Azilul de la capătul lumii: Ficțiune

De Constantin M. N. Borcia

Era cândva, între cele două războaie mondiale, undeva într-o insulă din oceanul Pacific, un azil... Insula aceasta fusese cumpărată de la Guvernul Britanic de către boierul Teodor Calomfir cu bani grei... Boierul, care studiase medicina în general şi psihiatria în particular, la celebra universitate Oxford, voise să studieze comportamentul oamenilor bătrâni sau al oamenilor bolnavi sau al oamenilor cu diverse deficienţe – erau fie şchiopi, fie ciungi, fie orbi, în general diverşi invalizi, precum şi al unor copii, orfani de ambii părinţi... Voia în acelaşi timp să le ofere o şansă la viaţa acestor fiinţe umane nefericite... Dar mai voia şi altceva...

• Limbă: Română
• Editor: Constantin M. N. Borcia
• Data lansării: 6 iun. 2017
• ISBN: 9781370783243

Previzualizare carte

AZILUL  DE LA CAPĂTUL LUMII

FICŢIUNE

ASYLUM AT THE END OF THE WORLD (FICTION)

Constantin M.N. Borcia

Publicat de Constantin M.N. Borcia

Copyright 2016 Constantin M.N. Borcia

Ediția Smashwords

Fotografia de pe copertă a fost preluată de pe Free Images - Pixabay - toate imaginile de aici sunt din domeniul public.

Traducerea în limba engleză: translate google.com

Sugestii şi completări: Niculina A. Borcea

Consilier editorial: Nicolae Sfetcu

Contact:  E-mail: [e-mail], [e-mail] 

Bucureşti, România

Dedicaţie

 Cartea este dedicată mamei mele... Amintirea MAMEI este mereu vie şi mă va însoţi mereu, câte zile voi mai avea de trăit...

Mulţumesc pentru discuţiile avute, pentru sugestiile pe care mi le-a oferit, pentru timpul pe care mi   l-a dăruit pentru a mă documenta şi a scrie...

MULŢUMIRI

Mulţumiri deosebite domnului Nicolae Sfetcu pentru colaborarea excelentă avută...

Mulţumesc doamnei Delia Petrescu şi colectivului de la editura SHELF/SMART-PUBLISHING pentru amabilitatea şi profesionalismul cu care m-au onorat de-a lungul timpului.

Mulţumesc colectivului de la editura şi tipografia Printech; această editură/tipografie a acceptat să publice cele 17 cărţi pe care le-am scris cu disperare...

Mlţumesc prietenilor care m-au încurajat şi m-au ajutat, într-un fel sau altul, în momente grele...

„Ar trebui să privim viaţa ca o minciună continuă, în lucrurile mici ca şi în cele mari: tot ce promite viaţa, nu le îndeplineşte; suntem veşnic înşelaţi, veşnic plutim între dezamăgirile speranţei şi dezamăgirile lucrurilor în care am sperat. "

 ARTHUR SCHOPENHAUER – „ DURERILE LUMEI" – traducere A. Luca, editura LUMEN, Bucureşti, 1919, pag.16  

PROLOG

     Era cândva, între cele două războaie mondiale, undeva într-o insulă din oceanul Pacific, un azil... Insula aceasta fusese cumpărată de la Guvernul Britanic de către boierul Teodor Calomfir cu bani grei... Boierul, care studiase medicina în general şi psihiatria în particular, la celebra universitate Oxford, voise să studieze comportamentul  oamenilor bătrâni sau al oamenilor bolnavi sau al oamenilor cu diverse deficienţe – erau fie şchiopi, fie ciungi, fie orbi, în general diverşi invalizi, precum şi al unor copii, orfani de ambii părinţi... Voia în acelaşi timp să le ofere o şansă la viaţa acestor fiinţe umane nefericite... Dar mai voia şi altceva... Voia să cerceteze Timpul şi schimbarea realităţii şi mai voia să cerceteze comunicarea temporală, deoarece, în tinreţea lui, chiar comunicase prin timp cu cineva din viitorul lui... După ce comunicase prin timp cu acel individ,           a hotărât să construiască un azil, câteva anexe şi un laborator... Drept urmare, după ce cumpărase insula aceasta, situată aşadar undeva la... capătul lumii, cum îi plăcea boierului să spună, construise o clădire mare, suficient de mare încât să cuprindă camere, saloane, magazii şi alte încăperi, cum ar fi dormitoare, ateliere, bucătării şi bazine; în sfârşit mai construise şi un laborator, dotat cu aparatură şi instalaţii complexe... Mai amenajase şi câteva parcuri şi grădini... Toate astea le realizase în decurs de cinci ani de zile şi aproape că îşi epuizase averea... În cele din urmă, terminase treaba... Azilul acesta era împărţit pe mai multe categorii, pe mai multe saloane... Mai întâi era „SALONUL BĂTRÂNILOR... Apoi era „SALONUL BOLNAVILOR PSIHICI, apoi era „SALONUL INVALIZILOR, apoi „SALONUL ORFANILOR, apoi „SALONUL DELICVENŢILOR şi în sfârşit,  „SALONUL VIZIONARULUI...

Mai era încă un salon, numit... „SALONUL INTERZIS"... În afara acestor saloane mai erau câteva anexe, cum ar fi anexa pentru artişti, anexa care adăpostea personalul de pază şi de întreţinere, anexa în care se afla bucătăria şi magazia, un spital mic şi anexa în care se aflau dormitoarele personalului – medici, asistenţi, cercetători, paznici, bucătari, îngrijitori, şi aşa mai departe... Şi mai era şi LABORATORUL... De fapt era tot o anexă a Azilului, dar era o anexă deosebită... 

  Aduse în decurs de doi ani de zile,  în acest azil, tot felul de bătrâni disperaţi, vagabonzi şi nebuni, infirmi, orfani, criminali... Dar mai aduse şi tot felul de cercetători, de medici, de tehnicieni şi de lucrători, precum şi paznici... Aceştia fuseseră daţi afară de la alte instituţii şi acceptaseră în cele din urmă să lucreze, departe de civilizaţie, pe o insulă, pierdută, undeva la capătul lumii...

1. ILUZIILE UNOR BĂTRÂNI

   În acel salon erau vreo patruzeci de paturi, aşezate de-a lungul pereţilor; lângă fiecare pat era o noptieră, iar în faţa fiecărui pat era aşezată o măsuţă. În centrul încăperii, erau  patru mese mari şi câte zece scune pentru fiecare masă... În cele patru colţuri de sus ale încăperii erau fixate patru difuzoare...

Era seară, iar bătrânii şi bătrânele, stăteau fie la masă şi jucau diferite jocuri – pocher, tabinet, bridge, table, şah, fie stăteau culcaţi pe paturi şi citeau sau chiar dormeau... Din când în când, intrau în salon asistenţi sau asistente care aduceau sau luau diverse obiecte sau stăteau de vorbă cu unii bătrâni... Era o atmosferă calmă, destinsă... La un moment dat dinspre direcţia difuzoarelor se auzi o muzică – ceva, un fel de vals – apoi se auzi o voce...

─ Atenţiune !... Peste un sfert de oră, va veni în salon bucătarul şef Iosefio care vă va spune ce veţi mânca la cină, după care veţi aştepta să vi se aducă mâncarea... Fiecare va primi porţia care i se cuvine...

─ Poate să nu mai vină Iosefio, strigă o bătrână, pentru că deja ştim ce o să mâncăm... Vom avea parte iar de terci cu ciulama şi zer cu păsat ! Şi ca băutură, o limonadă veche de cinci ani...

─  Poţi să zici bogdaproste şi pentru asta, doamna Lidia, strigă un asistent... Dar mai înainte de asta va veni preotul azilului, preasfinţia sa părintele Macarie şi împreună cu el vă veţi ruga...

  După un timp intră în salon un bătrân îmbrăcat într-o sutană veche şi jerpelită, având în mână o carte de rugăciuni... După ce privi un timp prin salon, părintele spuse:

─ Ei şi acum, dreptcredincioşilor să ne rugăm bunului Dumnezeu... Vă rog să repetaţi după mine ceea ce o să vă citesc... Vă rog să vă sculaţi, de pe scaune sau de pe paturi, să vă închinaţi şi să repetaţi după mine...

   Părintele Macarire deschise cartea de rugăciuni şi citi:

─ Vă citesc din cartea de rugăciuni care are binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction... Şi vă previn, să nu luaţi în derâdere aceste sfinte rugăciuni deoarece ele vă vor ajuta să trăiţi aşa cum se cuvine, adică în credinţă...

Şi acum, toţi, împreună cu mine să spună, mai întâi, Tatăl nostru...

"Tatăl nostru      

Care eşti în ceruri

Sfinţească-se numele Tău     

Vie împărăţia Ta 

Facă-se voia Ta  

Precum în cer aşa şi pre Pământ    

Pâinea noastră cea de toate zilele  

Dă-ne-o nouă astăzi     

Şi ne iartă nouă greşalele noastre   

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri

Şi nu ne duce pre noi în ispită

Ci ne izbăveşte de cel rău     

Că a Ta este împărăţia 

Slava şi puterea  

În numele Tatălui

Al Fiului     

Al Sfântului Duh  

Amin."

Bine... Şi acum, Psalmul 50...

   „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite, întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte pentru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda pe mine de la Faţa Ta, şi Duhul Tău cel Sfânt  nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte, învaţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele.

Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: Duhul umilit, inima înfrânată şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe Altarul Tău viţei."

    Ei asta a fost pentru azi... Mâncaţi acum, dar cu smerenie şi înfrânaţi-vă voi păcătoşilor de la poftele carnale...

   Părintele închise cartea şi plecă din salon.

La puţin timp după plecarea preotului, în salon intră un ins îndesat, gras, îmbrăcat într-o uniformă de bucătar, cu o tichie imensă pe cap, cu un polonic mare în mână... După ce bătu cu polonicul într-o masă, zbieră:

─  Haideţi să mâncaţi ! Iată ce veţi mânca: terci cu ciulama şi zer cu păsat, iar ca băutură, o limonadă veche şi bună ! Dar v-am pregătit o surpriză, sper eu, o surpriză plăcută... V-am preparat nişte paste făinoase cu brânză de burduf, foarte usturată !       Ei ce ziceţi de asta ? Ce să ziceţi ? Ce puteţi zice ? Nu puteţi decât să-mi mulţumiţi !       Vă urez, poftă bună ! Poftiţi la masă !...

Apoi bucătarul plecă şi după puţin timp au intrat doi inşi... Unul împingea o masă cu rotile pe care se găseau două cratiţe imense, nişte farfurii de tablă, nişte linguri, nişte furculiţe şi nişte pahare vechi,  iar celălalt căra un bidon de vreo douăzeci de litri...

─ Haideţi, odată, lăsaţi jocurile, ce darcu’, o să mă milogesc de voi să mâncaţi ? zbieră un individ, care împingea masa.

   Bătrânii au lăsat jocurile, cei care erau trântiţi pe paturi s-au ridicat şi au venit la masă, aşteptând să li se dea mâncarea...

─ Păi nu aşa, nu aşa, că nu suntem slugile voastre, să vă servim pe rând pe fiecare, nu aşa, zbieră unul dintre cei doi indivizi... Vă rog să vă încolonaţi în faţa mea, şi să aşteptaţi apoi să vă pun mâncarea în farfurie, iar colegul meu să vă pună limonada în pahare şi apoi să vă duceţi la masă... Haideţi ce dracu’, nu faceţi asta în fiecare zi ? Mereu faceţi asta ! De ce trebuie să vă repet de fiecare dată ce să faceţi ? Vă bateţi joc de mine ?... Haideţi odată !...

   Bătrânii s-au încolonat în faţa mesei cu rotile, în timp ce individul, cu un polonic mic,      le punea în farfurii mâncarea, iar celălalt le turna în pahare limonada. Apoi fiecare bătrân pleca spre o masă se aşeza pe scaun şi începea să mănânce...

După ce au mâncat, bătrânii veneau şi aşezau pe masă, farfuriile, lingurile, cuţitele şi paharele... În sfârşit, cei doi indivizi, au plecat, lăsându-i pe bătrâni la fel de flămânzi ca atunci când au intrat în salon...

 ─ Iată ce nu înţeleg eu, spuse un bătrân, adresându-se altuia, iată ce nu înţeleg... De ce stăm aici ? Că dacă am fi rămas pe stradă, dacă am fi fost nişte vagabonzi, poate că era mai bine... Dar, ce să-i faci ? Am fost un fraier...

─ Ei nu e chiar aşa, nu e chiar aşa, cel puţin aici avem un acoperiş deasupra capului, avem unde să dormim... Acum ce pretenţii ai ? Să fi servit la masă, să mănânci bunătăţuri ? Asta este, n-ai ce să-i faci...

─ Aşa este... Zic şi eu, ca să nu tac din gură... Să avem ce vorbi...

La o altă masă, doi bătrâni stăteau de vorbă...

─ Uite, citeam ieri o carte care se intitulează „Patrusprezece cuvântări rostite de Krishnamurti în vara anilor 1937 şi 1938 la Ommen, Olanda"... Şi iată ceea ce am memorat... Citez din partea întâi, „Cuvântări rostite la Lagărul din Ommen în vara anului 1937"...

    Când ne uităm la nenumărate schimbări ale vieţii, se naşte de la sine întrebarea, dacă există undeva ceva permanent şi dacă este vreo corelaţie între noi şi această necontenită schimbare din jurul nostru ?

Ei bine, ce părere ai, există ceva permanent ? Există vreo corelaţie între noi şi această necontenită schimbare din jurul nostru ?

─ Păi ce să-ţi spun ? Ceva permanent există... Cum spunea părintele zilele trecute, numai Bunul Dumnezeu este pretutindeni şi nu are nici început şi nici sfârşit, şi deci este permanent... Dacă există o corelaţie ? Ce corelaţie să existe ? Ne schimbăm şi noi şi tot ce se află în jurul nostru... Când eram copii arătam altfel, când eram tineri alfel arătam, iar acum când am ajuns bătrâni, suntem altfel... Ne schimbăm... Eu nici nu m-am  recunoscut pe mine însumi când am văzut  o poză cu mine, făcută demult, când eram copil... Pur şi simplu nu am crezut că sunt eu !...

─ Bine, cred că aşa este... Să-ţi citez mai departe, un fragment...

„Ce este acel ceva, în om, care vrea mereu permanenţă şi siguranţă, care doreşte perpetua continuitate ? Iată întrebarea, pe care sunt clădite toate relaţiile sociale şi morale." Adevărul este că toţi vrem permanenţa... Binele ar trebui să fie permanent... Şi propria viaţă ar trebui să fie permanentă...

   Cineva, o bătrână care stătea pe un pat şi citea o carte şi care auzise discuţia celor doi, intră în vorbă.

─ Da, toţi vrem permanenţa... Dar adevărul este că numai spiritele sunt permanente ! Spiritele care se află pretutindeni în jurul nostru !... Spiritele care uneori ne bântuie...        Şi care pot să apară sub formă de fantome... Iată ce scrie C. Stănulescu în cartea „Minunile spritismului"...

   „În şedinţele cu Kluskyi masa mediumnică la spatele căreia stă întins un medium, este aşezată într-un unghi al camerei. Fantoma luminoasă apăru într-o zi în centru, la oarecare distanţă de noi; purta pe cap o pălărie  conică şi era îmbrăcată cu o robă lungă, drapată abundent. Ea înaintă spre noi, cu un pas majestuos pe când toga se desfăşura pe jos în spate. Desenă cu o mână un triunghi mare în aer şi începu să vorbească cu o voce solemnă şi profundă. Se opri vreo zece secunde la spatele meu, întinzând mâna spre asistenţă, o mână din care se degaja lumină pe când vorbea. Se retrase apoi      într-un colţ unde dispăru. Venirea ei produse o abundenţă de ozon în cameră încât aerul a răms saturat chiar după şedinţă. Părea un om foarte bătrân, având o barbă mare, căruntă. Vorbirea îi era guturală şi neînţeleasă de nimeni deşi asistenţii cunoşteau cu toţii la un loc, vreo douăsprezece limbi. Pentru acel moment nu s-a parvenit să se identifice această fantomă şi nici limba ce o vorbeşte, dar în acest cerc ea e cunoscută sub numele de preot asirian, calificativ ce se adaptează foarte bine la aspectul şi costumul cu care se manifestă."

       Am încheiat citatul... Ei bine domnilor, spiritele pot să apară uneori, în anumite condiţii, sub forma unor fantome... Spiritele sunt permanente... Altfel spus, sunt nepieritoare !

─ Distinsă doamnă Minodora, strigă unul dintre bătrâni, nu aş vrea să intru într-o polemică sau într-o discuţie prea lungă cu dumneavoastră referitor la acest subiect, însă ceea ce vreau totuşi să vă spun este că nu cred nici în existenţa reală a spiritelor şi nici a fantomelor... Sunt numai nişte speculaţii, nişte poveşti bune pentru cei foarte