Micii Mei Prieteni

De Holly Webb

Îți plac jocurile și animația pe computer? Vrei să înveți să creezi propriile programe pentru calculator?
Cursul de programare pentru copii este cartea perfectă pentru orice programator începător. Grafica plină de culoare se combină cu instrucțiuni pas cu pas pentru a face arta programării clară și plăcută chiar și pentru cei care nu știu nimic despre ea.
De la codul binar la proiecte amuzante, acest ghid îți va arăta cum să creezi jocuri și animații folosind două limbaje de programare diferite – Scratch și Python. Datorită stilului facil, chiar și cele mai dificile aspecte ale programării vor deveni amuzante și ușor de înțeles.
CAROL VORDERMAN este una dintre cele mai iubite prezentatoare TV din Marea Britanie, renumită pentru talentul la matematică. A fost gazda a numeroase programe TV despre știință și tehnologie, dar și consilier al prim-ministrului britanic, David Cameron, pe probleme privind educația în Marea Britanie.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 30 iun. 2020
• ISBN: 9786069690802

Holly Webb

HOLLY WEBB is a former children's book editor who has authored over ninety books for children published in the UK. Besides Maisie Hitchins, other series that have crossed the pond include My Naughty Little Puppy, the Rose books, the Lily books, and Animal Magic. Webb lives in Berkshire, England, with her husband, three boys, and Milly, her cat. Visit her website at www.holly-webb.com.

Previzualizare carte

UN CĂMIN pentru Kuki

Traducere de Justina Bandol

Pentru Kitty

Capitolul unu

Căţeluşa mezină scânci încetişor. Cutia de carton nu mai sălta, dar nimeni nu venise s-o scoată de acolo, şi înăuntru era în continuare întuneric. Nu-i plăcea. Nu ştia unde e mama ei şi i se făcuse foame.

Un huruit gros zgâlţâi cutia, care păru să se mişte din nou, legănându-se şi apoi alunecând pe podea, iar cățelușa scoase deodată un scheunat uimit şi înspăimântat. Fraţii ei se ciocniră de ea, împingând-o într-un perete în timp ce maşina lua o curbă strânsă.

Călătoria păru să dureze multă vreme, dar căţeluşa nici măcar nu se putu încolăci să doarmă. De fiecare dată când reuşea să găsească o poziţie confortabilă, cutia aluneca din nou, iar ea şi fraţii ei se trezeau grămadă unul peste altul. Nu semăna deloc cu joaca lor din coşul cel mare de acasă, când se rostogoleau şi se muşcau în glumă. Zgâlţâielile de acum erau dureroase şi nu mai puteau să se ghemuiască lângă mama lor când nu mai aveau chef să se joace.

Împinsă în colţul cel mai îndepărtat, căţeluşa zvâcni disperată din lăbuţe, încercând să iasă de sub fraţii ei, care se aşezaseră din nou pe ea. Apoi îşi dădu seama că se opriseră – cutia nu se mai plimba pe podeaua maşinii. Fraţii ei se ridicară în picioare, cu urechile ciulite. Ascultară cu toţii, tresărind la scârţâitul portbagajului care se deschidea. Cutia lor fu săltată în aer şi trântită jos cu un bufnet greoi.

Auziră paşi care se depărtau în grabă. Şi apoi rămaseră singuri.

– Eşti gata, Zoe?

Mătușa Jo stătea în uşa casei lor, cu cizmele de cauciuc în picioare şi îmbrăcată în jacheta polar de la Adăpostul de animale Redlands.

– Da!

Fetiţa se năpusti pe coridor, înghe­suind în cutia ei de sendvişuri pachetul de caise uscate pe care mama îl găsise în fundul bufetului. Amândouă uitaseră că în săptămâna aceea trebuia să-şi ia mâncare la pachet, aşa că Zoe prânzise cam la întâmplare. Dar îi plăcuseră foarte mult sendvişurile cu sirop de zahăr!

– Unde e sora ta? întrebă mătușa Jo, aruncând o privire în coridor către bucătărie.

– Doarme încă. Zoe scutură din cap. Kyra zice că nu sunt sănătoasă să mă scol aşa devreme ca să vin cu tine când nu am nevoie.

– Păi, dacă ai fi stat toată ziua acasă cu ea, aţi fi ajuns să vă uitaţi la televizor toată vacanţa de Paşte! îi strigă mama. La adăpost o să-ţi placă mult mai mult!

– Te-am auzit! strigă Kyra de la etaj. Să ştii că nu dorm şi nu mă uit la televizor! Fac recapitulare! În pat! Ne vedem mai târziu, mătușă Jo! Vin eu s-o iau pe Zoe.

Kyra avea de dat un examen la sfârşitul clasei a X-a, aşa că repeta cât putea de mult. Zoe era încântată că mătușa Jo o chemase să-i dea o mână de ajutor la adăpost încă de dimineaţă – de obicei, asta se întâmpla doar după orele de curs. S-ar fi plictisit să stea acasă cu Kyra, căci mama ei nu-şi permitea să-şi ia liber de la muncă. Uneori, în zilele când nu aveau şcoală, îşi petrecea timpul cu prietena ei Becca, dar aceasta plecase pentru două săptămâni în vacanţă la bunica ei din Scoţia.

– Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să vin toată ziua, îi spuse ea mătuşii Jo.

Se îndreptau spre adăpostul de animale, aflat cam la zece minute de mers de casa lor.

– Cu plăcere! zâmbi mătușa Jo cu gura până la urechi. N-o să te las să leneveşti, să ştii. Am o listă lungă de sarcini pentru tine – să cureţi cuştile pentru câini, să speli pisicile şi poate chiar să împleteşti nişte hăinuţe pentru porcuşorii de Guineea... Se uită la faţa îngrijorată a lui Zoe şi adăugă: Ei, glumeam, Zo, nu mă lua în serios! O să ai destule de făcut, ai să vezi, dar cel mai probabil o să scoţi căţeii la plimbare, dacă nu e vreme ploioasă. Nu apucă să iasă suficient la sfârşit de săptămână, pentru că atunci avem cei mai mulţi vizitatori. O să fie toţi disperaţi să dea o tură cu tine.

Redlands era un adăpost mic, dar accepta orice animal. Angajaţii lui făceau tot posibilul să le găsească un cămin, dar nu era întotdeauna uşor. Mătuşa Jo lucra acolo de trei ani, de când se dusese la ei să-şi ia o pisică şi se întorsese cu Barney, superbul ei motan. Pe vremea aceea era secretară la cabinetul medicului veterinar local şi de aceea ştia de Redlands. După vizita acolo, se oferise voluntar să-i ajute în timpul ei liber, apoi, când postul de administrator al adăpostului fusese scos la concurs, profitase de ocazie. Zoe fusese încântată.

– Eşti o mare norocoasă să mergi în fiecare zi acolo şi să vezi toţi căţeii, oftă ea. Când o să fiu mare, o să lucrez şi eu la un adăpost ca Redlands. Sau poate mă fac chiar medic veterinar, adăugă ea gânditoare.

Mătușa Jo îi zâmbi.

– E o muncă foarte plăcută, încuviinţă ea, dar are şi momentele ei triste. Uneori mă supără faptul că oamenii nu-şi îngrijesc cum trebuie animalele. Dar să ştii că nu e întotdeauna vina lor. Uneori stăpânii le iubesc foarte mult, dar pur şi simplu nu mai sunt în stare să aibă grijă de ele ca înainte. Atunci ţi se rupe inima. Mătuşa Jo scoase un oftat. Mi-aş dori să le iau pe toate acasă. Dar patru pisici îmi ajung.

Barney nu fusese singur prea multă vreme. Mătuşa Jo era îndrăgostită de pisicile mari şi pufoase.

– A mai luat cineva vreun câine sau vreo pisică la sfârşitul săptămânii? întrebă Zoe.

Îi plăcea să afle care animal îşi găsise un nou cămin şi uneori își închipuia că era ea însăşi în împrejurările despre care îi povestea mătușa Jo. Şi-ar fi dorit să ia acasă un câine de la adăpost, dar ştia că nu se poate: n-ar fi fost corect să-l lase singur cât timp mama lor era la muncă. În plus, Kyra nu era tocmai o mare iubitoare de câini. Pe la patru ani fusese fugărită într-un parc de un ciobănesc uriaş de Berna. Era pe trotinetă şi se îndrepta cu mama spre grădiniţă. Câinele, priete­nos, voise doar să se ţină după ea, dar Kyra se speriase şi căzuse de pe trotinetă încercând să scape de el. De atunci se temea de câini.

– Edward şi-a găsit un stăpân, spuse mătușa Jo. În sfârşit! Mă bucur atât de mult, Zoe! Credeam că n-o să aibă niciodată căminul lui.

Zoe zâmbi larg. Edward era unul dintre câinii adulţi din adăpost – un buldog. O mulţime de oameni păreau să creadă că buldogii aveau o înfăţişare ciudată. Mai toată lumea voia un căţeluş simpatic, dar Edward avea o fire foarte blândă şi caldă.

– A venit un domn mai în vârstă, continuă mătușa Jo, şi a pus ochii pe el. A spus că a avut toată viaţa buldogi şi că Edward e un „cuceritor. Exact aşa l-a numit – „un mic cuceritor!

Zoe chicoti.

– Sper să nu-i aducă vreun cor de căţeluşe sub balcon.

Mătușa Jo râse.

– Unul din angajaţii noştri s-a dus să-i facă o vizită acasă, pentru că domnul Johnson i se păruse suspect, fiind așa de hotărât, din prima. Dar ne-a spus că totul arăta cum nu se poate mai bine. O grădiniţă frumoasă şi în apropiere un părculeț numai bun pentru plimbări. A ajuns la concluzia că Edward şi domnul Johnson se potriveau perfect – mai ales că amândoi sunt trecuţi de o anumită vârstă. Doar ştii că lui Edward nu i-a plăcut niciodată să meargă prea repede!

Zoe dădu aprobator din cap. Ea şi mătuşa Jo îl scoseseră cândva pe Edward în parc, împreună cu alţi câţiva câini. Fusese cea mai lungă plimbare din viaţa ei!

– Edward a avut mare noroc. Şi domnul Johnson la fel, zise ea. Pun pariu că se simt foarte bine împreună. Îşi trecu braţul pe sub al mătuşii şi se lipi de ea cu un oftat. Ştiu că nu putem, dar mi-aş dori atât de mult să am şi eu un câine al meu...

Capitolul doi

Cutia părea să devină din ce în ce mai rece. Noaptea de aprilie fusese friguroasă, şi căţeluşii se înghesuiseră unul într-altul, să se încălzească. Nu erau obişnuiţi să-şi petreacă noaptea afară, şi, pe treptele unde fuseseră lăsaţi, numai fundul subţire al cutiei de carton îi despărţea de cimentul îngheţat. Până atunci dormiseră întotdeauna în coşul lor confortabil, pe jumătate ascunşi sub trupul mamei. Frigul de acum fusese o surpriză foarte neplăcută. Li se făcuse frică.

Căţeluşa, cea mai mică dintre ei, se trezi prima. Înţepenise şi tot corpul o durea de frig. Zgârie înfiorată fundul cutiei. Fraţii ei dormeau încolăciţi unul într-altul, dar în timpul nopţii, cine ştie cum, ea se depărtase de ei. Rămăsese singură într-un colţ, tremurând, cu stomacul lipit de spinare.

Încercă să râcâie o latură a cutiei, sperând că putea să iasă cumva şi să ajungă înapoi la mama ei.

Dar în dimineaţa asta o dureau până şi ghearele. Se simţea slăbită şi ameţită de somn, prea bleagă ca să poată scrijeli o gaură în peretele cutiei.

Încă nu înţelegea ce se întâmplase. De ce fuseseră luaţi de lângă mama lor, din coşul acela cald şi confortabil? Oare avea să vină cineva să-i ia de acolo şi să-i ducă înapoi? Când fuseseră puşi în cutie, căţeluşa îşi auzise mama lătrând şi scheunând – nici ea nu voise să se despartă de ei. O încerca o presimţire neagră că n-aveau să se mai revadă niciodată.

Zoe şi mătuşa ei aproape ajunseseră, şi fetiţa simţi că grăbeşte pasul. Îi plăcea cel mai tare când soseau primele la Redlands şi deschideau adăpostul – cu atât mai mult cu cât se întâmpla rar, de obicei atunci când mătuşa Jo o lăsa să vină cu ea sâmbăta, de dimineaţă devreme. Ştia că toate animalele aveau să fie încântate să vadă pe cineva după ce rămăseseră singure peste noapte. Câinii se manifestau cel mai vizibil, ţopăind de bucurie, agăţându-se de sârma cuştilor şi lătrând ca nişte apucaţi. Dar chiar şi pisicile, care de obicei se ţineau ceva mai la distanţă, săreau din coşurile lor şi se apropiau să vadă cine venise. Adăpostul avea la vremea aceea o cuşcă plină de porcuşori de Guineea, aşa că şi ei chiţăiau din toate puterile.

Mătușa Jo îşi căuta cheile în geantă, când Zoe observă pe treptele de la intrare ceva ciudat.

– Ce e asta? întrebă ea nedumerită, încruntându-se.

Părea a fi o cutie lăsată intenţionat în faţa uşii.

Mătuşa ei ridică ochii de la chei.

– Ce anume?

– Acolo, pe trepte. O fi donat cineva mâncare!

Lumea aducea uneori mâncare pentru animale – Zoe văzuse asta în câteva rân-duri.

– E ciudat însă că n-au adus-o când era cineva aici care să le mulţumească, adăugă ea.

– Hmmm...

Mătușa