Colecționarul

De Nicu Stanciu

   Într-o noapte, târziu, Vasile Albu se întoarce acasă cu un tablou nou achiziționat. Îl despachetează, îl privește și imaginea pictată îl poartă cu mintea departe, în trecut. A doua zi călătoria în trecut continuă cu o investigație întreprinsă de el telefonic, pentru a afla misterul personajelor din tablou. Investigația scoate la lumină detalii legate de trecutul vieții colecționarului. Trecutul și prezentul sunt legate între ele în mod magic prin intermediul lucrărilor de artă pe care el le colecționează. Narațiunea arată modul în care arta marchează vieți și leagă destinele oamenilor. 

"Arta este fluidul care curge prin viețile noastre la fel cum o rețea de râuri nu doar că hrănește pământul și oamenii, dar în același timp leagă între ele localități, având și rol de drumuri. Alteori o apă separă, fiind granița dintre două țări. Arta ne leagă sau ne separă viețile noastre individuale ca firul epic al unei narațiuni scrisă de mâna destinului. Arta separă și-n același timp leagă lumea în care trăim de lumea de dincolo. Arta este granița și liantul dintre dimensiunea fizică și cea spirituală. Arta este ceva în care fiecare din noi ne putem regăsi. Arta este iubire."

298 pagini în format 5.25 x 8 inch

• Limbă: Română
• Editor: Nicolae Adrian Stanciu
• Data lansării: 13 nov. 2017
• ISBN: 9781386642381

Previzualizare carte

Colecționarul

un roman de

Nicu Stanciu

numele întreg al autorului este

Nicolae Adrian Stanciu

Colecționarul este o lucrare literară de ficțiune, prin urmare conținutul lucrării este fictiv. Orice asemănare cu persoane, locuri și întâmplări din viața reală este pur întâmplătoare. Toate întâmplările, personajele  și dialogurile sunt produsul imaginației autorului. Excepție fac referirile cu privire la anumiți artiști consacrați din istoria artei românești sau universale, referiri care de asemenea au caracter pur imaginar la fel ca și contextul sau conjunctura în care sunt amintite numele lor.

Copyright © 2017  Nicolae Adrian Stanciu.

Toate drepturile rezervate autorului.

ISBN: 9781386642381

Ediție revăzută și adăugită în 2023.

Reproducerea parțială sau integrală a textului acestei cărți este posibilă doar cu acordul prealabil în scris al autorului.

Coperta: Nicolae Adrian Stanciu

„Arta este fluidul care curge prin viețile noastre la fel cum o rețea de râuri nu doar că hrănește pământul și oamenii, dar în același timp leagă între ele localități, având și rol de drumuri. Alteori o apă separă, fiind granița dintre două țări. Arta ne leagă sau ne separă viețile noastre individuale precum firul epic al unei narațiuni scrisă de mâna destinului. Arta separă și-n același timp leagă lumea în care trăim de lumea de dincolo. Arta este granița și liantul dintre dimensiunea fizică și cea spirituală. Arta este ceva în care fiecare din noi ne putem regăsi. Arta este iubire."

Nicu Stanciu 

Date biografice:

Nicu Stanciu, cu numele întreg Nicolae Adrian Stanciu, s-a născut în luna octombrie, anul 1980, în orașul Blaj, județul Alba, România. A urmat cursurile Liceului de Muzică si Arte Plastice din Alba Iulia absolvind în anul 1999. În 2004 a absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, obținând diploma de licență. Actualmente activează în România ca artist liber profesionist și scriitor.

Colecționarul

Luna se înălța ca o seceră albă pe cerul plin de stele, brăzdat doar de câțiva nori lungi și străvezii cu contururi luminoase. O mașină neagră opri, pe o stradă cu pomi, în fața unei porți vechi ce începu să se deschidă imediat cu zgomot de metal ruginit. Mașina intră în curte și străbătu silențios aleea pietruită, oprind în fața unei vile vechi. Clădirea părea nelocuită și avea un aer straniu. La ferestre nu era nicio lumină. După ce poarta se închise la loc, mașina își stinse farurile și din ea coborî silueta întunecată a unui bărbat. Acesta merse direct la portbagaj, îl deschise fără zgomot, scoase un obiect mare, dreptunghiular, după care închise portbagajul și o luă spre intrarea principală a clădirii.

După mișcările lui sigure părea un tip rece, calculat, un fel de agent secret. Era atât de sigur pe el că nici nu s-a uitat împrejur, ca să se asigure că nu-l vede nimeni. Oricum la lumina slabă a lunii nu se vedea mare lucru.

Însoțit doar de sunetele pașilor și de dâra aproape invizibilă de abur ce-i ieșea pe gură și pe nări, se apropie atent de clădire. Trecu pe lângă un copac mare, desfrunzit, apoi pe lângă niște arbuști ornamentali situați de-a stânga și de-a dreapta aleii și ajunse lângă scări. Se opri precaut și ridică obiectul mare și dreptunghiular mai sus, cu amândouă mâinile, apoi privind scările începu să urce. Umbra începu să urce și ea, luând forma treptelor. Părea o pată mică și neagră de tuș ce se străduiește să prindă viață, într-o încercare stranie și sublimă de-a imita originalul până la nivelul absolut al existenței. Dar tot ce reușea era doar să se rupă în bucăți, mulându-se pe micile planuri perpendiculare și stereotipe ale treptelor, îndepărtându-se astfel ca înfățișare și mai mult de original, decât dacă ar fi rămas o simplă formă bidimensională. Când ajunse lângă ușa masivă de lemn, străjuită de două coloane înalte, pe care se sprijinea un mic acoperiș cu fronton triunghiular, ca acela al templelor grecești, bărbatul se opri și puse jos cu grijă obiectul pe care-l căra. Apăsă apoi clanța mare de metal și ușa se deschise. Se aplecă, apucă obiectul cu amândouă mâinile și păși în întunericul sălii. Făcu câțiva pași spre dreapta, urmând peticele șterse de lumină de pe pardoseală ce imitau forma ferestrelor și, știind că a ajuns lângă perete, se opri. Întinse mâna, pipăind după clanță și în secunda următoare, din întuneric, din direcția în care se pierduseră ecourile pașilor, se auzi o voce neliniștită de femeie bătrână:

„Cine e?!"

„Eu sunt."

„A, dumneavoastră erați!? Să nu aprind lumina?"

„Nu. Mai bine mergeți și încuiați ușa."

„Bine."

Femeia merse și închise ușa, răsucind cheia în broasca ce scoase un sunet de mecanism antic, după care dispăru în direcția din care venise. Bărbatul străbătu un hol întunecat, lung de câțiva metri, cel mult vreo zece, pășind în continuare pe petele șterse de lumină de pe pardoseală, până ajunse într-o cameră mare, în care era destul de cald. Era o cameră largă cu ferestre mari, cu mobilă veche și cu pereții plini de tablouri. În fundul sălii un șemineu în care ardeau niște flăcări roșiatice. Lăsă obiectul jos, cu fața la șemineu, sprijinit de marginea unei mese de stejar, apoi își scoase paltonul, pălăria și mănușile și le așeză una peste alta pe canapea. Își frecă mâinile nerăbdător și se întoarse lângă masă. În lumina roșiatică a focului se putea desluși acum mai bine forma și natura obiectului care stătea rezemat de marginea mesei. Era o cutie mare de carton, cam de vreun metru și zece pe vreo optzeci-nouăzeci de centimetri, cu grosimea de o palmă și ceva. Apucă cutia în mâini, desfăcu capacul și băgă mâna în ea. Apoi încet, cu grijă, trase. Pe măsură ce obiectul ieșea din cutie, se putea desluși faptul că are aproape aceleași dimensiuni ca și ambalajul în care fusese adus, doar că grosimea lui era de numai trei degete. Pe fața bărbatului, luminată dintr-o parte de flăcări, se putea citi o curiozitate plină de satisfacție. După ce reuși să extragă din cutie întregul obiect, îl așeză în același loc, sprijinit de masă, și puse ambalajul mai încolo. Făcu câțiva pași în spate, spre șemineu, și se așeză jos pe un covoraș singuratic și pufos ce semăna cu un nor. Rămase acolo nemișcat și atent, fără să clipească și fără să respire, cu ochii ațintiți spre obiectul misterios. În lumina caldă a focului imaginea de dinaintea lui începu să prindă viață. Două personaje cu înfățișări ciudate veneau spre el, pe un drum întunecat. În urma lor un animal masiv ce părea un bou. Flăcările, îi făceau să pară vii, mișcându-se necontenit pe trupurile lor. Pentru o clipă bărbatul avu senzația că cei doi oameni se mișcă. Se ridică și se apropie puțin, trăgând după el covorașul, apoi se așeză din nou. Acum putea să vadă limpede că erau doi țărani, un bărbat și un copil, însoțiți de un bou. Veneau înspre el pe un drum de țară, desculți, cu picioarele și hainele prăfuite, cu trupurile și fețele luminate puternic, ca și cum în față ar fi avut un reflector. Imaginea reprezenta cu siguranță cea mai luminată noapte de vară. Boul era în planul secund, puțin mai întunecat, tras de funie de bărbatul aflat în partea stângă a tabloului. Amândoi mergeau osteniți, tăcuți, cu fețele în pământ. În liniștea camerei, bărbatul începu să le audă pașii sfârâind nisipul sub tălpile picioarelor. Pașii boului erau obosiți și greoi, ca niște ciocane somnoroase. Respirațiile le erau ostenite de drum și nădușite de căldură. Apoi auzi greierii.

Închise ochii. Acum nu-i mai vedea pe cei doi, ci vedea drumul de țară, luminat din fața lui de luna plină și mare cât o roată de car. În spate auzea pașii unui animal, iar în dreapta lui mergea un bărbat. Cântau greierii și cosașii, și adia un vânticel ușor ce îndepărta în răstimpuri căldura sufocantă și aducea miresme de flori de câmp.

„Mai îi mult?" întrebă el și își dădu seama că vocea lui nu mai e cea pe care o știe, ci e vocea subțire și plăpândă a unui copil.

„Or mai fi vro două ceasuri," îi răspunse bărbatul.

„Aia-nsamnă mult?" întrebă copilul din nou.

„Nu. Ajungem mintenaș. Înainte să crape de zuă," îi răspunse bărbatul din nou, calm.

Apoi tăcură.

Auzi din nou pașii, greierii, simți adierea vântului și mirosul de flori de câmp. Trase adânc aer în piept. Pe obraz îi alunecă încet o lacrimă caldă, iar în urma ei rămase o dâră umedă și rece. Apoi auzi ușa camerei deschizându-se și pași. Pașii veniră până în spatele lui, se opriră, apoi auzi sunetul unor lemne ce cad peste celelalte lângă șemineu. Apoi încă câțiva pași, apoi liniște.

„Dumnezeule mare! Parcă sunt vii!"

Bărbatul deschise ochii. Era aceeași voce care îl întâmpinase mai devreme când intrase în casă. El nu-i răspunse. Femeia mai făcu câțiva pași până ajunse lângă el.

„Bărbatul ăla parcă seamănă cu cineva... mai zise ea bănuitoare. „Știu cu cine, cu dumneavoastră, adăugă ea.

El tăcu o clipă, stăpânindu-și cu greu emoția. Apoi zise:

„Așa e. Și mai seamănă cu cineva."

„Cu cine?" întrebă femeia plină de curiozitate.

„Cu tatăl meu."

„Doamne Dumnezeule!" izbucni ea după o clipă de nedumerire. Apoi se opri. Se făcu liniște. În aer plutea o tensiune bizară. După un timp bărbatul zise:

„Mi-aduceți vă rog un ceai de mentă?"

„Da, cum să nu," răspunse femeia și se urni din loc.

Peste câteva minute se întoarse cu ceaiul și îl puse lângă el, pe covor. El îl luă și sorbi, în timp ce femeia părăsea camera în liniște. Deși mai devreme fusese curioasă și nu se putuse abține, ea știa că în momente ca acestea nu era potrivit să-l deranjeze cu întrebări, și cu atât mai mult nu acum, când era evident că momentul era unul foarte special.

Bărbatul mai privi un timp chipurile țăranilor, apoi se ridică, se întinse pe canapea învelindu-se cu paltonul, și adormi.

El îi văzu din nou pe cei doi țărani și simți cum devine din nou copil. Văzu luna, îl văzu pe bărbatul din dreapta lui, căruia-i zicea tată, auzi respirația profundă a boului și greierii. Apoi văzu dimineața, apoi târgul, apoi vândură boul și tatăl cumpără un cal, iar copilului îi cumpără un briceag mic de metal. Apoi ajunseră acasă, unde-i aștepta mama cu mămăligă caldă și cu tocană fierbinte de pui de găină. Apoi auzi din nou greierii, văzu luna, stelele și câțiva nori. Ședea pe prispa casei. Pe uliță, în fața casei lor, opri o mașină neagră. Din ea coborâră trei bărbați care intrară în curte și bătură la ușa casei fără să-l observe pe băiat. Când tatăl său ieși în prag cei trei îl luară cu ei, îl suiră în mașină și plecară.

„Tată, tată, unde pleci?!" strigă copilul.

„Ioane, unde te duci Ioane?!" stigă mama lui.

Dar mașina nu s-a mai întors.

Mai târziu, nu după mult timp, în cameră intră femeia, care se apropie și-l înveli cu o pătură groasă, având pe ea modelul unui kilt scoțian, cu careuri formate din dungi roșii, vișinii și albe pe fond negru. Apoi se asigură că focul din șemineu are destule lemne, după care ieși închizând ușa în urma ei.

A doua zi bărbatul se trezi târziu, pe la unsprezece. Îi mai privi odată pe cei doi țărani. La lumina zilei culorile păreau diferite, mai reci decât în noaptea precedentă. Apoi merse la baie și-și privi în oglindă chipul. Era puțin umflat la față de la oboseală, dar îl recunoscu imediat în persoana lui pe bărbatul din tablou. Oare lucrul ăsta era o coincidență sau avusese loc ceva neobișnuit? Se spălă pe față și pe dinți și merse direct în salonul unde de obicei servea masa.

„Bună dimineața!" îl întâmpină o femeie mai în vârstă, plinuță, cu o față prietenoasă și plină de compasiune. Era aceeași femeie care-l întâmpinase noaptea trecută la venire, care pusese lemne pe foc, făcuse ceaiul și-l învelise. Era îmbrăcată ca o bunică, cu un sveter din lână, vișiniu cu crem, croșetat în stil suedez cu modele geometrice scandinave, cu rochie neagră și papuci de un verde închis. Părul alb cu nuanțe de gri îi era prins într-o coadă împletită, rotită în jurul capului ca o cunună, așa cum îl poartă țărăncile slave.

„Ați dormit bine?" îl întrebă femeia în timp ce punea pe masă tava cu micul dejun.

„Mda..." îi răspunse bărbatul sec.

„Mai e un pic și vine iarna," mai zise ea, apoi dispăru în bucătărie.

Bărbatul începu să mănânce. Ou fiert, pâine prăjită cu unt, gem de zmeură, două felii de șuncă de curcan și ceai verde sencha japonez. Când aproape termină, se auzi ușa de la intrare. Se ridică și se duse să deschidă.

„Salut, bunicule!" îl întâmpină nepotul său Adi, imediat ce deschise ușa. Era împreună cu mama lui, o femeie frumoasă, blondă.

„Salut! răspunse bunicul în timp ce-l mângâie pe cap pe copil. „Haideți înăuntru.

Cei doi intrară, iar el îi urmă.

„Ai mai achiziționat ceva bunicule?" întrebă copilul nerăbdător.

„Da."

„Îmi arăți?!

Îi conduse pe amândoi în livingul cel mare în care dormise. Când ajunseră în dreptul micului covor insular, în formă de nor, se opriră. Femeia rămase fără cuvinte, însă cel mic continuă cu aceeași curiozitate.

„Nenea ăla ești tu, bunicule?"

„Da. Adică nu... E tatăl meu."

„Atunci tu ești copilul?"

„Da."

„E foarte frumos. Cine l-a pictat?"

„Corneliu Baba."

„Baba asta chiar știe să picteze."

Bărbatul zâmbi.

„Nu e o babă, e un nene. Un nene pe care-l cheamă Baba."

„Un nene pe care-l cheamă Baba? se miră copilul. N-am mai auzit așa ceva. Și cum se numește tabloul?"

„Țărani mergând la târg."

„Da tu nu ești țăran bunicule."

„Nu, dar sunt copil de țăran."

„Da, de ce e întuneric în tablou?"

„Fiindcă e noapte."

„De ce e noapte?"

„Fiindcă târgul la care se duc cei doi e a doua zi dimineața în satul vecin. Și trebuie să ajungă devreme."

„Înseamnă că tu ai fost la târg?"

„Da."

„Când mă duci și pe mine?"

„Într-o zi."

„Și mergem să-l cunoaștem pe tatăl tău și pe Corneliu Baba?"

„Asta e mai greu."

„De ce?"

„Fiindcă amândoi au murit."

„Îl stresezi pe bunicul cu prea multe întrebări," zise femeia care căzuse pe gânduri.

„Dar știi că mă interesează," ripostă copilul.

„O să mai vorbiți voi și data viitoare. Cum ești tată, ești bine?"

„Sunt bine."

„Ai banii ăia pe care ți i-am cerut?"

„Da."

Bărbatul scoase dintr-un sertar un teanc de bancnote.

„Ține."

Ea îi luă fără să-i numere apoi vru să plece.

„Stai," zise el.

Scoase din buzunar o bancnotă de o sută de lei și i-o întinse copilului.

„Asta-i pentru tine."

„Mulțumesc, bunicule."

„Să fii sănătos!"

Apoi îi conduse până la ușă și-i privi până mașina albă cu care veniseră părăsi curtea.

Se întoarse numaidecât în camera unde era tabloul și se opri lângă o piesă de mobilier vechi pe care se aflau câteva porțelanuri, niște statuete și câteva cărți. Deschise un sertar și scoase un briceag mic și ruginit de metal. Îl admiră o vreme cu o față tristă, apoi îl puse la loc și se întoarse în salonul de lângă bucătărie. Se așeză la masă și-și termină restul de ceai în liniște.

Oare Corneliu Baba îl cunoscuse pe tatăl lui? El cu siguranță nu-și amintea să-l fi cunoscut pe pictor când era copil. Și de unde știuse Corneliu Baba că ei au fost la târg, în ultima vară în care mai fuseseră împreună, înainte ca tatăl său să fie arestat? Ar fi mers chiar în ziua aceea până la București, să-l întrebe, dar știa că Baba murise în urmă cu treisprezece ani. Așa că ce mai era de făcut?

„Hai să dăm totuși un telefon."

Scoase mobilul din buzunar și apăsă de două ori, apoi îl puse la ureche.

„Salut Gioni, ce faci? Așa, da... Fain. Mă Gioni, auzi, am nevoie să m-ajuți cu ceva. Vreau să știu la cine a ajuns jurnalul ăla a lui Corneliu Baba. Da pictorul, normal. Mă poți ajuta? Bine. Atunci încearcă. Aștept să mă suni. Bine, mersi. Pa!"

După un sfert de ceas, telefonul sună.

„Alo! Cum? Ai aflat?! Super! Ai numărul de telefon? OK, îl notez. Mersi mult! Rămân dator. Pa!"

Scrise numărul pe o bucată de hârtie aflată pe masă, îl butonă rapid la telefon, îl memoră, apoi sună.

„Bună ziua! Domnul Valerian Dobrescu?"

„Da."

„Mă numesc Vasile Albu și sunt colecționar de artă. Vă sun în legătură cu o chestiune mai delicată. Am aflat că dețineți jurnalul pictorului Corneliu Baba. Aș dori dacă se poate să vă rog ceva. Aș vrea să știu dacă există în jurnal vreo referire la un anume tablou. Tabloul se cheamă „Țărani mergând la târg. O să vă uitați și-o să-mi spuneți? Bine. Vă mulțumesc mult. Aștept.

„Ce mai face nea Victor?" zise el într-un târziu către femeia care strângea ultimele resturi de pe masă.

„E mai bine decât ieri. Mergeți să-l vedeți."

„O să merg."

Nea Victor era șoferul domnului Albu. Pe lângă asta, neoficial, deținea și funcția de administrator al casei, pe care o împărțea cu tanti Maria, care era menajeră și bucătăreasă. Împreună, cei doi se ocupau de casă și de tot ce însemna mâncare, întreținere, facturi, mărunțișuri gospodărești, îngrijitul grădinii. Erau angajații domnului Albu de câțiva ani de când fosta menajeră tanti Aneta, împreună cu soțul ei, au plecat definitiv în Canada, la fiica lor. Domnul Albu nu avea timp de astfel de lucruri. Afacerile și pasiunea de colecționar de artă îi ocupau tot timpul. Cei doi nu împărțeau doar munca ci și viața personală. De acum doi ani, de când împrejurările i-au făcut să colaboreze îndeaproape, au devenit iubiți. Și o duceau bine. Se vede treaba că nea Victor era încă în putere la cei șaptezeci de ani ai săi. Și nici tanti Maria nu se lăsa mai prejos la cei șaizeci și patru ai ei. Probabil își găsise fiecare marea iubire. Dar în ciuda marii lor iubiri, împlinită atât de tardiv, încă locuiau în camere separate. Cine știe de ce? Poate că experiența de zeci de ani de viață i-a făcut să fie temători și sceptici. Sau poate pur și simplu nu voiau să se complice mai mult decât o făcuseră deja. Trăiau o iubire simplă, adolescentină, fără angajamente și fără responsabilități. Și era frumos pentru că aveau timp din belșug. Munca nu era prea multă fiindcă în vila cea mare a domnului Albu locuiau doar trei persoane: ei doi și domnul Albu. După o viață întreagă de șofer de basculantă pentru nea Victor și de îngrijitoare la un azil de bătrâni pentru tanti Maria, viața lor de aici era adevărată domnie. O ziceau chiar ei. În rest erau amândoi văduvi, iar copiii le erau căsătoriți fiecare, la casele lor. Pentru ei viața aici era o a doua tinerețe.

Nea Victor stătea întins în pat și citea ziarul când auzi bătăi în ușă.

„Intră."

Domnul Albu intră.

„Bună nea Victor, cum o mai duceți?"

„Bună domnu' Albu. E mai bine decât ieri. S-a mai desumflat."

„Mă bucur s-aud asta. Să stați să vă odihniți oricât e nevoie."

„În câteva zile o să treacă ea. Am mai avut eu entorse din astea și n-am murit."

„Da, dar acum nu mai sunteți tânăr."

„Asta așa e."

„Dacă aveți nevoie de ceva să-mi spuneți."

„Păi, vă rog spuneți-i lu' tanti Maria să-mi aducă o portocală, un ceai și niște biscuiți."

„Bine, o să-i spun."

„Și să vină și ea," adăugă nea Victor ironic.

Domnul Albu zâmbi și ieși, închizând ușa în urma lui. Până seara el nu avu liniște. Se plimbă prin grădină și pe străzile învecinate pufăind din pipă, ceea ce nu mai făcuse de mult. Seara, la ora când tocmai terminase de cinat, sună telefonul.

„Alo, domnule Albu, am găsit ceea ce vă interesează. Există o notă despre tablou. De fapt sunt două pagini întregi. 

Să vi le citesc?"

„Da, dacă se poate!?"

„Scrie așa: „Într-o zi mă plimbam prin oraș și, la un moment dat, am ajuns într-o zonă unde se amenaja un parc. Am observat că lucrătorii aveau haine foarte simple, de un gri ciudat, diferite de cele ale muncitorilor obișnuiți. Apoi l-am zărit pe unul din ei și respirația mi-a stat în loc. Avea un chip atât de expresiv și o privire atât de pătrunzătoare încât o vreme nu mi-am mai putut lua ochii de la el. Am întrebat de unde sunt muncitorii și mi s-a spus că sunt deținuți. L-am rugat apoi pe cel care-i păzea