechii mei colegi de clasă chiar se vor bucura când vor găsi această amintire, poate de ei uitată, aici).

Cancelaria era locul ăla unde noi nu aveam tupeul să mergem decât atunci când ne era foaaaarte rău. Era locul unde se afla... DOAMNA DIRIGINTĂ!

Dacă noi eram Gestapo... atunci cancelaria era sediul milităriei aliate iar doamna dirigintă era șefa șefilor de pe-acolo, un mini-dumnezeu cu puteri depline asupra noastră, muribunzii fanatici. Dacă eu aș fi politician, atunci ea ar fi întregul sistem jurnalistic, pentru că ce s-a întâmplat e o poveste pentru Știrile de la ora 5.

Să revenim, fătuca era speriată, rușinată, roșie ca focul și cuteoshenie ca întotdeauna. Noi, în fața ei, scandam Imnul Dianei, când, dintr-o dată ușa de la intrare pleznește.

Au venit aliații peste noi, suntem complet nepregătiți.

Cu o falcă în cer și cu una ținând liniarul, învățătoarea noastră, doamna Maria Fora, și-a făcut apariția spumegând din priviri.

S-A AȘEZAT O LINIȘTE DE SANCTUAR...

Iar șansa mea pentru a-mi câștiga iubirea în școala generală s-a spulberat.

Am fost pedepsiți, în stil post-comunist, să stăm cu spatele la clasă în fundul clasei, în linie, toți răufăcătorii, în timp ce clasa se uita la noi...

RUȘINEEEE VOUĂ MURITORILOR!

PS: „Nici un s-a transformat în „niciun pentru că populația României nu mai era în stare să-l scrie corect sau din alte motive?

PPS: Am mai făcut prostii pe la școală, gen când l-am împiedicat pe Vlad Schițcu și m-a fugărit prin toată școala... dar astea-s mai minore decât mine. Dacă e să rămâi cu o poveste de pe vremea aia, Imnul Dianei e povestea și rușinea mea.

PPPS: Am și o poză acum după olimpiada de la mate unde am fost felicitat eu, Diana și Alina pentru binemeritatele merite. Eram mândru să fiu în poză cu ea.

––––––––

Olimpiada de mate

(cu Alina (stânga) și cu Diana (dreapta) după ce am terminat olimpiada la mate în 15 minute)

Cititul, dependența absolută

A reader lives a thousand lives before he dies, said Jojen. The man who never reads lives only one.

― George R.R. Martin, A Dance with Dragons

După rușinea de la școală, m-am refugiat în singurul confort psihologic de pe vremea respectivă: CITITUL.

Pentru mine cititul a fost religie. Toată viața mea am citit, toată viața mea am fost scufundat în lectură, în cărți audio sau digitale.

Dar să revenim la începuturile vieții mele..

În copilărie am fost educat să ascult cărți audio încă de la începuturi, cu pick-up-ul pe care mi-l punea mama înainte de culcare. Au urmat (sau precedat?) momentele dragi în care îmi citea ea din cărți cu povești cu poze, urmând să citim amândoi și finalizând cu a-mi citi eu singur poveștile.

Îmi amintesc și acum de o carte roșie cu litere albe pe ea care avea muuuulte povești cu basme și învățături românești. Și de momentele de la 9 ani când mergeam la mare cu mama și stăteam la plajă dimineața, după care după-masa mâncam, citeam, dormeam, citeam iar seara ne plimbam.

Tot așa citeam și prin spitale și pe trenul către București și, îmi amintesc și acum de o carte pe care i-a recomandat-o mamei pentru mine o femeie de la librărie. „Gemenii, se numea, de Ágota Kristóf și am citit-o pe tren, nevenindu-mi să cred că a trecut așa pornoșag de filtrele mamei. Practic era vorba despre doi gemeni lăsați la sat de către mama lor, la o bunică strictă, zgârcită, poreclită „Vrăjitoarea din cauza zvonurilor că și-ar fi otrăvit bărbatul. Bunica n-avea nicio treabă cu educația nepoților (numindu-i, printre altele, „fii de cățea") și îi exploatează la maxim. Așa că ei își dezvoltă propria lor etică și moralitate în fața durității vieții, învață să cerșească, se înjură ca să devină imuni la vorbe aruncate, se lovesc cu pumnii să se obișnuiască cu durerea și încearcă să o înțeleagă pe vecina lor care se împerechea cu câinii... ce mai, cartea perfectă pentru un copil în clasele 1-4.

Mama îmi spunea că „numai oamenii proști se uită toată ziua la televizor, oamenii deștepți iau o carte și citesc". Așa că citit-am.

Cartea e chiar e perfectă. Era un mic secret al meu, o carte pe care o găseam erotică și diferită, un alt mod de a vedea lumea. Și de ce să citim alte cărți decât ca să trăim alte vieți, iar asta era o viață unică, pur și simplu unică.

Știi cum e citatul lui Neil Gaiman, autorul cărții „American Gods: „O carte e un vis pe care-l ții în mână.

Și am visat. Nu unul, visam câte patru vise pe lună. În fiecare lună mergeam la bibliotecă și împrumutam mai multe cărți decât se permiteau în general. Veneam acasă cu patru cărți și în lectură eram scufundat.

Am citit multe la viața mea, profilul meu de Goodreads arată undeva la peste 600 de cărți de când l-am făcut. Sunt sigur că sunt pe la o mie de vieți trăite, totuși.

Am început cu basme și am continuat cu aventură. Karl May a fost autorul preferat în clasele 1-8, iar pentru cei care trăiesc mai puține vieți, este autorul care a scris Winnetou (primul film după carte apărând în 1963). Erau cărți cu cowboy și indieni, dar și cu arabi în deșert și mexicani. Am trăit fiecare carte citită ca o viață plină de aventură, comparativ cu filmele lui Indiana Jones care urmau să apară în perioada respectivă.

De acolo, am trecut la Anne Rice, o autoare care are un mod personal și emoțional de a descrie aventurile unor vampiri. Cunoscută pentru ecranizarea cărții „Interviu cu un vampir", în film jucând Brad Pitt și Tom Cruise.

Tot în paralel, pentru că vampirii sunt pentru emo, am citit și ce citesc tocilarii: Isaac Asimov cu a lui Fundație și restul cărților lui... când spun restul mă refer la... tot restul; și Frank Herbert cu seria „Dune" și, iar, cu restul cărților lui. Cum dădeam de un autor care-mi plăcea, cum îi citeam toate creațiile.

Dacă ești curios ce m-a emoționat, ce m-a frapat, ce m-a făcut dependent și ce m-a pus în genunchi în materie de lectură, îți recomand să-mi vizitezi profilul de Goodreads, tagul best-books.

Hints from the other side: Hannah Kristin, Claire North, Dennis Taylor, Peter Brett.

Mama mea (part two)

Mama ține minte..

Oricum, mintea mea și-a dat un restart și nu mai ține.

Așa că mă bazez pe ea să-mi spună cum că pe la 6-7 ani m-a dus la Oratoriu la biserică. Acolo mergeam în fiecare sâmbătă și făceam puțină religie și mai multe activități de joacă.

De noi se ocupau părintele Balint, trei călugărițe din Italia și Cristi Sabău, un elev de liceu.

Ne jucam baschet, fotbal, loto și, alături de călugărițe, învățam italiană. Toată viața mea am crezut că am învățat italiană uitându-mă la canalul TV Rai Uno dar se pare că o călugăriță mi-a stârnit talentul.

Cristi m-a învățat și câteva acorduri de chitară, spune mama. Cu italiana mă înțeleg bine, așa că oare ce geniu rock'n'roll se ascunde în mine?

De Paște și de Crăciun aveam serbări pentru care mama mă punea să învăț poezii și să le recit frumos, cu dicție. Tortură sau plăcere? Nu-mi amintesc decât că poate eram mândru când îmi ieșea. Interesant cum am ajuns la frica de a vorbi în public de acolo... și cum mi-am depășit-o.

După spectacole, venea Moșu și ne aducea cadouri!! Iee!

Tot în perioada respectivă, la Oratoriu era și Oana Tuduce, studentă la facultatea de engleză. Așa că, am început să fac lecții de engleză cu ea, în particular, timp de 2 ani. Acasă la ea, avea un pian și, la fel ca și Cristi, și ea m-a învățat câteva acorduri.

Mama m-a dus și la pictură, la o pictoriță care avea atelierul lângă magazinul Crișul, în centrul orașului. Mergeam acolo cu Mariana și cu Sebi Bojan, vecinii mei, timp de 2-3 luni. Pe urmă m-am plictisit și m-am lăsat.

Când aveam 8-10 ani m-a dus și la judo. Am făcut cam 4 luni, i-am spus că mă doare capul după antrenament și gata, m-am lăsat.

Tenis de câmp am făcut un an, m-am lăsat.

Înot am făcut un an, urmat de otită, după care m-am lăsat.

Iar dans de societate am făcut două cursuri și iar m-am lăsat.

Am început pe urmă karate. Îmi plăcea, dar se făcea desculț pe pardoseală, era iarnă, fără încălzire și mama spune că răceam repede. M-am lăsat sau am fost lăsat baltă? Probabil m-am lăsat.

Am mai luat ore de engleză până în trimestrul doi din clasa a 5-a. Eram la clasa de engleză intensiv și am spus că mi-era suficient. Nu m-am lăsat, am decis, asumat, că nu mai vreau.

PS: E fascinant cum m-am lăsat de toate lucrurile la care m-a dat mama.

De ce?

Nu știu nici până acum.

Cert e că m-am lăsat.

Singurul lucru de care nu m-am lăsat, pentru restul vieții mele, l-am întâlnit la 8 anișori când mama a vândut mașina și a adus acasă... CALCULATORUL. Iar eu mi-am început noua viață. O viață unde alegerile le făceam eu, nu mama. Bine, excepția a fost numai cu primii pași pe care i-am luat făcând câteva ore de informatică împreună cu Cornelia, prietena mamei. Dar despre calculator și cum am penetrat jumătate din calculatoarele din România, mai încolo.

––––––––

Recitând poezii

Povestiuțe: Vrăbiuțele, moșul și veverițele

Tot pe-atunci, la balcon veneau vrăbiuțe la care le dădeam firimituri de pâine.

Când mama mai afla lucruri despre ce făceam la școală, îmi spunea că i-au spus vrăbiuțele.

Așa că nu le-am mai dat de mâncare, ca să nu mai divulge secrete.

Pe atunci tot încercam să mă prind dacă mama e sau nu e Moș Crăciun. Plecam împreună cu ea de acasă, asigurându-mă că nu e niciun cadou prin apartament și, când ne întorceam, hop ajungeau cadourile!

Secretul era că mama lăsa cheia unor vecini ca să-mi pună cadourile sub brad.

Și da, am avut sanie din lemn, cu fier forjat. Nu mai prindeți voi d'aia.

Îmi amintesc când am fost în concediul mamei la Sângeorz-Băi. Am stat într-un complex hotelier cu un parc mare în jurul hotelurilor. În copacii de acolo erau multe veverițe și, împreună cu un băiat din București, le urmăream pe-acolo. Tot în acel concediu am învățat să joc ping-pong și, seara, când vedeam adunarea de oameni care jucau șah le spuneam că și eu știu, că mă învățase bunicu' Nuțu iar ei, după ce jucau un pic cu mine, mă felicitau că știam