Psihologie, terapie și meditație

De Osho

Ce anume știi?

Dacă pătrunzi suficient de adânc, vei înțelege că nu știi nimic. Este posibil să deții multe informații, dar aceasta nu înseamnă a cunoaște. Poate că ai citit multe dintre scripturi, dar nici asta nu este cunoaștere.

Cunoașterea este posibilă doar atunci când transcenzi viața și moartea, nu înainte. Cum ai putea cunoaște ceva, dacă nici măcar nu te-ai găsit pe tine însuți? Ce ai putea cunoaște, dacă nu te cunoști? De aceea insistă toți marii înțelepți asupra importanței „cunoașterii de sine”, căci aceasta este cheia ce deschide cunoașterea oricărui alt aspect. Această cheie deschide o mie și una de încuietori, este cheia de boltă. Cunoscându-se, spun Upanişadele, omul cunoaște tot ceea ce există. Fără cunoașterea de sine, orice ai cunoaște este în van.

Un copil este ignorant, dar nu este conștient de aceasta; înțeleptul este tot ignorant, dar este perfect conștient de aceasta. În asta constă înțelepciunea sa, aceasta este cunoașterea pe care o deține – a ști că nu știe nimic.Înțeleptul își amintește de sine. Nu se identifică cu niciunul dintre straturile care compun personalitatea sa. Nu se identifică cu formalismul, nici cu jocurile de rol, nici cu haosul, moartea sau viața. El este ceea ce le transcende pe toate.

Psihologia occidentală studiază mintea ca obiect, examinând-o din exterior. Bineînțeles că, astfel scapă multe lucruri din vedere. De fapt, îi scapă esențialul.

Cum ar fi dacă cineva ar încerca să studieze iubirea privind îndrăgostiții îmbrățișându-se, ținându-se de mână, stând unul lângă altul, făcând dragoste – și ar aduna date despre modul în care se comportă îndrăgostiții? Aceasta nu i-ar conferi nici cea mai vagă idee despre ceea ce este iubirea, deoarece iubirea nu este la suprafață. Aparențele pot fi înșelătoare, exteriorul poate fi înșelător. Iubirea ține de profunzimile ființei. O descoperi doar îndrăgostindu-te – nu există o altă cale de a o cunoaște.

Psihologia occidentală încearcă să înțeleagă mintea din exteriorul ei. Această abordare face ca mintea să fie considerată ceva material. Doar materia poate fi înțeleasă din exterior, deoarece nu are o viață interioară. Mintea ar putea fi înțeleasă doar din interior, deoarece ea nu are o suprafață exterioară – acesta este primul lucru de luat în considerare. Acesta este motivul pentru care psihologia devine comportamentală, din ce în ce mai materialistă, din ce în ce mai mecanică – și din ce în ce mai plină de suspiciune în ceea ce privește sufletul. Sufletul este complet negat de către psihologia occidentală. Nu pentru că nu ar exista, ci pentru că această abordare îi interzice să existe, devenind limitativă. Concluziile depind de modul în care abordăm un subiect. Dacă începi greșit, rezultatul final este eronat.

Trăiți clipa, în totalitate. Toate religiile organizate au țeluri. Aici nu este vorba de o religie, ci de o școală a misterelor. Este religio, rădăcina din care provine cuvântul „religie”. Înseamnă a te aduna. Nimic altceva – nu Dumnezeu, cerurile, iadul, ci doar a te aduna, o cristalizare. Aceasta poate avea loc doar în prezent.

Eu nu vând opium. Nu sunt traficant de droguri. Pentru aceasta, mergeți la episcopi creștini, la cardinali, la Papă – ei sunt traficanți. Drogul este atât de subtil, încât legea nu îi poate condamna; este invizibil. Însă este cu mult mai periculos decât drogurile obișnuite. Odată ce te-ai obișnuit să îți concentrezi viața, dorurile, speranța asupra viitorului, ești terminat. Te-ai sinucis și nu mai ai cum să trăiești.

Eu vă vorbesc despre viață. Vă învăț iubirea. Vă predau meditația. Toate presupun același lucru, să fii în prezent. Să observi frumusețea momentului prezent – tăcerea care se lasă, pacea care te înconjoară, mulțumirea cutremurătoare care te cuprinde fără niciun motiv.

• Limbă: Română
• Editor: ATMAN
• Data lansării: 1 ian. 2020
• ISBN: 9786068758725

Previzualizare carte

Psihologie, terapie și meditație

Osho

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Osho

    Psihologie, terapie şi meditaţie / Osho. - Bucureşti : Atman, 2019

    ISBN 978-606-8758-67-1

159.9

URL ediție tipărită: https://www.editura-atman.ro/spiritualitate/155-psihologie-terapie-si-meditatie-osho-9786068758671.html

ISBN ePub: 978-606-8758-72-5

Copyright © 2010, 2017 OSHO International Foundation, www.osho.com/copyrights

© 2020 Editura ATMAN. All rights reserved.

The material in this book is selected from various talks by Osho given to a live audience. All of Osho’s talks have been published in full as books and are also available as original audio recordings. Audio recordings and the complete text archive can be found via the online OSHO Library at www.osho.com

OSHO® is a registered trademark of Osho International Foundation, www.osho.com/trademarks.

Originally English title: ENLIGHTENMENT IS YOUR NATURE

© 2020 Editura ATMAN. Toate drepturile asupra prezentei ediții în limba română aparțin în exclusivitate Editurii ATMAN. Reproducerea oricărui fragment din lucrarea de faţă este posibilă numai cu acordul scris al editurii.

Traducere: Alina Dospinescu

Corectură: Claudia Viliczki-Romitan

Machetare & DTP: Mircea Filip

Ebook & redactare: Robert Tărniceru

logo-Editura-Atman-negru

Telefon: [phone]

Web: www.editura-atman.ro

E-mail: [e-mail]

Prefață: Despre nevroza de a deveni uman

De ce este omul modern atât de nevrotic? Lucrurile stau astfel, deoarece omul modern devine, pentru prima dată în istoria sa, uman. Trecutul umanității nu este unul al ființelor umane. Omul a existat până acum sub forma mulțimilor și nu a indivizilor; omul a existat ca și colectivitate. Individul ia naștere abia acum; de aceea omul modern este foarte nevrotic. Acesta este un semn bun; asistăm la o revoluție importantă pentru conștiința umană.

Ce este de fapt nevroza? Este o stare indefinită a minții nehotărâte, indecise. Oare să fiu așa sau să fiu altfel? Definițiile exterioare dispar, toate elementele de susținere au fost îndepărtate. Identitatea noastră este foarte fragilă, toată lumea știe acest lucru.

În trecut, răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?" era simplu. Hindus, creștin, mahomedan, indian, chinez, tibetan, negru sau alb, bărbat sau femeie – lucrurile erau clare, oamenii știau cine sunt. Acum nu mai este atât de clar. Toate acele etichete au dispărut. Omul este nud fără ele și, de aici, se naște o stare de anxietate considerabilă. Fiecare om trebuie acum să se definească pe sine însuși.

În trecut, această definire era realizată de către ceilalți – părinți, profesori, preoți, politicieni. Ei reprezentau autoritatea infailibilă. Era foarte ușor să rămâi dependent; nu aveai nevoie să gândești prea mult. Totul venea gata mestecat și îți era apoi servit de-a gata; erai hrănit linguriță cu linguriță.

Acum omul devine adult, matur. Este necesar să își descopere singur identitatea. Nu este ușor; doar oamenii foarte inteligenți vor fi capabili să evite nevroza. Este nevoie de inteligență pură; tăcere adâncă, o bună capacitate de a eluda capcanele minții, ridicându-ne deasupra ei; acestea sunt lucrurile care se vor dovedi a fi indispensabile în viitor. Și va fi nevoie de ele din ce în ce mai mult.

În trecut, inteligența nu reprezenta o valoare foarte mare – de fapt, a fi mediocru era mai important. O persoană mediocră era întotdeauna potrivită în societate, pe când cei înzestrați erau întotdeauna rebelii, inadecvații. Nici o societate din trecut nu a agreat oamenii geniali, deoarece geniile creează probleme.

Un buddha care este viu este un nonsens. Inteligența sa veritabilă deranjează mințile mediocre, pentru că inteligența pură îi tulbură pe cei proști. Individualitatea sa, libertatea de care este capabil, rebeliunea sa lovește în plin mintea mulțimii, deoarece mulțimea nu îşi dorește ca individualitatea să existe. Mulțimile nu agreează unicitatea, mulțimea vrea doar un loc unde să simtă că aparține. Dorește pur și simplu să nu fie responsabilă pentru nimic; să facă doar parte din mulțime, astfel încât, responsabilitatea să fie întotdeauna a altcuiva – Papa este cel care decide, președintele decide, nu trebuie să îți mai bați capul. Nu e de datoria ta să întrebi de ce, ești aici doar ca să faci ce ți se spune și apoi să mori.

Prima scânteie de individualitate ia naștere în mintea modernă; de aici rezultă nevroza. În trecut, toate răspunsurile erau fixe; nu era nevoie să mai cauți răspunsuri. Dumnezeu era clar definit, paradisul era clar definit, teoria karmei la fel, totul era cât se poate de clar; puteai trăi foarte ușor cu toate aceste definiții. Acum, nu mai știi, nimic nu mai este sigur. Astfel apare o stare paralizantă. Această paralizie fie va distruge umanitatea, fie va provoca un mare salt cuantic, transformator.

Am auzit cândva că, într-un experiment important bazat pe teoria învățării, șobolanii au fost antrenați să sară de pe o platformă înspre două cartonașe. Cartonașul alb fusese fixat – deci dacă șobolanii săreau spre acesta se loveau de el și cădeau la pământ. În schimb, dacă săreau înspre celălalt cartonaș, de culoare neagră, acesta era doborât și șobolanii puteau să ajungă la mâncarea pe care omul de ştiinţă o așezase în spatele acelui cartonaș. Șobolanii au învățat repede cum stau lucrurile cu fiecare culoare. Chiar și dacă cele două cartonașe erau inversate, s-au obișnuit repede să sară înspre cel negru, oriunde ar fi fost așezat.

În următorul stagiu al experimentului însă, cele două cartonașe, alb și negru, au fost înlocuite cu altele, colorate în nuanțe neutre de gri. Pe măsură ce acestea se succedau, nuanțele de gri deveneau atât de apropiate, încât șobolanii nu au mai fost capabili să distingă între ele. În această situație ambiguă, ei au refuzat să mai sară; au devenit aproape paralizați, tensionați și nevrotici.

Aceasta este situația în care se află și omul acum – o stare plină de potențial, o stare de graviditate. Dacă oamenii sunt doar asemenea șobolanilor, vor deveni pregnant nevrotici și vor ajunge la suicid.

Însă omul nu este un simplu șobolan – în ciuda afirmațiilor lui B.F. Skinner și a altor așa-ziși psihologi, omul nu este ca un șobolan. Dacă oamenii vor folosi această provocare pentru a deveni mai apți, mai capabili, nevroza lor se va manifesta doar pe perioada acestui interval de autodescoperire. Mai devreme sau mai târziu, oamenii vor învăța să facă față acestei provocări. Fără influența autorității, fără Dumnezeu, fără Biblie și Vede, oamenii își vor descoperi propria conștiință. Vor începe să funcționeze spontan, clipă de clipă, fără răspunsuri standard, servite de-a gata.

Atunci, nevroza va dispărea – și nu doar nevroza, ci și mentalitatea de turmă. Pentru prima dată, oamenii se vor identifica cu frumusețea, cu grandoarea, cu demnitatea lor umană.

În trecut, omul nu a fost demn. Da, din când în când, un Buddha sau un Iisus a apărut pe pământ – dar a fost doar ceva sporadic. Cum rămâne cu milioanele de oameni care au apărut și au dispărut de pe fața pământului fără a cunoaște gustul libertății, fără a ști cine sunt ei? Unii au crezut că sunt evrei și au murit; alții au crezut că sunt hinduși și au murit. Au crezut că nu sunt altceva decât corpul și au murit. Nu au descoperit niciodată cine sunt ei cu adevărat – nu au cunoscut niciodată spațiul interior. Dacă nu intri în contact cu acest spațiu interior, trăiești o viață lipsită de demnitate. Trăiești precum acei șobolani și mori în același fel.

A fi uman este riscant. Riscul îl reprezintă faptul că vei fi nevoit să treci printr-un fel de nevroză. Înainte să devii centrat în propria ființă va trebui să treci printr-un soi de descentrare. Adepții Zen spun: „Înainte de a începe să meditezi, munții sunt munți și râurile sunt râuri. Atunci când meditezi, atunci când intri în meditație profundă, munții nu mai sunt munți și râurile nu mai sunt râuri. Dar dacă mergi mai departe, dacă persiști și reușești să atingi cea mai înaltă culme a stării meditative, atunci din nou munții sunt munți și râurile sunt râuri." Aceasta este una dintre cele mai semnificative afirmații făcute vreodată. În starea de mijloc, totul devine confuz.

Trăim un secol al marilor transformări. Omul fie va evolua, fie va involua… iar acest lucru se petrece uneori. De aceea oameni ca Adolf Hitler, Iosif Stalin, Benito Mussolini, Mao Zedong devin deodată importanți. Pentru că ei sunt autoritari; ei spun: „Nu știți cine sunteți? Vă vom oferi toate răspunsurile." Ei se prezintă ca fiind infailibili; știu totul. Adolf Hitler este absolut sigur; de aceea oamenii se aliniază în spatele lui și încep să îl urmeze.

Vechii zei au dispărut. Este prin urmare foarte ușor pentru Iosif Stalin sau Mao Zedong să conducă oamenii, deoarece aceștia nu pot trăi fără zei, nu pot trăi fără preoți. Oamenii nu pot trăi pe cont propriu, aceasta este problema. În timpul ultimelor decade, omul a fost martorul a două fenomene: unii, foarte puțini, s-au ridicat definindu-și individualitatea și au devenit vârfuri, asemenea Everestului. Dar mult mai mulți au involuat, au regresat și au devenit fasciști, comuniști, fundamentalişti religioși – și am putea enumera o mulțime de astfel de categorii.

Întotdeauna, atunci când o țară trece printr-un moment de criză, un Adolf Hitler este pe cale să apară. Faptul că Germania a devenit o victimă în acest sens nu a fost accidental – Germania este o țară preponderent intelectuală, populată de oameni de știință și gânditori de seamă, de profesori și de studenți. Cum a devenit o țară plină de oameni inteligenți victima acestui om nebun? Motivul îl reprezintă faptul că acești oameni inteligenți – profesori, filosofi – nu au putut oferi răspunsuri prestabilite, bătute în cuie. Erau prea politicoși, prea ezitanți, prea umili, intelectuali. Nu au știut să strige, ei doar au murmurat – iar mulțimea are nevoie de sloganuri, nu de șoapte.

Adolf Hitler, în schimb, a strigat de pe acoperișuri. El nu vorbea în șoaptă. A oferit sloganuri – precise, directe, bine definite. Tot ceea ce a spus erau doar nonsensuri, dar asta nu a contat. Oamenii nu sunt preocupați de sens, ei vor doar ca cineva să urle și să strige cu atât de multă încredere, încât ei să poată urma fără ezitare acel strigăt. Așa că l-au urmat pe Adolf Hitler.

Așa s-a petrecut mereu în istoria umanității, ca oamenii inteligenți să urmeze conducători lipsiți de inteligență. Psihanaliștii au observat acest lucru ca pe o problemă demnă de studiat: Ce se petrece? Cum are loc acest fenomen? Există un motiv. Cu cât gândesc mai mult, cu atât oamenii devin mai ezitanți. Încep să vorbească cu „dacă și „însă; devin umili. Iar mulțimea nu dorește afirmații umile. Pentru mintea obișnuită a fi umil este sinonim cu a nu ști, a nu fi sigur.

De aceea, în India spre exemplu, Mahavira nu a atras mulți discipoli – deși el a fost unul dintre cei mai inteligenți oameni care au pășit vreodată pe fața pământului. Cu toate acestea, de ce credeți că nu a fost urmat de mai mulți oameni? Dacă ar fi să comparăm, oameni mediocri au atras mulțimi mult mai mari. De ce nu și Mahavira? Deoarece el era foarte umil. Toate afirmațiile lui începeau cu „poate că. Când îl întrebai dacă există Dumnezeu, el răspundea: „Probabil că da. Cine ar urma un om ca el? Îți dă impresia că nici el nu știe. „Probabil… poate că da. Cine l-ar urma? Îl întrebi: „Sufletul există?, iar el îți răspunde doar: „Este posibil să existe". Concluzia imediată, pripită, este că nici el nu știe.

În realitate, este exact invers. El știe foarte bine, atât de bine încât poate exprima doar posibilitatea – este probabil, se prea poate. El știe că se referă la ceva atât de vast, încât un răspuns cu da sau nu ar fi prostesc – ar însemna să reduci subiectul la micimea unei afirmații foarte obișnuite, ar deveni ceva formal. Nu ar mai avea profunzimea și vastitatea unei experiențe filosofice.

„Da, Dumnezeu este și totodată nu este, Dumnezeu este ambele și Dumnezeu nu este nimic". Astfel obișnuia să se exprime Mahavira. Dacă îi puneai o întrebare, el răspundea în șapte feluri. Folosea toate categoriile logicii pentru a răspunde unei singure întrebări, dar te punea și mai mult pe gânduri. Veneai la el cu o întrebare și plecai cu șapte mii de întrebări. Cine ar urma un asemenea om?

În autobiografia sa, „Mein Kampf", Adolf Hitler spune că nu există decât o singură diferență între adevăr și neadevăr, iar diferența o dă numărul de repetiții. Dacă vei continua să repeți iar și iar un neadevăr sus și tare, cu toată puterea, el va sfârși prin a deveni adevăr. A pus în aplicare această idee și a demonstrat-o în fața a milioane de oameni. El spunea doar niște nonsensuri, dar le-a repetat din nou și din nou, până când, încetul cu încetul, oamenii au început să îl creadă. Oamenii doreau să îi conducă cineva.

Nietzsche a afirmat că Dumnezeu nu mai există. Însă oamenii nu pot trăi fără Dumnezeu, se simt nesiguri. Așa că există două posibilități: fie omul cade în plasă și devine victima unei forme sau alta de fascism, nazism, comunism, fie – cea de a doua posibilitate, în slujba căreia mă pun și eu acum – omul va accepta incertitudinea, care momentan pare o nevroză și o va folosi ca trambulină. Se poate astfel elibera de tot trecutul și ar putea face un salt cuantic în viitor, începând să trăiască fără conducători, fără dependență, fără a mai aparține cuiva.

Întregul pământ vă aparține, nu este nevoie să îl împărțiți. Hristos și Buddha și Krishna vă aparțin, nu contează dacă sunteți creștini, hinduși sau mahomedani. Trecutul vă aparține: folosiți-vă de el, dar nu vă lăsați controlați. Folosiți-l și mergeți mai departe. Folosiți învățătura lui Iisus, Krishna, Zarathrustra și Lao Tzu, dar nu vă limitați. Trebuie să mergeți mai departe. Există mai mult de atât în viață, există încă realități neexplorate. Misterul este infinit.

Omenirea trăiește un fel de nevroză. Este un stadiu plin de potențial: fie vom involua, fie vom crește. Nu cădeți în vechile tipare. Dacă involuați, nici măcar nu vă veți simți satisfăcuți. Doar evoluția, maturizarea ne satisface – regresul, niciodată. Chiar dacă privind în urmă copilăria este frumoasă, nu veți fi satisfăcuți dacă redeveniți copii. Din contră, v-ați simți triști, pentru că ați cunoscut deja tinerețea, cu libertatea pe care ea o aduce, aventura pe care o aduce în viața voastră. A fi din nou copil, așa cum ați fost cândva, nu v-ar mai face fericiți. V-ați simți sărăciți, nu îmbogăţiţi.

Omul resimte un fel de nevroză pentru că lipsa accesului la realitate duce întotdeauna la o formă de nebunie. Punând oameni normali în situații anormale obținem un comportament deviant. Omul modern este ca un motor aflat în mișcare, fără frâne, direcție ori destinație. Vechile destinații nu mai sunt relevante.

Este necesar ca acum omul să învețe ceva complet nou, nemaivăzut. Trebuie să învețe să trăiască aici și acum. Da, are nevoie de o direcție clară, dar nu și de un scop prestabilit. Are nevoie de o semnificație, dar nu și de un înțeles predefinit. Omul nu mai are nevoie de destin – îi este necesară demnitatea, libertatea. Este timpul ca omul să exploreze libertatea și să decidă pe cont propriu.

Amintiți-vă: nu mai există un înțeles prestabilit și asta este o problemă. În trecut exista acest înțeles dat, ți se spunea care este sensul vieții tale. Acum, nu îți mai spune nimeni care este rostul tău pe lume – trebuie să îl creezi.

Pentru prima oară omul se află pe punctul de a deveni un creator. Până acum ați fost creaturi – acum veți fi creatori. Istoria se modifică, vă aflați în pragul unei noi conștiințe.

Până acum omul a trăit ca o creatură – Dumnezeu era Creatorul, iar omul, creatura. Dumnezeu era cel care decide, iar omul cel care urmează Voința Sa. Acum, lucrurile se schimbă. Acum omul este creator, nu mai este doar o creatură. Acum, omul trebuie să aleagă sensul vieții sale – trebuie să confere sens vieții prin intermediul propriei creativități. Nu mai puteți împrumuta acest sens, nu îl puteți cerși de nicăieri, nu vă puteți târgui pentru el. Va trebui pur și simplu să îl creați…, iar asta chiar reprezintă o problemă! A crea un rost necesită o mare inteligență, pentru a afla un sens este nevoie de o conștiință de sine și de efort conștient.

Oamenii au învățat un truc simplu, acela de a cerși. Cineva îți va oferi un rost – tatăl tău, mama ta, sau Tatăl Ceresc. El îți va oferi un rost, tu trebuie doar să te rogi.

Gautama Buddha a venit pe pământ cu două mii cinci sute de ani mai devreme decât momentul când ar fi putut fi înțeles. Abia acum este timpul lui, deoarece el crede în libertate, în individualitate. El nu vă consideră niște creaturi, el vede în voi creatorii. Buddha va deveni tot mai relevant cu fiecare zi.

Creați-vă. Dați formă ființei voastre. Pictați-vă viața, sculptați-vă pe voi înșivă. Orice veți deveni, va fi munca și creația voastră. Nu este vorba de destin – voi sunteți cei responsabili.

Oamenii nu își doresc responsabilitatea, le este teamă de ea. Ei își doresc să aibă altcineva grija lor, caută întotdeauna gardieni. De aceea oamenii devin nevrotici, deoarece acum gardienii nu mai există; ați crezut în ei și ei au existat doar datorită faptului că voi ați crezut acest lucru. Acum, ei dispar, odată ce credința voastră în existența lor dispare. Fuseseră creați de credințele voastre.

Este necesar acum ca omul să învețe să trăiască pe cont propriu, prin propriile puteri. Aceasta este o mare șansă – nu o luați ca pe ceva negativ, altfel veți trăi ca într-un azil. Fiți optimiști, acceptați provocarea și veți fi primele ființe cu adevărat umane de pe fața pământului.

Partea I: Ce este iluminarea?

Iluminarea este pur și simplu procesul de a deveni conștient de straturile neconștientizate încă ale personalității și a renunța la ele. Tu nu ești aceste straturi; ele sunt niște fațete false. Iar din cauza lor, tu nu poți descoperi adevăratul tău chip.

Iluminarea nu este altceva decât revelarea chipului tău adevărat – realitatea esențială pe care ai adus-o cu tine când te-ai născut și realitatea esențială pe care va trebui să o iei cu tine atunci când vei muri. Toate straturile care s-au adunat între moartea și nașterea ta vor rămâne atunci în urma ta.

Un om iluminat face exact ceea ce moartea ne face tuturor, doar că el acționează asupra lui însuși în acest mod. Într-un fel el moare și renaște, cumva moare și este înviat. Originalitatea sa iluminează, deoarece este o parte din viața eternă.

Este un proces de autodescoperire simplu.

Tu nu ești învelișul, ci ești conținutul.

A renunța la înveliș pentru a descoperi ce se află în interior, în aceasta constă procesul iluminării.

Paradisul regăsit

Omul poate trăi în două moduri, natural sau nenatural. Lipsa naturaleții este foarte atrăgătoare, deoarece este ceva nou, nefamiliar, aventuros. De aceea, fiecare copil trebuie, ca la un moment dat, să își părăsească starea înnăscută de naturalețe și să se aventureze în ne-natural. Niciun copil nu poate rezista acestei tentații. Ar fi imposibil; este necesar să ieșim din paradis. Pierderea paradisului este înscrisă în modul în care suntem construiți; nu poate fi eludată, este inevitabilă. Și bineînțeles că, numai omul are această posibilitate. În aceasta constă extazul omului și totodată agonia sa, acesta este privilegiul său unic, libertatea și totodată căderea lui.

Jean-Paul Sartre avea dreptate când spunea că omul este „condamnat să fie liber". De ce condamnat? Pentru că odată ce libertatea există, apare și alegerea – posibilitatea de a alege între a fi natural sau nenatural. Atunci când nu există libertate, nu există nici libertatea de a alege. Animalele de exemplu, trăiesc încă în paradis; ele nu au pierdut niciodată această stare. Dar pentru că nu au pierdut paradisul, nici nu pot să fie conștiente de el. Ele nu au cum să realizeze starea lor. Pentru a ști în ce stare te afli, trebuie ca mai întâi să o fi pierdut. Astfel devine posibilă cunoașterea – pierzând ceea ce era cunoscut.

Devii conștient de ceva doar atunci când ai pierdut acel ceva. Dacă nu l-ai pierdut niciodată, dacă este întotdeauna acolo, nu ți se pare nimic deosebit, nimic special. Devine atât de familiar, încât pur și simplu uiți de el. Copacii se află încă în paradis și la fel munții și pădurile, dar nu își dau seama de acest lucru. Doar omul este capabil de o astfel de realizare. Un copac nu poate să devină un buddha – nu că ar exista vreo diferență între natura interioară a unui buddha și cea a unui copac, însă copacul nu poate să devină un buddha. Un copac este deja un buddha! Pentru a realiza că este un buddha, copacul ar trebui ca să își piardă naturalețea mai întâi, ar trebui să se îndepărteze de această stare.

Nu poți să vezi lucrurile decât în perspectivă. Dacă ești prea aproape de ele, nu le mai vezi. Niciun copac nu a văzut ceea ce Buddha a fost capabil să vadă. Cu toate că naturalețea este la îndemâna copacilor și animalelor, totuși numai Buddha devine conștient de ea – acesta este paradisul regăsit. Paradisul există doar atunci când este recâștigat. Frumusețile și misterele naturii ne sunt revelate doar atunci când ne întoarcem acasă. Atunci când mergi împotriva propriei naturi, atunci când te-ai îndepărtat cel mai mult de tine însuți, doar atunci poți să începi să descoperi, într-o bună zi, drumul înapoi. Atunci când devii însetat de natura ta, când simți că parcă mori fără ea, atunci începe călătoria de întoarcere.

În aceasta constă căderea din Rai. Este vorba despre conștiința omului care a pierdut paradisul, cu alte cuvinte, păcatul originar. Fără acest păcat originar, nu ar exista nicio posibilitate ca un Buddha sau un Hristos să existe.

Este important ca omul să înțeleagă faptul că are posibilitatea de a alege. El este unica ființă din întreaga existență care poate să aleagă, care poate să facă lucruri care nu sunt naturale, lucruri pe care nu ar trebui să le facă, este singurul care poate să acționeze împotriva naturii sale și chiar împotriva existenței, care se poate distruge pe el însuși și toată fericirea sa de a fi – singurul care poate crea iadul. Creând iadul, contrastul este creat – și astfel putem descoperi, putem vedea, în sfârșit, ce este raiul. Doar datorită contrastului avem posibilitatea cunoașterii.

Amintiți-vă deci că există două posibilități: a trăi conform propriei naturi sau a trăi împotriva ei.

Când spun că putem trăi natural, mă refer la faptul că putem trăi fără să fie nevoie să muncim asupra noastră. Putem trăi cu încredere totală – așa cum ne este natura. Putem trăi cu spontaneitate. Putem trăi fără nevoia de a face. Putem trăi fără să acționăm, în starea pe care taoiștii o numesc wei-wu-wei, acțiunea fără acțiune. A fi natural înseamnă să nu faci ceva – totul se întâmplă de la sine. Râurile curg – dar nu pentru că fac ceva. Copacii cresc – nu fiindcă își fac griji cum să crească, nu au nevoie să consulte niciun ghid ca să facă asta. Pomii înfloresc – fără să fie nevoie să se gândească la asta și să plănuiască crearea florilor, culoarea pe care acestea ar trebui să o aibă ori forma potrivită. Totul se petrece de la sine. Copacii înfloresc în mii de petale fără să își facă nicio grijă, fără niciun gând măcar, fără nicio singură proiecție mentală, fără un tipar prestabilit. Pur și simplu înfloresc. Este în natura lucrurilor. Sămânța devine vlăstar, iar acesta devine plantă, planta devine copac, iar copacul este plin de frunze într-o bună zi, apoi, în altă zi, încep să apară mugurii, florile, fructele. Toate acestea se petrec pur și simplu.

Copilul nu face nimic ca să crească în pântecele mamei sale. El doar este wu-wei. Dar nu am putea spune că nu se întâmplă ceva. De fapt, se petrec atât de multe lucruri, mai multe decât vor avea loc pe tot parcursul vieții sale. În acele nouă luni se petrec atât de multe în uterul mamei, încât, dacă ar fi să trăiești nouăzeci de ani, nu s-ar petrece atât de multe lucruri ca în acele momente. Se petrec milioane de lucruri. Copilul

Recenzii pentru Psihologie, terapie și meditație

[Adnilem Z · Evaluare: 5 din 5 stele]

aceasta carte m-a atras din primele pagini pe care nu am putut sa o las deoparte pana nu am terminat-o toata de citit in cam 2 zile. Mi-a placut foarte mult. recomand aceasta carte care pur si simplu te linisteste doar citind-o. multumesc