Măști ale sufletului

De Diana Petcu

Personajul principal al romanului „Măști ale sufletului”, un Bildungsroman la zilelor noastre, în care literatura onirică se îmbină perfect cu descrierea realistă a vieții nude, este Melina, o tânără care își croiește viața ca un drum al descoperii de sine. E un drum al speranței mereu reînnoite, dincolo de obstacole și deziluzii. Sentimentul așteptării a ceva important nu ține cont nici de frigul de afară, nici de piedicile puse de ceilalți, nici de nereușitele de până atunci. În fiecare trecător care se apropie ea anticipează prezența caldă a mamei, mai mereu absentă atunci când Melina are nevoie de ea. Fiecare nouă deziluzie o întărește, cel puțin aparent. 

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 3 feb. 2016
• ISBN: 9786067421576

Previzualizare carte

Prolog

22 decembrie 2000

— Te rog, lasă-mă să intru! Promit… promit că voi fi cuminte! Alex, lasă-mă să intru!!! E frig… e foarte, foarte frig, spuse copila.

Urmele de lovituri şi petele trădau ore întregi de plâns. Fetiţa, în genunchi în faţa unei uşi de lemn, încerca să-şi strecoare unghiile prin crăpături, zgâriind anemic. Nu mai putea face nimic, se simţea slăbită şi singură. Avea mâinile rănite şi degetele pline de tăieturi însângerate. Îşi lăsă fruntea pe uşă şi închise ochii. Frigul iernii ce se strecura prin uşa de la intrare a blocului îi tăia respiraţia. Afară, peisajul alb era liniştitor, fulgii se desprindeau parcă de pe nori şi înlocuiau ploaia ce se sfârşise cu câteva minute înainte. Copila se ridică de pe cimentul rece al parterului. Îşi scutură pantalonaşii de praf şi îşi propti căciula pe cap frecându-şi mâinile, nesigură dacă lupta dintre ea şi uşă avea să ducă la un final fericit. Coborî scările către holul de la intrare al blocului şi se ridică pe vârfuri pentru a deschide uşa. Respiraţia ei obosită se învioră când răcoarea îi inundă nările. Se uită melancolică la strada ce părea pustie. Ea ştia că nimic nu e ceea ce pare. Ştia că, deşi se simţea singură, nu era aşa.

— Mami… vino odată acasă, suspină ea în timp ce-şi oprea strălucirile ce-i inundară ochii cu părţile nerănite ale mânuţelor. Nu voi plânge. Ştiu că mami va veni.

Deşi vorbele îi erau însufleţite de încredere, paşii i se îndreptară spre stradă, sperând că lacrimile ce deja îi umpleau obrajii îmbujoraţi vor îngheţa şi se vor sparge, o dată pentru totdeauna. Se aşeză pe bordura străzii, proptită cu umărul de o maşină veche şi înzăpezită. Îşi suflă în pumni, după care şi-i strânse într-un ghemotoc de rugă. Suflarea ei împrăştia un abur ce pierea în scurt timp, copleşit de fulgii de zăpadă. Vântul rece îi sufla în faţă, iar ea îşi strângea picioarele îngheţate la piept, rezemându-şi bărbia de genunchi.

De ce nu spui niciodată nimic când mă vezi? întrebă copila. Nu-ţi place de mine? Scuze, nu ştiu cum să fiu mai mult decât aşa. Cum te cheamă? Nu-mi spui? Vrei să-ţi dau eu un nume? Stai… stai să mă gândesc. Ce nume ai vrea? Dar câţi ani ai? Stai aici?

Ochii i-au sclipit de entuziasm când a auzit paşi lângă ea. Sentimentul că mama ei avea să vină era înduioşător, îi liniştea puţin pulsul haotic şi-i făcea să piară încruntarea. Dar era doar un trecător posomorât. Un bărbat, probabil; căciula îi ascundea faţa şi nu putea să-şi dea seama. Ţinea în mâini nişte pungi pline de mâncare; se vedeau şi culorile vii ale unor globuri. Trecuse pe lângă ea nepăsător. Toţi erau nepăsători. De multe ori, când rămânea blocată pe afară, unii se mai opreau să o întrebe dacă s-a pierdut, dar niciunul nu o ajuta cu nimic. Nu rămânea nimeni să-i asculte povestea. Oamenii sunt cruzi şi nepăsători. Îţi zâmbesc cu milă, dar îşi văd de treaba lor. Melina ştia asta, poate chiar prea bine, şi se întreba de ce numai în ochii cerului vedea umanitate, nu şi în ochii acelora care chiar puteau face ceva. Un zgomot puternic îi zgudui gândurile şi nu mai era nevoie să înţeleagă ce anume se întâmplă. Îşi strânse pumnii, aparent pregătită de o luptă aprigă, şi se lăsă ridicată de fratele ei mai mare, care, ca de obicei, venea în ultimul moment să-i reamintească ce destin trist avea. O prinse de braţ cu forţă şi o împinse către uşa blocului.

— Ţi-am spus că-ţi dau drumul imediat! Mereu trebuie să mă chinui să-mi dau seama unde naiba te ascunzi. Îţi cam place să-mi faci probleme. Cum naiba m-am pricopsit cu tine, pacoste, fir-ar destinul…

— Alex, stai! Mă doare mâna asta! Te rog! ţipă ea printre lacrimi, smucindu-se în zadar, căci puterea unui tânăr de 20 de ani nici nu se compara cu fragilitatea ei.

Ştiu că mă auzi! spuse fetiţa. De ce nu vii să mă ajuţi? Promit că-ţi dau un nume, numai să mă ajuţi! imploră, înainte să fie târâtă de fratele ei în bloc şi apoi în garsonieră.

Ştia că nici în noaptea asta nu avea să se termine calm şi alb, în spiritul iernii, ci mai degrabă cu gustul amar al lacrimilor după ce avea să fie pedepsită.

— De ce nu mă laşi niciodată să vorbesc cu ea, nesuferitule? Spune-mi de ce!

— Decât să te omori cu ofticile tale, mai bine mi-ai spune de ce naiba mă târăşti aici în fiecare zi, când suntem de gardă în cealaltă parte a oraşului. Ţi s-a pus pata pe o copilă? Îţi arăt câţi ani are pe degetele de la o mână!

— Ţi se pare că e vorba de asta? Asta facem noi. Salvăm. Pe ea de ce nu o pot vedea decât plângând?

— Nu suntem eroi. N-am fost, nu suntem şi nu vom fi. Dacă tu crezi că scapi arătându-ţi faţa de martir unui om aflat pe cont propriu, atunci de ce mi-ar păsa? Dar eşti în gardă cu mine şi, din nefericire pentru tine, m-am săturat să primesc interdicţii şi motive de ceartă cu Liramon, o să-i spun eu că tu ai chef să fii erou şi eu mă trezesc împins ca un cobai. Du-te-n gardă cu Ochi Oblici! Ăla rămâne să facă oameni de zăpadă, iar tu o poţi lua de mână pe fată, să zburaţi deasupra unui curcubeu, alunecând uşor în tărâmurile Raiului. Nu te-ai săturat să-ţi fac aceeaşi morală de fiecare dată când venim aici? Nici nu înţeleg de ce vin cu tine! spuse el în timp ce-şi îndrepta paşii spre capătul străzii, urmând să dispară acolo.

Fu oprit de prietenul său, care, uitându-se mijit la el, îl apucă de mâna dreaptă, aşa cum fusese apucată şi fetiţa.

— N-ai simţ moral!

— Îmi dai bătăi de cap! Lasă-mă să…

Ţipătul ascuţit şi disperat ce venea de pe geamul deschis al unui apartament de la parter opri cearta pentru câteva momente.

— Aia-i Melina.

— Îi şi visez numele deja. Melina în sus, Melina în jos. Ia-o Stăpână, nu vrei?

— Poate aşa am să fac.

Bărbatul nu se lăsă influenţat de cuvintele coechipierului său şi dispăru în bezna nopţii.

Capitolul 1

17 septembrie 2012

Paşii ei se îndreptară grăbiţi către intrarea elevilor. Continuă să se certe pe sine, în minte, pentru că întârzia încă din primele zile ale semestrului. Nu o făcea pentru a fi observată, profesorii şcolii nici nu se oboseau să facă prezenţa la ora aceea. Avusese ghinion să prindă o clasă cu program de după-amiază, deci lucrurile aveau să se schimbe. Nu-i ajungea bătălia cu somnul leneş al dimineţii, acum trebuia să-şi găsească şi spiritul civic pentru a se prezenta la oră. Iar vremea era aşa frumoasă… Vântul adia călduţ, semn că toamna nu se grăbea, aşa cum făcea ea; împrejurimile erau încă înverzite şi colegi de-ai ei cochetau pe bănci şi pe lângă automatele de cafea din apropiere. Puţini elevi îşi făcuseră prezenţa, aşa că se opri să-şi tragă sufletul, proptindu-şi mâinile pe genunchi, ghemuindu-se. Oftă plictisită. Spera ca ziua să i se facă mai frumoasă.

— Ai făcut pană? spuse o voce şi auzi paşi ce se apropiau. Suntem în întârziere cu zece minute deja!

Melina se uită la prietena ei, care schiţa un zâmbet larg. Mereu se amuza de Silvia, ştia că e o fată bună şi că atitudinea ei superioară se datora poziţiei sociale înalte pe care o aveau părinţii ei.

— Cum se face că nu m-ai văzut când alergam spre şcoală? Judeci mereu cu un ochi critic. Nu tu „bună!, nu tu „salut!, nu tu „hai să-ţi fac cinste cu o masă după ore!", nimic. Încep să cred că-mi eşti duşman.

Silvia râse zgomotos, pe un ton ascuţit şi destul de deranjant, dar prietena ei îi savura râsul fiindcă părea sincer. Şi-ar fi dorit să poată râde şi ea aşa. Silvia era cu un an mai mare decât Melina, era în ultimul an la liceu. Fusese îndeajuns de drăguţă să o ia sub aripa ei încă de când Melina era boboc. Era blondă, iar părul lung i se prelingea de la umeri până la jumătatea spatelui. Avea ochi căprui şi gene ce clipeau cu fineţe. Putea obţine ce voia numai aruncând o singură privire cuiva. În acea zi avea părul uşor buclat; probabil că îşi petrecuse noaptea acasă la prietenele ei care erau deja la facultate şi, sigur, numai de învăţat nu aveau ele chef în weekend. Silvia era petrecăreaţă, gălăgioasă şi niciodată reţinută. Trăia după principii concrete şi încerca să se formeze ca o femeie independentă. Deşi mama, doctor, şi tatăl ei, şeful unei companii de publicitate, îi puteau oferi traiul necesar pentru două vieţi, nu-i plăcea ideea de a depinde de cineva. Dacă ai ei reuşiseră în viaţă, însemna că şi ea putea. Acel spirit de luptă şi încrederea pe care o emana erau motivele pentru care Melina îşi îndrăgea prietena.

Silvia aşteptă până ce Melina se ridică şi îşi scutură uşor blugii.

— Lasă prostiile, vezi că-ţi trece viaţa prin faţa ochilor!

Confuză, Melina se uită în jur şi se întoarse în a doua secundă după ce îl văzu pe „El". David Paziuc, clasa de mate-info, elev-model cu cei mai albaştri ochi de pe tot pământul. Îi împrumutase o riglă Melinei acum un an, iar ea nu i-o mai dăduse înapoi. Nu pentru că nu ar fi vrut, nu avea curaj. Se simţea prostuţă, ca o adolescentă cuprinsă de primii fiori ai iubirii. De fapt, chiar asta era. Se amuza mereu la comediile romantice de la TV în care ea îşi scapă cărţile, el o ajută şi se holbează unul la altul când mâinile lor se ating pe aceeaşi carte.

— Brusc am un chef de oră… spuse ea şi începu să alerge spre şcoală.

Silvia zâmbi amuzată şi îşi urmă prietena. Îşi puse mâna pe umărul ei înainte ca aceasta să intre în clasă şi-i şopti:

— Încă mai ai rigla aia în penar, nu?

— Afirmativ, dar e un echer. Doar ca să ştii.

— Ştii că David e în clasă cu mine. Rezolv imediat să vă întâlniţi, să discutaţi ore în şir romantic şi pasional despre echere.

— Ne vedem după ore, răspunse Melina bosumflată.

Se plimba pe un pod şubred, iar mâinile ei ţineau strâns frânghiile ce susţineau partea superioară. La fiecare pas simţea cum lemnul de sub picioarele ei se sfărâma, aşa că începu să grăbească pasul. În urmă, una câte una, scândurile se prăbuşeau în marea de sub ea. Refuza să se uite în spate, iar respiraţia ei era tot mai precipitată. În depărtare se auzeau tunete, iar ea continua să păşească automat, fără destinaţie. „Iar am ajuns aici… Nu pot să cad de data asta! Nu acum, mai sunt lucruri de făcut! Când îşi auzi gândurile răsunând puternic, revenind asupra ei ca un ecou, i se opri respiraţia. Acum se prăbuşeau şi scândurile din cealaltă parte a podului. Stătea pe o porţiune încă neafectată, urmărind şocată cum podul se dezintegra, iar înaintea ei mai erau doar câteva lemne care nu căzuseră în apă. „Nu vreau! Nu vreau să…

— Melina! Meliiina!

Îşi auzi numele strigat din întunericul ce cuprindea podul acum distrus. Scândura pe care stătea ea era singura rămasă, iar mâinile ce se susţineau de frânghii tremurau. Dedesubt, marea se învolbura, iar cerul îşi închidea porţile. Albastrul pierea în gura întunericului. Frânghiile începură să se destrame, fluturând în adierea vântului puternic. Şi căzu. Mai erau doar câţiva centimetri până când să atingă apa.

— Melina! articulă apăsat profesoara de limba engleză, lovindu-i banca ritmic cu un dicţionar român-englez.

Fata ţipă şi îşi ridică fruntea aranjându-şi părul ce-i căzuse pe faţă.

— Mă scuzaţi.

În vorbele ei era o urmă de recunoştinţă faţă de cadrul didactic. De aceea nu se simţea nici frustrată, nici jenată, pentru moment. Doar mulţumită că o trezise la timp.

— Niciodată nu am avut pe nimeni care să-mi adoarmă la oră. Mai ales un elev cu potenţial, ca tine.

Melina se aştepta la o ceartă, o ameninţare cu ascultarea la tablă, un test-surpriză pentru toată clasa, lucru care s-a mai întâmplat şi la alte ore, din aceeaşi cauză, şi care i-a adus o reputaţie jalnică şi „şansa" de a fi privită ca o criminală.

— Rămâi după ore şi vino în cabinetul meu!

Clopoţelul scurtă conversaţia şi amână pedeapsa pe care ar fi putut să o primească, cel puţin pentru o vreme. Profesoara îşi luă catalogul şi salută clasa, părăsind încăperea.

— După cum a ţipat, cred că se visa refuzată de David.

— Nu şi-ar bate capul tocilarul acela cu ea, oricum. Până şi şoarecii de bibliotecă au standardele lor, spuseră câteva fete dintr-un colţ al clasei, îndeajuns de tare încât să fie sigure că Melina avea să le audă.

— „Tocilarul" acela e olimpic naţional la trei materii şi posibil viitor bursier în Londra. Râdeţi voi acolo, viitoare asistente TV, murmură Melina mai mult pentru sine.

Sebastian, colegul ei de bancă, stătea liniştit şi se juca pe telefon. Fusese colegul ei încă din primul an de liceu şi era mereu liniştit şi tăcut. Prea tăcut. Nu îşi dădea niciodată seama dacă o auzea când le „spurca pe colegele ei, dar, dacă era aşa, nu spunea nimic. Sau pur şi simplu nu-i păsa. Oricare ar fi fost motivul, îi era cumva recunoscătoare pentru discreţie. Sebastian era un gamer cu prea multe gânduri şi prea puţine lucruri spuse. Avea aproape un metru nouăzeci şi era foarte slab şi palid. Era blond şi cu ochi întunecaţi, negri, cam ca starea lui generală, se gândi Melina. La teste nu părea niciodată să se sinchisească, dar lua mereu note de trecere; era sigură că nu se străduia cu învăţatul, în general. Avea live-streamuri care îi aduceau bani de buzunar şi nu plănuia să facă nimic cu viaţa lui, în afară de gaming. Sau asta e doar ceea ce credea ea. Făceau adesea proiecte împreună, întrucât niciunul dintre ei nu era prea favorizat în clasă. Cumva, se consolau unul pe altul pentru că nu erau sociabili. Rar schimbau replici care să depăşească saluturile sau repetarea rapidă a unor formule la matematică. Uneori încerca să intre în lumea lui şi îl întreba de jocurile noi, iar atunci părea că ochii lui strălucesc de încântare. Îi lua toată pauza să-i explice Melinei nivelurile la care a mai ajuns, iar ea încerca să pună întrebări standard de genul „A fost greu? E scump jocul? Cât ţi-a luat să termini demo-ul?, pentru a mai uita de incidentele din acea zi sau pentru că pur şi simplu voia să poarte o conversaţie cu el. Nu-i spunea niciodată asta, dar Sebastian aprecia undeva, în sufletul lui, că ea îi oferea ocazia să vorbească despre gaming. Nu îl asculta niciunul dintre colegi, prietenii lui nu erau în aceeaşi şcoală şi, când vorbeau, o făceau numai pe chaturi. Părinţii erau întru totul împotriva modului în care fiul lor îşi petrecea cea mai bună parte a timpului. Amândoi erau neînţeleşi, fiecare în felul său, şi asta i-a făcut colegi de bancă, dacă nu deveniseră prieteni chiar; ei însă nu conştientizau asta.

Clopoţelul anunţa încheierea programului şcolar din acea zi. Melina îşi luă lucrurile şi plecă spre cabinetul de engleză, aşa cum i s-a cerut. Doamna Bercu îi fusese profesoară din clasa a X-a, după ce cadrul didactic anterior intrase în concediu de maternitate. Profesoara actuală era unul dintre cei mai tineri „recruţi" ai şcolii. Fusese acceptată datorită calităţilor sale didactice şi a faptului că studiase la facultate în America, ceea ce constituia o garanţie că era la curent cu noile formule lingvistice şi expresii. Avea în jur de 30 de ani. Nimeni nu avusese curajul să o întrebe care era adevărata ei vârstă, deşi prin cancelarie s-ar fi zvonit că e mai bătrână decât pare. Melina bătu la uşă, iar răspunsul profesoarei să intre îi dădu undă verde. Magda Bercu era o prezenţă puternică, deşi fizic era firavă şi putea fi chiar confundată cu o elevă a liceului. Anii de studiu intens îşi spuseseră cuvântul, întrucât în părul strâns într-un coc elegant erau nişte fire albe răzleţe, pe care ea nu părea să le observe. Sau poate le accepta prezenţa, din moment ce le lăsa la vedere. Ochii ei erau de culoarea alunei, calzi şi liniştiţi în acelaşi timp. Îi fusese uşor să se adapteze şi să îi facă pe elevi să o asculte. Îşi potrivi ochelarii în timp ce termina de scris în carnetele unor elevi, apoi o privi pe Melina cum stătea stingheră lângă uşă.

— N-am mâncat pe nimeni până acum, nu cred că voi începe cu tine, Melina. Ia loc.

— De ce m-aţi chemat, doamnă Bercu?

— Evident, nu pentru o cafea, dar nici pentru a-ţi vorbi de o posibilă pedeapsă.

După ce Melina se aşeză pe scaunul de lângă planşele cu timpurile verbelor în limba engleză, femeia îşi mută şi ea scaunul, astfel încât să fie în faţa ei, la o distanţă considerabilă totuşi.

— Nu e prima dată când te-am surprins moţăind la ora mea şi presupun că nu e din cauză că te plictiseşte diateza pasivă. Nu te-am deranjat în celelalte dăţi întrucât te trezeai singură după câteva minute, deşi bulversată, de parcă nu îţi venea să crezi că adormiseşi. Astăzi totuşi păreai de-a dreptul înfricoşată. Ştiu că nu e treaba unui profesor să întrebe asta, dar ai vreo problemă de sănătate?

— Nu, doamnă.

— Părinţii tăi ştiu de aceste vise ale tale?

— Nu chiar. M-au surprins şi ei uneori, dar nu mi-au reproşat nimic.

— Mi-am permis să mai întreb şi alţi profesori despre asta, iar doamna ta dirigintă mi-a confirmat că tinzi să aţipeşti la ore. Ai vreun job part-time care te extenuează? Nu dormi noaptea bine?

— Niciuna din cele două. Ba chiar dorm excelent noaptea; atât de bine, încât nu ştiu dacă mă voi mai trezi.

Expresia doamnei Bercu se schimbă imediat, iar îngrijorarea luă locul calmului de pe faţa ei.

— Ai încercat să consulţi un psiholog? Ţi-ar prinde bine. Nu te-am adus aici cu scopul de a face reclamă familiei mele, dar cumnatul meu deţine un cabinet de consultaţii şi, la recomandarea mea, sunt sigură că ai primi o reducere. Dacă el nu va avea timp, cunoaşte mulţi novici dispuşi să ajute şi care iau mai puţin, deşi sunt foarte competenţi, te asigur de asta.

— Nu sunt nebună, doamnă Bercu.

— Nici nu am insinuat că ai fi. Probabil că ceva te deranjează şi evident că nu te-ai confesa unui profesor. Nici nu ţi-o cer, dar mereu e binevenit un ajutor în a ne pune mintea în ordine.

Femeia îi zâmbi călduros, apoi îşi apucă geanta. Scoase o carte de vizită şi i-o întinse fetei.

— Nu trebuie să începi consultaţiile imediat. Poţi avea doar o conversaţie telefonică şi, dacă simţi că domnul Ebu te poate ajuta, programează o întâlnire la cabinetul dumnealui. Şi nu-ţi fă griji, poţi oricând să întrerupi legătura cu el.

Fata luă cartea de vizită şi, fără a se uita la ea, o puse în buzunarul gecii, apoi se ridică, urmată de profesoara Bercu.

— Ne vedem mâine la oră. Mai treze, sper, glumi profesoara într-o manieră subtilă şi fermecătoare.

Melina îi mulţumi pentru informaţii, apoi se retrase. Oricât de ciudat s-ar fi simţit, nu putea să o condamne. Simţea sinceritate în spusele ei, iar faptul că încerca să o ajute era tot atât de liniştitor. Măcar acum ştia că nu mai era singură în lupta pe care o ducea cu sine însăşi.

Capitolul 2

Paşii ei se îndreptau către o fântână aflată în depărtare. Simţea o sete puternică şi o fericire îi inundă sufletul. Era desculţă şi purta o rochie de vară albă, imaculată, ce flutura subtil în bătaia vântului. Câmpul îşi mişca florile în ritmul adierii; câteva petale se desprinseseră poposind în părul ei sau învârtindu-se libere în aer, luându-se de mână şi dansând până la soare. Oamenii satului râdeau încântaţi, iar lângă fântână văzu o siluetă cunoscută. Era verişoara ei, micuţa Emilia, fiinţă delicată şi cuminte, ce o iubea şi o respecta pe Melina tocmai pentru că aceasta o învăţa cum să danseze sau să cânte. Nu se arăta deranjată când fetiţa dorea să îi facă părul. La început, aerul rece de munte îi dezmierdă simţurile, dar continua să se răcească tot mai mult. Cu cât se apropia de fântână, cu atât rochiţa cu buline a Emiliei părea tot mai udă. Înainte să-şi dea seama, soarele fugise în alt sat şi o ploaie furtunoasă se abătu asupra celor două fete. Melina îşi întinse mâna să o apuce pe fetiţă şi să o ducă la adăpost.

— Emilia, nu poţi sta aici, hai acasă!

Copila se uita la Melina frecându-şi obrajii, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi.

— Nu mă pot mişca… Picioarele mele… nu vor să se mişte. Mă dor.

— Eşti obosită, haide…

Melina se aplecă asupra fetiţei să o ridice în braţe, dar aceasta se feri agresiv şi-şi acoperi faţa.

— Mă doare!

— Lasă-mă să te ajut, Emilia, spuse Melina îngrijorată, totuşi încercând să-şi păstreze un ton cât mai vesel, ca să nu o sperie.

— Dacă mă ajuţi, vei suferi şi tu. Nu-ţi pot face asta, Melina. Te iubesc prea mult ca să te rănesc, fură ultimele cuvinte ale Emiliei înainte să se îndepărteze şi să se prăbuşească în fântână, după ce, aparent, se împiedicase şi căzuse.

Dar nu fusese un accident. Ochii Melinei se umplură de lacrimi şi se aruncă pe zidurile de piatră ale fântânii privind înspre abisul întunecat. Începu să-şi strige disperată verişoara, dar nu primi niciun răspuns. Furtuna îi încâlci părul şi îi pătă rochia albă, sfâşiind-o. Refuză să creadă că acela era sfârşitul. Îşi sprijini piciorul încercând să se arunce după copilă, dar un vânt tăios o împinse şi o ţinu la pământ, departe de acel abis.

Se trezi ţipând şi plângând; faţa îi era roşie ca focul, iar în timp ce-şi ascundea faţa mâinile îi tremurau. Nu plângea pentru ea, din cauza sperieturii, ci pentru că un vis frumos se transformase în coşmar. Încercă să-şi domolească bătăile inimii şi apucă sticla de apă de lângă pat luând câteva guri rapide. Îşi şterse cu mâneca bluzei de pijama stropii ce i se prelingeau de pe bărbie împreună cu lacrimile. Se uită la ceas şi văzu că era şapte. Nu mai putea dormi, aşa că se ridică încet şi decise să-şi înceapă ziua mai devreme. Mergea tiptil, sperând să nu o trezească pe mama ei care dormea liniştită în sufragerie pe un pat improvizat dintr-o saltea şi cu multe cuverturi şi perne. Afară ploua şi era încă foarte întuneric. Razele soarelui nu păreau să izbândească din cauza norilor grei ai ploii. Aprinse lumina la baie şi se spălă pe faţă cu apă rece, ştergându-se repede, dar păstră prosopul pe faţă înfundându-şi un suspin. Nu se mai putea face nimic. Îşi privi reflexia în oglindă. Obrajii ei erau încă roşii; ochii ei trişti, de un verde acru şi obosit, aveau cearcăne, iar părul castaniu îi era răvăşit. Parcă fusese cu adevărat în furtuna din vis. Îşi puse palma peste chipul reflectat în oglindă, vrând să se ascundă de sine pentru puţin timp. Doar puţin, cât să îşi recapete suflul şi va primi semne contradictorii pentru visul ei.

După ce-şi încheie rutina de dimineaţă, îşi începu ziua în bucătărie. Făcu două omlete cu şuncă şi nişte ceai şi o cafea pentru mama ei. Se aşeză la masă cu telefonul în mână, sorbind din ceaşca de ceai. Era doar opt, deci avea să fie o zi lungă.

— Vai, pe căluţii mei frumoşi! Dacă nu miroase a cafea à la Melina, să cadă cerul acum!

O femeie căruntă, cu părul vopsit într-un portocaliu ce voia să pară o nuanţă naturală a roşcaţilor, dar fiind mai mult o culoare pe care o găseai în acuarelele preşcolarilor, intră în bucătărie cu plasa de păr puţin într-o parte. Deci avusese un somn bun. Nemachiată, îi dădeai vârsta reală, dar odată ce mai retuşa pe ici, pe colo, ajungea pe la 40 de ani. Rădăcinile albe o trădau drastic. Purta halatul ei de noapte roşu, cam provocator, şi papucei de casă roz, pufoşi.

Se aşeză la masă în faţa Melinei şi îşi folosi mâinile, subţiri şi rafinate de altfel, pentru a aduce şi adulmeca mirosul plăcut al cafelei aproape de ea, savurând-o mental, momentan.

— Neaţa’, mamă. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că ai avut o petrecere aseară. Şi totuşi ăla nu-i zâmbetul de petrecere. Ce-ai primit la tombolă?

— Fată mai deşteaptă ca a mea nu există! Noi două avem o conexiune, vezi? Co-ne-xi-u-ne, punctă ea fiecare silabă ridicând câte un deget. Păi, nu ştii ce norocoasă sunt în ultima vreme? Parcă am mâncat lăbuţe de iepure pentru cină! Deci… hai, că-ţi spun! A fost acolo aia care a încercat să pună biletul înaintea mea…

— Iar începe…

— Şi am luat-o de păr, frumos, elegant, uite-aşa, şi i-am spus „coniţă, ladies first".

— Păi, şi nu era o ea?

— La cum era îmbrăcată o confundai cu un scaun, tapiţat tot cu buline şi dungi. Oribil. Aşa, deci. Deci… stai, c-am uitat. Aşa, deci i-am spus eu cum stă treaba şi după am pus biletul. Peste un sfert de oră am pus altul, l-am găsit pe jos necompletat şi după aia am pus încă unul! Era puţin desenat, l-o fi luat vreun puşti cât părinţii completau şi l-am pus şi pe ăla! M-au contactat ieri, maşina de spălat e a mea! A mea, a mea, a mea!!! Adică a