Raport despre banane

De Gabriel Badica

Raport despre banane este un volum de proza scurta, dar nu numai, care incearca sa surprinda atmosfera unei Romanii mai degraba distopice decat in progres, prin prisma unor destine contorsionate.

• Limbă: Română
• Editor: Gabriel Badica
• Data lansării: 2 iul. 2017
• ISBN: 9786068935003

Previzualizare carte

Să spunem că autorul este o persoană care aşteaptă Anul Nou. Aşa, cam ca mine. Singur, pe scaun, la masă. Este îmbrăcat cu un sacou verde şi are cravată roşie. Este un autor gras, transpirat şi vorbeşte la telefon.

… ceea ce îţi doresc şi ţie, numai bine, fericire, sănătate. Să trăieşti, frate.

Pune telefonul pe masă şi, crispat, îşi desface puţin nodul de la cravată ca să respire mai uşor.

Eu nu-i sun niciodată dar ei se încăpăţânează. Da, e greşeala mea. Răspund. Sunt regele neîncoronat al masochiştilor. Accept făţărnicia lor jenantă, devine a mea şi intru în dezacord cu mine însumi. Se poate spune orice despre mine dar făţarnic nu sunt, nu am anturajul necesar. De aceea mă consum, sufăr enorm, mă dau peste cap cu diabetul, cu inima, cu tensiunea. Somatizez dar tot nu îmi închid telefonul, poate de teama că s-ar bucura prea mulţi să o fac. Cu telefonul închis, aş dispărea. Adio, băi, literatură! L-a luat dracul şi pe ăsta, s-a mai dus unul! S-ar apela apoi între ei, cât de rapid s-a curăţat, săracul! Era alcoolic? Da, era. Se droga? Da. Se spune că s-a sinucis. Mă mir că nu a făcut-o mai demult. Un subiect de comentat acum, de sărbători! Deci, nu. În plus, se presupune că trebuie să fim veseli de revelion aşa că hai să fim şi să tot fim. Hai să ne haidem. La grămadă! Ca un stup, ca un ciorchine de struguri, ca un fel de familie extinsă, cu amintiri comune minunate. Dar ştii ce cred eu? Păi, să ştii, nicio familie! Anul trecut m-au sunat cam trei sute de indivizi. Aproape că mi se şterseseră din memorie. Vorbind cu ei, constat că, în continuare, a rămas destulă mizerie în capul meu şi că degeaba mă chinui să fac curat, să dau cu mătura, să mă debarasez de vechituri. Mi-am notat undeva informaţia, pe nisip, pe zidurile coşcovite, undeva unde contează. Trei sute doisprezece. Acum, nu ştiu de unde, par să se adune şi mai mulţi. Unii mă invită la ei acasă - la Mecca, la Tel Aviv -, alţii abia aşteaptă să ne revedem. Pe unde mai eşti? Pe grindul calcanilor, la cabana de la malul mării. Cu cine faci revelionul, mă întreabă toţi, deşi ar trebui să ştie, le-am spus că toată iarna, indiferent de vremea de-afară, eu afum calcani. Nu mă călătoresc de pe grind. Ei mă tot întreabă, fără să le pese că le-am răspuns. Înseamnă că au uitat complet de calcani, aşa cum au uitat şi de mine. Cu calcanii nu ar trebui să insist, pentru ei sunt doar un cuvânt fără sens pe care îl uită pe loc. Unul turcesc, sigur că îl uită! Cum ar fi să le spun că îmi petrec Anul Nou cu Rhombus maeothicus? Cei mai mulţi n-au văzut niciodată această specie de peşti despre care biologii marini cred că a dispărut de un secol din Marea Neagră. Nici nu îi pot pronunţa numele. Cu nişte prieteni vechi, le răspund. Ironie, adică este evident că nu cu ei, ci cu alţii, autentici, de care ei nu au habar. Poate chiar cu calcanii. Mă amuz când le aplic schema asta dar uite că foştii mei tovarăşi vorbesc cu mine ca şi cum nu i-ar interesa, de fapt, ce fac eu. Eu le-am tot spus că, de când a murit Angela, îmi petrec revelionul pe grind. Îi convine şi ei. E linişte. Noi doi, dacă n-ar fi telefonul, am da definiţia izolării perfecte, grindul, marea şi perechea ideală. Pe un scaun stau eu, pe celălalt stă Angela, ne uităm unul la altul şi mâncăm calcan până cădem laţi. Valurile întunecate mătură ţărmul cenuşiu. Vântul răvăşeşte vegetaţia uscată. Ştiu, e greu de înţeles cum stăm noi cictucic, tetatet, dacă ea nu mai este. Poftim? Da, aşa se pronunţă, exact cum se scrie, sau poate invers, limba noastră nu face fiţe. Cictucic. În câte o noapte mai specială, cum ar fi asta, punem două tacâmuri la masă. Totuşi sunt un om de lume, un intelectual, aşa că am o voce caldă şi veselă la telefon, uşor grăbită şi convenţională. Sper că timbrul vocii mele le face rău celor care mă sună în baza unor presupuneri nefondate despre starea mea. În ascuns, îmi doresc să îi enervez atât de tare încât să le transform petrecerea într-un coşmar şi să le iasă pe nas. Altădată se vor gândi mai bine când vor da cu ochii de mine pe listă. Memoria mea trece prin ochii lor. Doar dacă nu mă văd ochii lor pe listă, mi se şterg cei trei sute doisprezece din memorie. Din păcate, orice aş face, ochii lor mă văd acolo. Pentru un demers de succes ar trebui să mă şteargă şi ei aşa cum îi şterg eu din cap. Poate următoarea generaţie de telefoane inteligente îmi va permite să o fac singur. Mă bucur de pe acum. Deocamdată, le sugerez că mă agăţ de viaţă cu energie. Câştig grozav, confirm eu cu vocea aia a mea, de intelectual, calcanul afumat se vinde. Pentru respectarea adevărului, trebuie să spun că e mult calcan aici, în valurile astea, biologii marini, cu ignoranţa lor, au făcut astfel încât în chestiunea calcanului să nu mai existe niciun fel de limite. Iar eu nu plec nicăieri înainte de a termina de afumat tot calcanul din Marea Neagră şi poate din întregul ocean planetar. E superafacere! Am treabă, nu vă mai preocupaţi de soarta mea, le spun, printre rânduri, celor care mă sună. Vorbesc degeaba, adică nu sunt nici eficace şi nici eficient, ca să mă exprim puţin şi în limbaj corporatist, ştiu asta, ei nu se gândesc chiar la mine şi la ce fac eu, mă sună pentru că nu m-au şters. Dar acum au motive să-şi pună întrebări. Cum reuşeşte autorul, frate, să rămână la suprafaţă în vremurile astea, se întreabă bărbaţii. Noi avem probleme financiare foarte mari! Suntem atât de nefericiţi! Da? Dar unde le-a fost mintea de nu s-au prins până acum de şpilul cu calcanul afumat? Şi-au organizat viaţa în funcţie de incompetenţa biologilor marini despre care ştiu toţi că nu se înşeală pentru prima dată! Au greşit şi acum eu sunt cel care are monopolul pe calcan! Dumnezeule, ce nervi îi cuprind, cum se mai încarcă de emoţii negative! Cazul lor. De cele mai multe ori, supăraţi, uită să mă mai întrebe de proiectul acela, de combinaţia noastră veche, nelămurită nici până în ziua de astăzi. Hai, plângeţi. Amatorilor! Plângeţi din cauza mea! Nu mă scufund în disperare şi basta, în ceea ce mă priveşte mi se pare că viaţa este în continuare mişto. Mă mişc foarte bine, nu mă dor oasele, mă unduiesc ca un şarpe. Din punct de vedere fizic. Din punct de vedere spiritual, produc o vibraţie sufletească, o puternică undă electromagnetică în stare să călătorească în viitor dar şi în trecut. Şi aşa apar conversaţiile. Mi-e dor de tine, îmi spune la telefon câte-o femeie din altă epocă. Şi mie de tine, îi răspund eu din prezent, căutând un motiv care ar putea justifica propoziţia ei. Nu există, propoziţia în speţă nu se justifică. Te iubesc, afirmă ea în continuare, complet fără noimă. Cuvintele astea au o rezonanţă teribilă pentru mine. Şi eu pe tine, îi răspund, tot nejustificat, în timp ce încerc să îmi amintesc cum arăta pe vremuri dama asta. Nu era rea, îmi spun, poate că încă mai este bună, dacă nu cumva are cancer şi dacă nu i s-or fi topit deja toate rotunjimile de odinioară. Se întâmplă mereu. Uite că mă fac singur să zâmbesc. Nu, ar fi prea simplu, mai bine să aibă polipi. Bătături uriaşe. Poate că îi atârnă burta până la pământ. Mai bine să fie plină de negi. Să colcăie de varice. Să-i crească guşă. Acum râd în hohote. Nişte barbă. Să dospească în ea ceva periculos, urât, inexplicabil, înspăimântător sau fetid, ceva care să îi dea complet peste cap feminitatea! Dacă nu a avut grijă la timp şi a făcut tot felul de greşeli! Probabil că, de când nu ne-am mai văzut, a mers pe jos mii de chilometri. S-a spălat cu dero pe cap. A băut cocârţ. Eu i-am spus, am avertizat-o negreşit ori de câte ori am avut ocazia. Chiar dacă nu, am anticipat toate grozăviile. Nici pe atunci, când funcţionam toţi împreună, ca un roi de albine, ca un ciorchine de strugure, nu arătam ca nişte artişti de cinema. Se vedeau primele semne ale amurgului, rugina trăgea în jos de pleoape, smulgea unghii, scotea dinţi dar încă mai aveam chef să facem prostii. Oare mai au femeile de la telefon chef să facă prostii? Când vorbesc cu ele şi îmi imaginez cum arată azi şi că încă mai au chef să facă prostii, mă ia cu leşin, mi se usucă gura şi trebuie să beau apă. Dacă ştiu ceva pe lumea asta, ştiu cum se schimbă după un timp înfăţişarea oamenilor care fac prostii. Nu e cazul nostru, desigur.

Se uită către scaunul Angelei.

Deşi a murit, se poate spune că, dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, doar ea a rămas neschimbată. Nici nu-mi vine să cred!

Autorul se ridică de la masă, se duce la chiuvetă, ia un pahar de pe poliţă şi răsuceşte robinetul. Se derulează următorul clişeu cinematografic specific artei din fostul lagăr socialist: apa nu curge imediat, ţevile bolborosesc şi fâsâie îndelung înainte de a da drumul unui dop de resturi maro în paharul ciobit, în timp ce mai mult de jumătate din cantitatea de rahat din ţeavă împroaşcă sacoul verde şi cravata roşie ale autorului.

Futu-ţi!

Sare bărbatul, speriat, şi încearcă să se cureţe cu palma, întinzând noroiul şi mai mult pe haine, care devin de nerecunoscut, ca nişte cârpe de şters pe jos.

Desigur, e alarmă falsă...

Se dezmeticeşte el într-o clipă. Râde cu poftă. Ca prin farmec, veşmintele lui sunt impecabile, ca la început.

Ha, ha, ha, ce chestie, asta se întâmplă numai în capul meu. Mizeria. E ceva intangibil, de fapt nu se vede şi nici nu pute, nu murdăreşte cu adevărat hainele oamenilor, aşa că o putem ignora. Este o mizerie umană pură, invizibilă, inutilă, aseptică. Vine dintr-un robinet care bolboroseşte numai în creier, în suflet, în inima chinuită a omului.

Se îndreaptă spre o altă chiuvetă, sunt mai multe în încăpere, pot fi cişmele sau fântâni, umple paharul şi bea cu nesaţ.

E bună, e foarte bună apa, rece şi cristalină, ca de izvor!

Scoate din buzunarul sacoului flaconul cu xanax sau cu ampicilină, cu antinevralgic sau cu dilifloxan, cu ceva, şi înghite una, două, trei capsule colorate. Bea apă.

Uite, ce-am spus eu mai devreme? Somatizez! Nu afirm că mie nu mi-e dor de ei. Nu ştiu. Le datorez enorm, să ne înţelegem! Sacoul, cravata, nu ar fi existat pur şi simplu, de la sine. Nu mi-e frică de vorbe mari, oamenii din cauza cărora somatizez de Anul Nou mi-au luminat viaţa. Altădată. Fără ei aş fi gol. Datorită lor nu am umblat şi nici nu umblu, azi, fără izmene pe stradă. Dacă totuşi s-ar întâmpla, atunci, hopa-hop şi hopa-ţop, apărut din neant, din ceaţă, din senin, cineva mi-ar întinde o haină, să o pun pe mine chiar acum. E firesc, ce mai încoace şi-ncolo. Destinul pândeşte momentele astea. Hazardul mi-ar putea aduce la nevoie un turban, o bască, o salopetă sau o blană de focă şi de aici aş porni la drum echipat, aş umple turbanul cu sclifoselile culturale respective, cu filozofia milenară a textilei, aş munci şi aş construi piramide. Minarete. Catedrale. Poduri. M-aş însura imediat cu o rudă îndepărtată a binefăcătorului, cu inuita. În funcţie de turban.

Autorul se uită mirat în jur.

Sunt singur, numai cu Angela... Atunci, cu cine vorbesc? Probabil că vorbesc cu cine vreau eu, la întâmplare. Aha, am înţeles! E doar în capul meu. Oricine ar avea un turban în plus, un turban de dăruit, ar putea deveni îngerul meu păzitor - la o adică. Salvarea mea. Instinctiv. Ca să ne sunăm, la urmă, de revelion. Pentru că asta se întâmplă mereu, e un tipar din care nu putem ieşi. Trage pe tine sacoul ăsta verde, că eşti gol! şi de aici, inevitabil, toată treaba, tot scenariul, toată nebunia care încape într-o viaţă de om. O cravată roşie nu-mi dai? Poftim! De ce? Pentru că ăsta este sistemul, sistemul te obligă să primeşti şi să dai. Omul este o jucărie a sistemului, un mecanism care dă şi primeşte pentru a se simţi bine. Eşti generos şi recunoscător şi astfel te apropii sufleteşte şi te combini. La mulţi ani! Aşa se scrie istoria. Înainte credeam cu toţii că există şi altceva, ne îndreptam firesc către un maibine spiritual. Aveam atât de multă încredere reciprocă, încât ne permiteam să călătorim împreună fără grijă. Să ne gândim că vom experimenta o fericire universală şi trainică. Cumva, crezi în sens, în direcţie. Credeam în capătul celălalt al drumului. Nu existau minciuni, îndoieli ascunse, părea o chestie solidă. Exista un sprijin mutual periferic şi transcendental. Dar nimeni nu mai întreabă de afacerea aia veche. Păcat. Am putea să ne lămurim, la o adică. Să mai jucăm o dată aceleaşi personaje. Pe atunci debordam de vise, de speranţă, asemenea eroilor din proza americană, asemenea indivizilor care aşteaptă să se întâmple cât de curând ceva uimitor care să-i scoată din căcat şi să dea în cele din urmă vieţilor lor penibile o uluitoare strălucire. Pardon? Ce să dea? Uite că timpul nu iartă şi a mai trecut un an tâmpit în căutarea fericirii. Cam asta încerc să spun eu, în general, la telefon! O fac plin de dragoste. Am rezerve mari de gingăşie, de ceva cald ce trebuie oferit prietenilor mei. Nu sunt credibil dar mai lucrez la faza asta. E prea linişte în cabană, ca într-un cavou, şi frigul îţi intră în oase. De când a murit Angela şi îmi petrec singur iernile aici, pe grind, la calcani, e mai frig. E din cauza mea, fac focul numai pentru mine, nu mai bag lemne şi pentru ea. Mie nu-mi trebuie şi jumătatea ei de căldură, sunt robust. Are tacâmul ei la masă, ce-i corect e corect, dar, pe de altă parte, nu-i mai pasă de frig şi pot să fac economie. Când ridic telefonul apelanţii simt şi ei economia de căldură pe care o fac eu. Ca să compensez, pun muzică de petrecere. Se înserează, trebuie să aprind lumina, să scot friptura din cuptor. Să tai câteva feliuţe de afumătură. Chiar dacă sună, ce naiba, pot să mă prefac că nu aud. Poate le răspunde chiar Zavaidoc. Luaţi de-aici puţină melodramă lăutărească, aşa, în surdină, să spună el, printre clinchete de pahare. Muzica arde împreună cu ţigările uitate fumegând pe buza scrumierei... Zavaidoc întreţine perfect iluzia sentimentelor pozitive. …salut, la mulţi ani, ce coincidenţă extraordinară, în clipa asta mă gândeam chiar la tine, prietene, ce mai faci? Multă sănătate, etc, etc. Şi eu îţi urez aceleaşi lucruri. Foaie verde, foi de soc, să mănânci peşte batog, să bei vin de la Medoc, şi să-ţi cânte Zavaidoc! …asta în loc de du-te-n puii mei! Nu ştii unde îmi petrec eu toate iernile?

Bărbatul caută prin dulapuri, prin sertare, prin biblioteca tixită de hârţoage pline de praf, de nisip, de scoici, de alge, printre catastifele roase de sare, tocate de furtună. Saltă fără efort diferite obiecte decorative grele, din bronz, fontă, marmură, le aruncă nervos, deschide casa de bani.

Aha, aici te-am pus, maestre, la păstrare pentru zile grele.

Şterge placa de haină, o ridică în faţa ochilor şi o priveşte mijit, cu un zâmbet de satisfacţie.

Casa de discuri Columbia, murmură el. Columbia, frăţioare! Ce-i corect e corect!

În scurt timp, printre pârâituri şi pocnete teribile, răzbate vocea inconfundabilă a lui Zavaidoc: „Dragostea e ca o râie, te mănâncă şi-n călcâie!"

Da, da...

Râde bărbatul, mulţumit.

Vorbe adânci!

Muzica se estompează.

Totuşi, comice, continuă el. Decât că, atunci când iubeşti, mai degrabă ai vrea să nu ştie nimeni de ce calci pe vârfuri. Auzi, la călcâie! Îi şi văd! Toţi se uită parcă fix acolo. Nu poţi evita asta mergând pe trotuarul celălalt. Poţi trăi mult cu ea, cu dragostea, te obişnuieşti şi o cari cu tine peste tot. Altfel te usucă. Pleci în junglă? Te scufunzi în mlaştină? Dragostea ta e şi ea acolo, o mănâncă lupii sau se îneacă odată cu tine. Nu ai vrea să te usuce înainte. Zavaidoc ştie asta. E păţit. Păţiţii fac o muzică bună dar mie îmi pare dificilă ca idee, ca subiect. Dar, până la urmă, nu îmi pasă, e doar un pic de ambianţă sonoră pentru cei care mă caută la telefon, aşa că mai dă-o şi pe dragoste în puii mei, cu zavaidocul ei cu tot! Ha, ha, ha, ha, ce urât, bine că nu mă aude nimeni, doar Angela, de când a murit ştie permanent ce e în mintea mea. Înainte doar bănuia. M-am temut toată viaţa că o să afle într-o bună zi. O mizerie atât de mare trebuie să rămână în cap, la locul ei, nu poate fi scoasă pe gură în public sau la telefon! Oricum, dragostea contează enorm pentru oameni. Chiar şi telefonul ăsta, care sună acum, vezi bine că el zbârnâie şi sare de pe masă mânat de dragoste! Aşa zbârnâie toate telefoanele, din dragoste. …alo, alo! Ce spui, mă? Cine eşti? Hai, dispari, că ai format alt număr, ţi-ai băgat degetele în alte găuri! Şi acum de ce mă înjuri? Ce vină am eu că te-a făcut mă-ta epileptic? La mulţi ani, boule, n-ai mai apuca! Sunt şi greşeli, asta spun, e şi marketing, sună distribuitorii, furnizorii, creditorii, clienţii, avocaţii şi judecătorii, uneori cineva încearcă să te înşele spunându-ţi că ai câştigat un premiu uriaş, o excursie, te sună cerşetorii... Răi… Cerşetorii te sună azi din pat, din cearşafuri de satin, de lângă femei superbe care zâmbesc languros, după care te sună copiii din flori, din iarbă, din dude, tată, tată, vreau să te cunosc, te sună firma de pază pentru că nu ai decuplat alarma când ai venit acasă şi vor să ştie aşa, omeneşte, dacă nu ţi s-a întâmplat ceva nasol, după care te sună şi laboratorul de analize să îţi mai ceară puţin sânge, iar la urmă te sună preoţii din satul Vadu, toţi, împreună cu dascălii şi clopotarii, pentru că nu te-ai spovedit cam de anul trecut şi asta îţi dă sentimentul