Adevărul despre familie

De Victoria Ichizli-Bartels

Mișa și-a pierdut familia. Nu se poate odihni până nu o găsește, fie și numai pentru a se regăsi pe sine.

Mihail Ichizli, sau mai pe scurt Mișa, care a fost tatăl autoarei, a pornit în acest roman dintr-un sat din Moldova sovietică, spre Universitatea din Odesa, Ucraina, în speranța că își va regăsi familia pe care o pierduse de mic copil, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mișa nu știe ce va afla — nu numai despre propriul trecut, ci și despre orfelinat; un loc pe care credea că l-a lăsat în urmă pentru totdeauna.
Căutarea lui nu va fi în zadar. Dar oare ceea ce descoperă îi va aduce pacea mult dorită sau îi va aduce doar suferință? 

"O poveste profund emoționantă, foarte frumos spusă." — Menna van Praag

"Cartea transmite un sentiment de speranță." — Réal Laplaine

"Este una dintre acele cărți pe care nu vrei să le termini." — Karina Gjedde

• Limbă: Română
• Editor: Optimist Writer
• Data lansării: 12 oct. 2023
• ISBN: 9798223952527

Previzualizare carte

Pentru Mihaela, Niklas și Emma

Unul dintre cele mai mari vise ale tatălui meu a fost

să ajungă să vă cunoască.

Sper ca prin intermediul acestei cărți să ajungeți voi să îl cunoști pe el.

Ediția în limba română este pentru Veronica Ichizli

Dragă mamă, îți mulțumesc din suflet pentru tot!

Prolog

Căldura insuportabilă îl trezi. Când deschise ochii, văzu un zid de foc în locul unde ar fi trebuit să fie ferestrele.

Mămica lui îi spunea mereu să se țină departe de aceste limbi fierbinți de culoare roșie-portocalie, care cândva îi linseseră dureros degetul mare și arătătorul.

Dar acum, acest monstru roșu și fierbinte se târa cu un șuierat puternic spre el, de unul singur. Neștiind ce să facă, o strigă pe mămica lui cât de tare putu.

Nu răspunse nimeni. Voia să fie curajos, așa cum îl învățase tatăl său să fie, dar nu-și putea stăpâni plânsul, care acum se amesteca cu strigătele lui:

Mami, mami, vino! Mami, mami, mi-e frică!

O șoaptă îl opri:

Șșșșș! Liniștește-te, micuțule, liniștește-te! Vei fi bine. Liniștește-te acum!

Se întoarse să vadă cine îl strigase și, printre norii sufocanți de fum, observă o femeie pe care nu o mai văzuse până atunci.

S-a retras de lângă ea. Mami și tati îi spuseseră să nu vorbească cu străinii, dar tocmai când era pe punctul de a cădea cu spatele în foc, femeia îl apucă și fugi din cameră prin cadrul ușii, care luase deja foc.

L-a dus în brațe prin hol, a coborât scările și apoi printr-un hol și mai mare, până la intrarea principală.

Este în regulă, micuțule, totul va fi bine, ești în siguranță cu mine, dar trebuie să te liniștești.

Ceva din vocea ei îl convinsese că ea spunea adevărul. Iar el voia să se îndepărteze de foc. Așa că a decis să nu se lupte și s-o lase să îl ducă în brațe.

Ea se opri brusc la intrare și zăbovi puțin, ascunzându-se după perdelele ferestrei din apropiere.

Se uită la femeie, îi urmări linia vizuală și văzu un mic grup de soldați trecând pe lângă ea. Bărbații au aruncat o privire spre casa în flăcări și au râs. Focul pusese stăpânire pe partea din spate a casei, așa că nu puteau ieși pe ușa din dos. Partea din față nu luase încă foc, așa că așteptară înăuntru, neobservați. Nu înțelegea de ce așteptau. Dar felul în care se ascundea femeia îi amintea de jocul de-a v-ați ascunselea și știa că era important să stea nemișcat. Astfel, continuă să verifice cu privirea fața femeii pentru a ghici când era gata jocul și când trebuia să fugă afară, strigând:

Am câștigat, am câștigat! Nu ne-ați găsit!

Zgomotele de sfârâială și de pocnituri făcute de mobila care ardea se apropiau. Acesta nu era un joc pe care îl cunoștea. Nu i s-a permis niciodată să se joace cu focul. Se ținea strâns de umerii femeii, în timp ce privea focul din spatele ei. În acest moment simți cum femeia își schimbă greutatea de pe un picior pe altul, se apropie de ușa din față și o deschise cu grijă. Apoi pe el îl mută pe un singur braț, îi luă cizmele din spatele ușii cu mâna liberă și trecu prin ușă, închizând-o în urma ei.

Mami și tati vin cu noi?

Femeia nu răspunse.

Capitolul 1

Decembrie 1959, Odesa

Astăzi am vizitat-o pe Liuda și familia ei.

Am cumpărat două buchete de flori de la piața din spatele gării centrale. Nu mi-am putut permite decât garoafe, dar mi-a plăcut combinația de roșu și alb, așa că am reușit totuși să mă simt mândru de achiziția mea. Până când am văzut casa. Arăta mai degrabă ca un mic castel. Existau câteva case de familii mari și în Ciobruciu, dar niciuna nu se apropia ca mărime sau aspect de aceasta. Intimidarea mea creștea cu fiecare pas pe care îl făceam spre clădire. Dar Liuda mă aștepta. Așa că am ajuns la ușă și am apăsat butonul alb de sub plăcuța aurie, gravată cu litere elegante, pe care scria Familia Riabkov.

O femeie mică de statură deschise ușa și zâmbi prietenos. Am văzut o sclipire în ochii ei care mi-a amintit de Liuda — unul dintre primele motive pentru care mă îndrăgostisem de ea. Aceasta trebuie să fie mama ei, m-am gândit.

Bună ziua, am mormăit eu, întinzând unul dintre buchete.

Femeia ridică din sprâncene, dar luă florile de la mine.

Sunteți foarte amabil, vă mulțumesc! Vă rog, intrați!

Mă lăsă să intru și închise ușa în urma mea.

"Agățați-vă haina aici! Permiteți-mi să țin eu celălalt buchet. A! Iar papucii de casă sunt pentru invitați. Alegeți orice pereche doriți.

După o agitație stângace cu haina, papucii și florile, am ieșit din holul de la intrare și am intrat într-o cameră de zi imensă și luminoasă. Mă așteptam să-i văd pe Liuda și pe tatăl ei, dar, spre surprinderea mea, lângă Liuda stătea o altă femeie mică de statură. Arăta aproape identic cu cea care îmi deschisese ușa, dar nu avea nicio sclipire în ochi și nu zâmbea.

Ghidul meu zâmbitor îi întinse femeii serioase florile pe care i le dăruisem.

Cred că astea îți erau destinate ție. Apoi se întoarse spre mine, râzând cu poftă de confuzia mea.

Eu sunt mătușa Liudei, Valeria Alexandrovna Kovalichuk. Ea este sora mea, Alexandra Alexandrovna Riabkova — mama Liudei.

Înainte de a putea reacționa, Liuda se apropie de mine și îmi luă al doilea buchet din mâini.

Sunt drăguțe, zise ea, zâmbind. Mulțumesc!

Mi-am concentrat atenția asupra mamei ei.

Îmi pare rău pentru flori! Și ... mă bucur să vă cunosc! am bâjbâit cu tivul jachetei mele supradimensionate, apoi m-am întors spre Valeria.

Și eu mă bucur să vă cunosc!

Plăcerea este de partea noastră! zise Valeria. Se uită la sora ei, care nu spuse nimic, dar își fixă privirea pe jacheta mea. Dintr-o dată, uitându-se în altă parte, arătă spre canapea.

Haideți să ne așezăm!

Dar, înainte de a putea face acest lucru, o voce de bărbat tună de la o ușă din colțul din partea dreaptă a sufrageriei:

Acesta este oaspetele nostru?

Un bărbat înalt, cu părul bogat și argintiu traversă camera în pas cadențat și îmi întinse mâna.

Mă bucur să întâlnesc un orfan al Marelui Război Patriotic.

Liuda făcu un pas înainte. Tată, acesta este Mișa. Mișa, acesta este tatăl meu, Piotr Pavlovici Riabkov.

Încântat de cunoștință, Piotr Pavlovici!, am spus eu.

După ce îmi strânse mâna, tatăl Liudei se așeză într-unul dintre fotoliile mari, în fața canapelei. Făcu semn cu mâna, arătând spre canapea:

Te rog!

Am luat loc lângă Liuda — care acum stătea între mama ei și mine — și am observat că Valeria Alexandrovna părăsise încăperea.

Tatăl Liudei se făcu comod, instalându-se confortabil în fotoliul său și îi făcu un semn afirmativ din cap soției sale. Ea sări în picioare și se repezi la un dulap mare din partea opusă a camerei. Trase în jos o ușă mică și o închise, apoi așeză două pahare de cristal pe masa improvizată și le umplu pe amândouă cu un lichid bogat, brun-auriu.

Câteva clipe mai târziu am aflat că acesta era cel mai bun coniac din Moldova.

Noi nu bem vodcă aici, zise Piotr Pavlovici, dezgustul de pe fața lui fiind înlocuit rapid de masca zâmbitoare pe care o avusese înainte.

Tu bei?

M-am așezat în față pe canapea.

Poftim?

Bei vodcă?

Nu, nu beau.

Ai încercat?

Da, dar ...

Da, știu, e îngrozitoare!

Piotr Pavlovici se ridică și luă cele două pahare de la soția sa. Mi-l înmână mie pe al doilea.

Bea asta și spune-mi ce părere ai.

Am sorbit și am fost surprins de vâscozitatea caldă a acestei băuturi. Am mai luat o înghițitură, dar am fost oprit de arsura ascuțită din gât. M-am luptat să nu scuip lichidul scump și am înghițit cu greu.

Piotr Pavlovici râse:

Deci, nu ești obișnuit cu băuturile tari. Văd că avem de lucru ca să facem din tine un bărbat adevărat!

Liuda râse, la cuvintele tatălui ei:

„Tată, doar n-ai de gând să-l faci unul dintre prietenii tăi de băutură, nu-i așa?"

Vom vedea. Dar acum, Mișa, spune-mi despre tine. Ți-ai găsit deja familia?

Îmi căutam cuvintele, când vorbi din nou.

Ei bine?

Îi caut, dar fără vreun rezutat până acum.

Nu voiam să dezvălui faptul că în această dimineață primisem încă o scrisoare de la Agniya Barto și echipa ei, prin care mă înștiințau că nu aveau vești pentru mine, ceea ce era dezamăgitor. Ea încercase să fie încurajatoare. Dar faptul că cercetările erau încetinite din cauză că aveau prea puține detalii, făcea ca situația să fie clară. Consternarea mea era prea proaspătă pentru a o împărtăși.

Piotr Pavlovici îmi întrerupse gândurile:

Vrei să-i găsești, nu-i așa? Sau ești prea slab și ai renunțat deja?

Da, da. Și, nu, nu am renunțat. Adică, mă tot uit și ...

Ar trebui, ar trebui și cu siguranță ar trebui. Apropo, ești membru?

Membru?

Da, al Partidul Comunist?

Ăăăă, nu.

Sprâncenele ridicate de pe fața lui Piotr Pavlovici mă făcură să adaug:

Nu încă. De ce am spus asta?

Ești în Comsomol?

Da, sunt. Am aderat la Comsomol acum câțiva ani, când eram la orfelinat.

Ei bine, atunci, nu există niciun obstacol pentru a deveni membru. O să aranjez eu asta.

Dar, încă nu m-am gândit bine la asta.

Ce ar fi de gândit la asta?

Ca la orice altă întrebare, Piotr Pavlovici făcu energic semn cu mâna în direcția mea și continuă.

Vrei să-ți găsești familia, nu-i așa? Ai dificultăți în a face acest lucru de unul singur. Nu-i așa? Nu nega, ți se vede pe față! Ai nevoie de sprijin și de o mână puternică care să te îndrume în direcția cea bună. Ce ajutor mai bun, sau mai degrabă, ce familie mai bună poate exista decât marele nostru Partid Comunist?

Liuda chicoti și se așeză confortabil. Eu m-am așezat din nou în față, pe marginea canapelei.

Nu râde, Liuda. Voi, fetelor, nu știți nimic despre asta. Iar tu, în special, zise Piotr Pavlovici, arătând cu degetul spre Liuda, habar nu ai, pentru că ai crescut în acest lux.

Se ridicase deja în picioare.

Tu nu știi ce înseamnă munca grea. Numai membrii adevărați ai partidului știu asta.

Piotr Pavlovici își puse băutura pe o măsuță, care se afla între fotoliu și canapea, și își desfăcu brațele ca și cum ar fi îmbrățișat întreaga proprietate, toată casa și ce se afla dincolo de ea.

Tot ceea ce porți, mănânci, arunci, tot în ceea ce te scalzi, făcu o pauză și respiră adânc. Apoi merse în spatele fotoliului, lăsându-și mâinile pe spătarul acestuia.

Toate acestea le-am realizat cu propriile mâini. Un membru al Partidului Comunist.

Am aruncat o privire la mâinile lui și arătau atât de albe și de moi; atât de diferite de mâinile bronzate ale directorului Munteanu, cu pielea lor crăpată și cu petele mici de sânge uscat. Mâinile lui Piotr Pavlovici semănau mai mult cu cele ale Liudei.

O clipă mai târziu, fața i se relaxă într-un zâmbet satisfăcut și adăugă cu un gest disprețuitor:

Ei bine, ajunge cu poveștile astea triste despre orfelinate.

Am vorbit despre orfelinat?

Hai să mâncăm!

Piotr Pavlovici se întoarse spre ușa din dreapta sa și strigă: Varea, e gata cina?

Valeria Alexandrovna apăru în cadrul ușii, adoptând o poziție care sugera că apăra intrarea.

Da, Piotr Pavlovici, cina este gata. Puteți veni acum. Îi aruncă o privire furioasă. În clipa următoare ea se întoarse spre mine și zâmbi.

Capitolul 2

Opt luni mai devreme.

Aprilie 1959, Ciobruciu

M-am săturat să bat drumul ăsta pe jos în fiecare zi! Sper că nu vom avea atât de mult de mers pe jos, când vom studia la universitate, pufni Leonea, gâfâind la fiecare pas.

Cum noi nu am răspuns, el continuă:

Două luni de școală, mai puțin de trei luni de vară plictisitoare și apoi adio orfelinat! De-abia aștept!

De ce?

De ce, ce?

Fedea îl fixă pe Leonea cu o privire pătrunzătoare pentru o clipă, înainte de a-și relua drumul.

De ce ești atât de nerăbdător să pleci?

"Nu vrei să pleci? Suntem atât de în vârstă, încât am fi putut să ne căsătorim și să avem copii până acum. Mă întreb dacă există vreo fată care să-l dorească pe vreunul dintre noi. Pașapoartele noastre pot spune că avem șaptesprezece și optsprezece ani, dar cine ar crede asta? Și, în plus, e plictisitor, absolut plictisitor, în acest sat. E ca un drum fără ieșire. Este un drum înfundat!"

Am mers mai departe.

Dar tu, Mișa? Îți este încă teamă să pleci?

M-am întors cu fața la Leonea, care mergea în spatele meu. Dar, înainte de a-i răspunde, neobservând bordura, aproape că am căzut. Leonea și-a pierdut echilibrul și aproape s-a ciocnit de mine. Amândoi am rămas în picioare doar pentru că Fedea ne-a prins de brațe. Cum de s-a mișcat atât de repede? Cu câteva clipe în urmă părea să fie cu câțiva metri înaintea noastră.

Leonea se grăbi să se ducă de cealaltă parte a lui Fedea, departe de mine.

Hei, Mișa! Plecarea din Ciobruciu este atât de șocantă pentru tine, încât aproape că te prăbușești, când auzi de ea? Noroc că azi nu am mers pe jos de-a lungul Nistrului. Am fi înotat acum!

Fedea se uită la mine.

Ești bine?

Am ridicat de jos gențile noastre cu cărți, care aterizaseră pe drumul prăfuit în timpul agitației, și le-am înmânat lui Leonea și lui Fedea pe ale lor.

Da, sunt bine, am spus zâmbind. Mulțumesc! Bună prindere, Fedea!

Ei bine, mergem sau nu? Vreau să ajung viu la orfelinat.

Este de ajuns, Leonea!

Ce este de ajuns?

Ai spus tot ce trebuia să spui. Lasă-l pe Mișa în pace!

De ce ești atât de protector cu el? E fată sau ce?

Am spus, de ajuns!

Fedea vorbise încet, dar a fost suficient pentru ca Leonea să nu mai vorbească cu noi pentru tot restul drumului până la orfelinat.

Leonea trecu în grabă pe poartă, hotărât să plece din compania noastră, dar a fost oprit de profesorul de muzică.

Leonea, spuse Stepan Gheorghievici, așteaptă o clipă, te rog!

Leonea așteptă. Fedea și cu mine l-am salutat pe profesorul nostru și ne-am îndreptat spre clădirea cu patru etaje, mărginită de cămine, pe care cei mai mulți dintre noi încercam să nu le numim casă.

Fedea, Mișa, și voi!

Profesorul nostru de muzică se apropie de noi, ținând o mandolină într-o mână. L-am văzut vreodată fără un instrument?

Domnul director Munteanu vă așteaptă în biroul său. Mergeți acum, vă rog! Este urgent. Are niște vești pentru voi toți.

Biroul directorului nostru era la etajul al treilea al orfelinatului. Urcasem deja aceste scări de o mie de ori, însă astăzi mi se păreau mai lungi decât de obicei.

Am intrat în mica încăpere plină de cărți și hârtii îngrămădite pe toate suprafețele orizontale. Spațiul gol nu era mai mare decât spațiul pe care fiecare dintre noi îl avea pentru singura pereche de pantofi în fața paturilor noastre, și noi eram aici: cinci persoane. Directorul, Fedea, Leonea, eu. Și Ion.

Vorbitul în șoaptă a lui Leonea umplu camera:

Ce caută Sile..., Ion, aici?

Directorul Munteanu se întoarse pentru a ne saluta:

Ah, iată-vă, băieți! Puneți cărțile pe jos, vă rog, și aduceți cele două scaune mai aproape de acesta de aici.

În timp ce Fedea și cu mine făceam ce ne ceruse, directorul Munteanu spuse:

Ion, poți pleca acum. Du-ți bagajele în camera despre care am vorbit! Ne vedem mai târziu. Dacă ai întrebări, întreabă-l pe Stepan Gheorghievici. El știe ce trebuie făcut cel mai urgent și te poate ajuta să găsești tot ce ai nevoie.

Când am ridicat privirea, directorul nostru îi zâmbea lui Ion. De unde găsea omul ăsta atâta căldură pentru fiecare dintre noi — chiar și pentru cei ca Ion?

Înainte de a mai zăbovi asupra lui Ion și a ceea ce făcea la orfelinat, după ce lipsise trei ani, ceva îmi atrăsese atenția. În ciuda mormanelor și teancurilor de foi de hârtie dactilografiate și scrise de mână, care acopereau masa, o pagină anume ieșea în evidență; era mică și de un alb strălucitor.

O scrisoare cu numele meu pe ea îmi sări în ochi. M-am întins să văd cine era expeditorul și am văzut Moscova pe primul rând. Dar apoi directorul Munteanu puse mâna pe ea și o întoarse cu fața în jos.

Mai târziu, Mișa!

Făcu un gest, arătând spre scaune:

Vă rog, luați loc, băieți!

L-am auzit pe Leonea oftând. O făcea ori de câte ori profesorii noștri ne spuneau băieți.

Ion rânjea în timp ce ieșea.

Curiozitatea mea în legătură cu scrisoarea mă făcea să-mi fie mai ușor să îl ignor pe Ion, deocamdată. Oare conținea vești despre familia mea? Cea pe care o pierdusem cu atât de mult timp în urmă; familia pe care nu o mai văzusem de când îmi puteam aminti?

Directorul se sprijini pe coate, se aplecă spre noi și îmi atrase atenția la ceea ce urma să spună. Avea o abilitate de a-i face pe toți să asculte, când vorbea. Fără să ridice vreodată tonul.

Ceea ce voiam să vă spun este următorul lucru. Am contactat mai multe universități și le-am rugat să vă lase să dați examenele de admitere aici, ca să nu trebuiască să plătiți deplasarea. Universitatea din Odesa a fost de acord. Are specializări care pot satisface interesele voastre. Examenele sunt planificate mai devreme pentru voi decât pentru cei care le vor susține la Odesa, astfel încât rezultatele voastre să poată fi evaluate împreună cu cele ale celorlalți. Primul examen este pe 20 mai.

I-am observat pe Fedea și pe Leonea mișcându-se neliniștiți pe scaunele lor și nu m-am putut abține să nu fac același lucru.

Știu că este greu și înțeleg pe deplin dificultățile cu care vă confruntați din această cauză.

Directorul ne privi pe fiecare dintre noi, înainte de a continua: