Cristalul nopții

De Quick Amanda

Bântuit de coșmaruri și de halucinații, Griffin Winters, unul dintre celebrii lorzi ai lumii subterane din Londra, este convins că a fost ajuns de blestemul moștenit de la unul dintre strămoșii lui, fondator al Societății Oculte. Instinctele care l-au ajutat să supraviețuiască pe străzi și să-și învingă rivalii îl atrag acum spre Adelaide Pyne, o tânără ale cărei puteri ar putea să-l ajute să-și păstreze mințile și viața. Nu știe încă că soarta lui este mai legată de misterioasa femeie decât și-ar fi putut închipui.

Adelaide deține din adolescență o lampă cu puteri neobișnuite, și faptul că numai ea o poate manevra a atras interesul unor oameni puternici atât din interiorul, cât și din afara Societății, iar experimentul pe care îl pune acum la cale cu Griffin o face ținta lor. Despărțiți de principii de viață total diferite, dar atrași de pasiunea imposibil de negat care se naște între ei, Adelaide și Griffin trebuie să găsească răspunsul la întrebări vechi de secole, înainte ca moartea – și nu dragostea – să fie cea care îi va uni pentru totdeauna.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067410983

Previzualizare carte

prolog

Londra, spre sfârșitul domniei reginei Victoria

Aproape patruzeci și opt de ore i-au trebuit lui Adelaide Pyne să înțeleagă că Academia Rosestead nu era o școală exclusivistă pentru domnișoarele orfane. Era un bordel. Dar era prea târziu, căci fusese vândută unui om înfricoșător, cunoscut sub numele de domnul Smith.

Camera Plăcerii era întunecoasă, luminată doar de o singură lumânare. Flacăra arunca sclipiri pe draperia din satin de culoare crem, care flutura de pe cadrul din fier forjat al patului cu baldachin. În lumina palidă, petale purpurii de trandafir erau împrăștiate peste cuvertura matlasată, de un alb imaculat, arătând ca niște mici pete de sânge.

Adelaide se ghemui în cel mai întunecat colț al dulapului, îngrozită. Prin crăpătura dintre uși, nu putea zări decât o mică parte a camerei.

Smith intră și privi în treacăt patul cu baldachin. Încuie imediat ușa, își puse pălăria și geanta neagră pe masă, iscodind cu privirea de parcă ar fi fost un doctor venit să-și viziteze un pacient.

Deși inima îi bătea să-i sară din piept, ceva legat de geantă îi atrase atenția lui Adelaide. Geanta împrăștia o lumină ciudată, iar ei nu-i venea să-și creadă ochilor. Valuri de energie negativă se degajau prin pielea genții. Avea senzația alarmantă că o atrăgea, într-o mie de moduri diferite. Dar asta ar fi fost imposibil.

Nu era însă momentul să se gândească la acest mister. Situația ei devenise mult mai disperată. Planul ei se baza pe presupunerea că ar fi avut de-a face cu unul dintre clienții obișnuiți ai doamnei Rosser, un bărbat beat și libidinos, plin de pofte și lipsit de puteri psihice. Îi devenise clar în ultimele două zile că dorința sexuală acapara rațiunea bărbaților într-un mod în care, cel puțin pe moment, făcea să le dispară bunul-simț și le reducea nivelul de inteligență. În seara asta intenționa să profite de această observație pentru a putea evada.

Dar Smith nu era cu siguranță un client al bordelului ca toți ceilalți. Era îngrozită de energia clocotitoare, halucinantă pe care o radia în cameră. În mod la fel de straniu, amprentele lui paranormale se vedeau peste tot pe geantă.

Toată lumea lăsa o urmă de energie pe obiectele cu care intra în contact. Curenții se infiltrau cu ușurință prin pielea pantofilor și a mănușilor. Talentul ei îi permitea să perceapă aceste urme.

În general, aurele erau slabe și tulburi, dar existau și excepții. Persoanele cu stări emoționale puternice generau aure foarte clare, la fel și cele cu abilități psihice marcante. Domnul Smith se încadra în ambele categorii. Era incitat și avea și o putere uimitoare – o combinație foarte periculoasă.

Chiar mai ciudat de atât, a fost să conștientizeze faptul că era ceva în neregulă cu aura lui. Curenții fluizi, iridiscenți ai urmelor și aurei sale erau ușor deformați.

Smith se întoarse către dulap. Lumina palidă a lumânării se reflecta pe masca de mătase neagră, care îi ascundea jumătatea de sus a feței. Orice ar fi avut de gând să facă în această cameră era atât de îngrozitor încât nu își asumase riscul de a fi recunoscut de către cineva. Se mișca asemenea unui om în floarea vârstei; era înalt și zvelt, hainele lui păreau scumpe și avea atitudinea arogantă înnăscută a omului obișnuit cu privilegiile bogăției și rangului social.

Își scoase mănușile de piele și desfăcu rapid cataramele metalice ale genții cu o febrilitate care pentru altcineva ar fi indicat dorința sexuală. Ea nu avea încă experiență în asemenea chestiuni. Doamna Rosser, matroana, o informase că Smith va fi primul ei client. Dar în ultimele două zile văzuse pe scări urmele domnilor care însoțeau fetele în camere. Așa că știa cum arată dorința arzătoare la un bărbat.

Dar ceea ce vedea în amprentele de o luminiscență stranie ale domnul Smith era diferit. Era cu siguranță o foame întunecată care pulsa în el, dar care nu părea excitare sexuală. Radiația ciudată, aprinsă, arăta că un alt tip de pasiune îl consuma în această seară. Această energie era greu de privit.

Își ținu respirația atunci când el deschise geanta. Nu știa la ce să se aștepte. Unele dintre fete vorbeau despre jocuri ciudate, nefirești, pe care mulți clienți le savurau. Dar Smith nu scoase din geantă vreun bici sau lanț, ori cătușe de piele. Mai degrabă era un artefact în formă de vază, din metal, care părea auriu în lumina pâlpâitoare. Avea aproximativ patruzeci de centimetri, o bază grea și se lărgea în partea de sus. Cristale mari, incolore, erau incrustate pe margine.

Valurile de energie întunecată emanate dinspre artefact scoteau un murmur care îi făcea pielea de găină. Obiectul era învăluit de o lumină eterică, care părea în suspensie. „Ca o mașinărie, gândi ea, uimită. „Un dispozitiv generator de aură.

Deși își spunea că o astfel de mașinărie supranaturală nu ar putea exista, amintirea unui povești pe care i-o spusese tatăl ei, o veche legendă ezoterică, se insinuă fantomatic în gândurile ei. Nu-și putea aminti detaliile, dar era ceva despre o lampă și un blestem.

Smith așeză artefactul pe masă, lângă lumânare. Apoi se îndreptă cu repeziciune spre pat.

— Hai să terminăm odată cu asta, murmură el, cu o voce plină de tensiune și de nerăbdare.

Dădu la o parte draperiile de satin. Pentru câteva secunde, se uită uimit la cearșafurile goale. Apoi se înfurie. Lovi cu pumnul draperia și se întoarse, scrutând întunericul.

— Fată proastă, unde ești? Nu știu ce ți-a spus Rosser, dar eu nu sunt unul dintre clienții ei obișnuiți. Nu frecventez prostituatele și, cu siguranță, nu am venit aici în seara asta pentru jocuri.

Vorbea cu o voce joasă, rece. Cuvintele lui alunecau de-a lungul șirei spinării lui Adelaide, iar temperatura din cameră păru să scadă cu mai multe grade. Ea începu să tremure, nu numai de groază, dar și din cauza frigului.

„Va verifica sub pat întâi." Chiar în clipa în care acest gând îi traversă mintea, Smith luă lumânarea de pe masă și căută sub pat.

Știa că va deschide dulapul de îndată ce își va da seama că nu se ascundea sub pat. Pentru că acela era singurul obiect de mobilier din cameră suficient de mare pentru a ascunde o persoană.

— La dracu’! Smith se ridică în picioare atât de repede, încât lumânarea pe care o ținea în mână aproape se stinse. Ieși afară, nesăbuito! Voi termina repede, promit. Crede-mă când îți spun că nu intenționez să zăbovesc prea mult. Rămase nemișcat când văzu dulapul. Credeai că n-o să te găsesc, femeie fără minte?

Ea nici nu mai putea respira. Nu avea unde să fugă.

Ușa dulapului se deschise brusc, iar lumina lumânării invadă întunericul. Ochii lui Smith străluceau prin fantele măștii negre.

— Târfuliță proastă!

O înșfăcă de braț ca să o tragă afară. Abilitatea ei se intensifică mai mult ca niciodată în ultimul an, de când o descoperise. Rezultatul fu previzibil. La contactul fizic, ea reacționă ca și cum ar fi fost lovită de un trăsnet invizibil. Șocul fu atât de intens încât nici măcar nu putu să țipe.

Încercă cu disperare să atenueze efectul. Ura să fie atinsă atunci când simțurile sale erau exacerbate. Experiența ciocnirii cu umbrele și cu visele altor persoane era oribilă, sfredelitoare, intimă și tulburătoare, un adevărat coșmar.

Înainte de a-și reveni, auzi cheia în broască. Ușa camerei fu deschisă cu putere. Doamna Rosser apăru, silueta ei obturând lumina de gaz care pătrundea dinspre hol. În acel moment, porecla pe care fetele din bordel i-o dăduseră părea că o caracterizează perfect: Vulturul.

— Mă tem că a intervenit o schimbare de planuri, domnule, spuse Rosser. Vocea ei era la fel de grea și de nemiloasă pe cât îi era înfățișarea. Trebuie să plecați imediat.

— Ce naiba tot spui acolo? făcu Smith. O strânse și mai tare de braț pe Adelaide. I-am plătit lui Quinton un preț exorbitant pentru fată.

— Tocmai am primit un mesaj care m-a informat că stabilimentul are acum un nou proprietar, spuse Rosser. Înțeleg că angajatorul meu a murit de curând. Atac de cord. Afacerile sale au fost preluate de altcineva. Nu trebuie să ne îngrijorăm, fiți sigur că banii vă vor fi returnați.

— Nu vreau să-mi fie returnați, spuse Smith. O vreau pe fata asta!

— Mai sunt o mulțime de unde a venit. Am două jos chiar acum, care sunt mai tinere și mai frumoase, și care nu au mai fost atinse vreodată. Asta are cel puțin cincisprezece ani, așa că mă îndoiesc că ați fi primul pentru ea.

— Crezi că îmi pasă dacă e virgină?

Rosser era în mod evident uimită.

— Dar pentru asta ați plătit.

— Proasto, pe mine mă interesează altceva, mult mai important. Am făcut o înțelegere cu șeful tău, și intenționez să mă țin de ea.

— Dar tocmai ce v-am spus că nu mai trăiește. Am alt șef.

— Afacerile lorzilor crimei nu mă interesează. Fata este acum proprietatea mea. O iau de aici în seara asta dacă experimentul mă va satisface.

— Dar ce e cu acest experiment? întrebă doamna Rosser indignată. N-am mai întâlnit așa ceva până acum. Acesta este un bordel, nu un laborator! În orice caz, nu puteți avea fata și cu asta, basta.

— Se pare că testul va trebui să se desfășoare în altă parte, îi spuse Smith lui Adelaide. Vino cu mine.

O trase afară din dulap, iar ea căzu la podea.

— Ridică-te, îi spuse și o trase în sus de braț. Plecăm de aici imediat. Nu te teme, dacă nu-mi vei fi de nici un folos, vei fi liberă să te întorci.

— Nu o luați nicăieri! spuse Rosser și se întinse să tragă de clopoțel. Voi chema paza!

— Ba nu o vei face, spuse Smith. M-am săturat de toată situația asta.

Scoase din buzunarul hainei un cristal de dimensiunea unui pumn. Obiectul strălucea sângeriu. Temperatura mai scăzu cu câteva grade. Adelaide simți o energie invizibilă, rece ca gheața, invadând camera.

Doamna Rosser deschise gura, dar nu reuși să scoată nici un sunet. Își ridică brațele ca și cum ar fi fost cu adevărat o pasăre mare, încercând să-și ia zborul. Capul îi căzu pe spate și un spasm violent îi traversă corpul. Se prăbuși în pragul ușii și rămase nemișcată.

Adelaide era prea uimită ca să mai îngaime ceva. Vulturul era mort.

— Foarte bine, spuse Smith. Nu e o mare pierdere pentru nimeni.

„Are dreptate", își spuse Adelaide. Dumnezeu era martor că nu o îndrăgise pe matroană, dar să vezi pe cineva murind în acest fel era o experiență terifiantă.

Cu întârziere, impactul a ceea ce tocmai se întâmplase o zgudui. Smith se folosise de talentul lui și de cristal pentru a ucide, iar ea nu-și imaginase vreodată că așa ceva ar fi posibil.

— Ce i-ai făcut? murmură Adelaide.

— Același lucru pe care-l voi face și cu tine dacă nu mi te vei supune. Cristalul se întunecă. Blestemățiile astea de cristale nu durează prea mult! mormăi el și aruncă piatra înapoi în buzunar. Vino! Să nu pierdem timpul. Trebuie să plecăm de-aici imediat!

O trase spre masa pe care își lăsase artefactul. Ea putu simți emoția euforică care îl inunda. Tocmai ucisese o femeie și îi plăcuse să o facă. Nu, se bucurase de experiență.

Ea simți și altceva. Orice ar fi făcut Smith cu cristalul, aceasta îi consumase o mare cantitate de energie. Simțurile psihice, la fel ca orice ține de minte sau de trup, necesită timp de refacere. În curând, Smith își va recăpăta în întregime puterea, dar în acel moment era cel puțin slăbit.

— Nu merg nicăieri cu tine, îi spuse ea.

El nu se deranjă să-i răspundă în cuvinte, iar următorul lucru pe care Adelaide îl simți fu o durere rece, înțepătoare, care-i traversă corpul în valuri.

Icni și căzu în genunchi sub greutatea unei agonii de gheață. Smith nu părea deloc slăbit.

— Acum știi ce i-am făcut lui Rosser, spuse Smith. Dar în cazul ei, am folosit mai multă putere. O astfel de răceală intensă sfărâmă simțurile și apoi se oprește în inimă. Ai grijă cum te porți sau vei primi înzecit.

Durerea se opri la fel de brusc cum începuse, lăsând-o amețită și fără suflare. Cu siguranță își folosise ultimele rezerve pentru a o pedepsi. Trebuia să acționeze rapid. Din fericire, el încă o ținea de braț. Avea nevoi de contactul fizic pentru a manipula energia.

Își intensifică din nou abilitatea, scrâșnind din dinți, și își concentră fiecare dram al energiei ei asupra aurei lui Smith. În acest ultim an, i se întâmplase să manipuleze undele coșmarurilor altor oameni, dar nu mai încercase niciodată ce urma să facă acum.

Pentru o clipă, Smith nu păru să realizeze că era atacat. Se uită la ea, cu gura deschisă de uimire. Furia puse repede stăpânire pe el.

— Ce faci? Vei plăti pentru asta, târfă! Te voi face să îngheți în iad pentru îndrăzneala de a mă înfrunta. Oprește-te!

Își ridică celălalt braț ca s-o lovească, dar era prea târziu. Aluneca deja într-un somn adânc. Puterile îl lăsaseră. În ultima secundă, încercă să se apuce de marginea mesei și dădu lumânarea jos, pe podeaua de lemn, iar aceasta se rostogoli spre pat. Flacăra aprinse draperia de satin.

Adelaide se întoarse grăbită la dulap, de unde scoase mantia și pantofii pe care le ascunsese mai devreme, în pregătirile ei de evadare. Până când fu gata, cuvertura era în flăcări. Fumul începuse să iasă pe hol, iar în curând cineva avea să dea alarma.

Își trase gluga mantiei peste cap și se îndreptă spre ușă. Dar ceva o făcu să se oprească. Se întoarse cu inima îndoită și privi artefactul. Știu chiar în clipa aceea că trebuia să ia acel obiect ciudat cu ea. Era o idee prostească, căci acesta ar fi încetinit-o, dar nu îl putea lăsa în urmă.

Îndesă relicva în geanta neagră, închise cataramele și o porni din nou spre ușă. Se opri pentru a doua oară, privind silueta încremenită a lui Smith, și îi căută cu febrilitate prin buzunare. Găsi niște bani și cristalul rubiniu întunecat. Luă banii, dar când atinse cristalul avu un sentiment de neliniște. Își ascultă intuiția și îl lăsă acolo unde era.

Se îndreptă în sfârșit spre ușă, păși peste trupul doamnei Rosser și ieși pe coridor.

În spatele ei, patul îmbrăcat în satin alb trosnea, înghițit de flăcări. Pe hol, cineva începu să țipe. Bărbați și femei mai mult sau mai puțin îmbrăcați țâșniră din camere, căutând cea mai apropiată ieșire. Nimeni nu-i acorda atenție lui Adelaide, care se alătură înghesuielii panicate de pe scări.

Câteva minute mai târziu, era afară, în stradă. Strângând geanta, dispăru în noapte pentru a-și salva viața.

capitolul 1

Treisprezece ani mai târziu…

— Am prins-o.

Griffin Winters desenă un cerc în jurul Avery Street și-și puse tocul înapoi în călimară, își răsfiră degetele pe birou și studie harta mare a Londrei întinsă în fața lui. O imensă satisfacție îl cuprinse. Vânătoarea aproape se încheiase. Femeia nu știa încă, dar de acum îi aparținea.

— Sunt sigur de următoarea ei țintă.

— Ce te face să crezi că poți anticipa care va fi următoarea ei lovitură? întrebă Delbert Voyle. Își băgă mâna în buzunar și scoase o pereche de ochelari.

Delbert era un om mare, puternic, în jur de 40 de ani, și își dăduse de curând seama că avea nevoie de ochelari. Aceștia aveau un efect ciudat asupra lui, transformându-i figura. Fără ei, arăta exact a ceea ce era: un om călit pe străzi, în slujba unui lord al crimei. Dar, ori de câte ori își punea ochelarii cu ramă de aur pe nasul deformat, se metamorfoza brusc într-un intelectual grăsuț, pe care l-ai fi întâlnit într-o bibliotecă sau într-o librărie.

— Mi-am dat seama care e schema în această dimineață, după ce-am citit raportul raidului din noaptea trecută de la bordelul din Avery Street, explică Griffin. Totul a devenit clar.

Delbert se aplecă peste birou pentru a vedea mai de aproape amplasamentele bordelurilor. Cunoștea fiecare alee și fiecare străduță nemarcată, atât în zonele bune, cât și în cele rău famate. Înțelegea cu ușurință harta. De fapt, ar fi putut s-o deseneze chiar el. Delbert avea un simț al orientării, precum și o memorie fotografică a fiecărui loc pe care-l vizitase, care erau, în opinia lui Griffin, de natură paranormală.

Delbert lua în derâdere această idee, deși avea încredere în Griffin la fel cum aveau și Jed, și Leggett. Pentru aceștia, Griffin știa că era pur și simplu Șeful, și astfel era de la sine înțeles că trebuia să fie diferit.

Delbert, Jed și Leggett erau printre primii membri ai echipei de hoți pe care Griffin îi recrutase de tineri în gașca lui în urmă cu douăzeci de ani. Părăsiseră străzile cu toții în urmă cu mult timp. Acum, cele trei gorile păzeau reședința.

Delbert era responsabil de bucătărie. Jed avea grijă de proprietate, de câini și era și vizitiu. Leggett era responsabil cu ceea ce ar fi făcut în mod normal un majordom. O spălătoreasă venea de două ori pe săptămână, și pentru celelalte treburi fusese angajat personal, dar toți cei din afară lucrau sub o atentă supraveghere. Nimeni nu rămânea peste noapte. Griffin nu se temea că cineva ar putea să fure argintăria. Casa ascundea totuși secrete și era obsedat că cineva ar putea să le descopere. Nu ajunsese unul dintre cei mai mari lorzi ai crimei din Londra prin neglijență.

Deși Jed, Delbert și Leggett aveau grijă ca totul în casă să meargă strună, aceasta nu era principala lor responsabilitate. În realitate, erau locotenenții lui Griffin, și fiecare fusese însărcinat cu supravegherea unui aspect anume al imperiului pe care acesta îl construise.

Trupa de borfași pe care o formase în urmă cu ani se maturizase într-o afacere bine organizată, cu o varietate de activități. Tentaculele acesteia se întinseseră adânc și în cartierele mai periculoase ale Londrei, precum și pe străzile cele mai respectabile. În ultimii câțiva ani, Griffin descoperise că avea un talent pentru investiții. Deținea acțiuni într-o serie de companii bancare, de transporturi și de căi ferate, ceea ce-i conferise și mai multă putere. Nici unul dintre vecinii săi de pe St. Clare Street nu bănuia că proprietatea construită pe ruinele vechii mănăstiri aparținea unuia dintre cei mai cunoscuți lorzi ai crimei din oraș. Pentru vecini, proprietarul grămezii de piatră din capătul străzii era pur și simplu un om bogat, incontestabil excentric și retras.

— Ești convins în continuare de faptul că raidurile sunt organizate de o femeie? întrebă Delbert, încruntându-se un pic în timp ce studia harta.

— N-am nici cea mai mică îndoială, spuse Griffin.

Delbert își scoase ochelarii și îi puse cu grijă înapoi în buzunar.

— Ei bine, atât am de spus despre ea: reușește să avanseze. Bordelurile de pe Peacock Street și de pe Avery Street sunt mult mai elegante decât primele trei lovituri ale ei. Crezi că știe că ultimele două sunt deținute de Luttrell?

— Aș putea să pariez cu casa că da. Sunt sigur că a pus ochii pe bordelurile Luttrell încă de la început. Primele trei raiduri le-a organizat pentru a căpăta experiență. Ca orice bun general, a învățat și și-a rafinat tacticile. De acum înainte, se va concentra pe operațiunile lui Luttrell. Este extrem de ambițioasă.

— Vorbești ca și cum ar fi un reformator social pentru tine. N-are nici un pic de rațiune, făcu Delbert dezaprobator. Probabil că nu-și dă seama cu ce fel de viperă are de-a face.

— Ba știe. Și tocmai de aceea îl atacă. Reformatorii par a fi convinși că sunt cumva protejați de dreptatea cauzei lor. Nici nu i-ar trece prin cap micuței noastre jefuitoare de bordeluri că Luttrell nu ar ezita să-i ia gâtul.

— Pare că își concentrează toată atenția asupra bordelurilor, medită Delbert.

— A fost evident încă de la primele relatări din ziare.

Delbert ridică din umeri.

— Nu trebuie să ne îngrijorăm, noi nu avem treabă cu nici un bordel. Ar putea fi o problemă pentru noi doar dacă s-ar hotărî să acționeze asupra cluburilor de jocuri de noroc sau a crâșmelor. Dar atâta timp cât rămâne la bordeluri, e problema lui Luttrell.

— Din păcate, spuse Griffin, dacă va continua cu acest hobby, va ajunge să fie omorâtă.

Delbert îi aruncă o privire scrutătoare.

— Ești îngrijorat pentru o reformatoare socială? Nu sunt decât niște dăunători, la fel ca veverițele și porumbeii. Doar că nu poți să faci friptură sau o tocană ca lumea din ele.

— Cred că această reformatoare ne-ar putea fi de folos, dacă aș putea ajunge la ea înainte de a sfârși în râu.

— La dracu’! se alarmă Delbert. Ți-a picat cu tronc, nu-i așa, Șefu’? De ce tocmai ea?

— E greu de explicat.

Griffin privi portretul de pe perete ca și când s-ar fi privit într-o oglindă întunecată. Nicholas Winters era îmbrăcat în stilul sfârșitului de secol XVII, dar haina de catifea neagră și lavaliera elaborat legată nu ascundeau cu nimic asemănarea izbitoare dintre ei doi. De la părul negru și ochii verzi scânteietori până la trăsăturile voluntare ale feței, asemănarea era izbitoare.

Portretul fusese pictat la scurt timp după ce Nicholas își descoperise cealaltă abilitate. Coșmarurile și halucinațiile începuseră deja. De fiecare dată când Griffin privea tabloul, se surprindea căutând orice semn al nebuniei care urmase la scurt timp. Imaginea din pictură deveni brusc difuză și luminoasă. Nicholas căpătă viață și îl fixă pe Griffin cu ochii lui de alchimist.

— Tu ești adevăratul meu moștenitor, spuse Nicholas. Cele trei puteri vor fi ale tale. E scris în sânge. Găsește lampa. Găsește femeia.

Griffin își suprimă viziunea cu un efort de voință. Halucinațiile din timpul zilei începuseră în urmă cu câteva săptămâni, aproape în același timp cu apariția noii sale puteri. Coșmarurile erau atât de îngrozitoare acum, încât îi era frică să adoarmă. Nu mai avea cum să nege adevărul acum. Blestemul Winters îl ajunsese. Delbert, care nu știa nimic despre halucinații, se uita la Griffin cu privirea cunoscătoare a unui vechi prieten și confident.

— Ești plictisit, decise Delbert. Asta e adevărata problemă aici. N-ai mai fost cu o femeie de când te-ai despărțit de văduva blondă acum câteva luni. Ești un bărbat sănătos, în puterea vârstei. Ai nevoie de exercițiu regulat. Se găsesc destule femei care ar fi mai mult decât încântate să-ți stingă pofta. Nu e nevoie să urmărești una care cu siguranță îți va provoca numai probleme.

— Crede-mă, nu mă interesează să mă culc cu o reformatoare, spuse Griffin.

Dar chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, conștientiză că mințea. Era un foarte bun mincinos. Asta îl ajutase să se ridice în vârful breslei sale. Dar își condusese viața după câteva reguli stricte, dintre care una era aceea de a nu se minți vreodată pe el însuși.

Deși n-avea de gând să-i explice situația lui Delbert, adevărul era că îl obseda femeia din spatele jafurilor de la bordel. Fusese fascinat de ea încă de la primele zvonuri pe care le auzise de pe stradă. La început, nu-și putuse explica această fixație. Delbert avea dreptate – reformatorii nu erau decât o altă formă de dăunători urbani.

— Fără supărare, Șefu’, dar cunosc privirea asta! spuse Delbert încruntat. Este cea pe care o ai când te hotărăști să obții ceea ce vrei. Dar folosește-ți creierul, omule! Din câte știi, această femeie – presupunând că e femeie –