Secretul Mayei

De Holly Webb

Lucrând la un proiect școlar despre comerțul echitabil, Maya este uluită: deși adoră hainele, habar n-a avut vreodată că tricourile ei cu paiete sunt confecționate de copii săraci din alte țări, care duc o viață foarte diferită de a ei. Maya știe că trebuie să facă ceva în privința asta, dar cum să ia atitudine public fără ca lumea să afle cine e ea, de fapt?

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 7 aug. 2020
• ISBN: 9786060730958

Holly Webb

HOLLY WEBB is a former children's book editor who has authored over ninety books for children published in the UK. Besides Maisie Hitchins, other series that have crossed the pond include My Naughty Little Puppy, the Rose books, the Lily books, and Animal Magic. Webb lives in Berkshire, England, with her husband, three boys, and Milly, her cat. Visit her website at www.holly-webb.com.

Previzualizare carte

1.png

CAPITOLUL UNU

CAPITOLUL DOI

CAPITOLUL TREI

CAPITOLUL PATRU

CAPITOLUL CINCI

CAPITOLUL ȘASE

CAPITOLUL ȘAPTE

CAPITOLUL OPT

Holly Webb

Secretul Mayei

Traducere din limba engleză de

Dana Săporan

Maya’s Secret

Holly Webb

Copyright text © 2014 Holly Webb

Traducere publicată prin înțelegere cu Nosy Crow ® Limited

Editura Litera

O.P. 53, C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Secretul Mayei

Holly Webb

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză: Dana Săporan

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Justina Bandol

Corector: Păunița Ana

Copertă: Andreea Apostol

Tehnoredactare și prepress: Ana Vârtosu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

WEBB, HOLLY

Secretul Mayei / Holly Webb;

trad.: Dana Săporan – București: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-3212-8

ISBN EPUB 978-606-073-095-8

I. Webb, Holly

II. Săporan, Dana �trad.)

821.111

CAPITOLUL UNU

Maya intră aproape neauzită în clasă, sperând să n-o observe nimeni. Când mai avea însă doar jumătate de drum până la masa pe care-o împărțea cu Poppy și Emily, domnul ­Finlay se întoarse de la tablă. Maya oftă. Nu ratase nici măcar ora de mate.

– Bună, Maya! Preț de o clipă, profesorul păru derutat. Ești bine? A, mama ta a trimis o învoire, nu-i așa? Ceva despre… Dar nu continuă, remarcând expresia panicată de pe chipul Mayei. A, da. O programare. Bun, du-te la locul tău, te rog!

Maya se grăbi spre masa ei, cu obrajii în flăcări. Emily se aplecă spre ea.

– Unde-ai fost?

– La doctor.

Maya își încrucișă degetele pe sub bancă. Nici vorbă să le spună adevărul. Ar fi murit de rușine.

– Ce ai? o întrebă Emily, privind-o bănuitoare.

– Nimic, am răcit. Mama-și făcea griji.

Se apucă să scormonească prin penar ca să evite privirile lui Poppy și Emily. Măcar de nu i-ar mai fi pus întrebări! Ura să-și mintă prietenele.

– De fapt, chiar ai ochii roșii, spuse Poppy. Poate răcești într-adevăr. O să-ți aduc niște pastile de gât pe care le-am preparat chiar eu, sunt grozave.

Maya zâmbi nervos. Mai gustase în trecut din remediile lui Poppy. Prietena ei era pasionată de tratamentele naturale – punea, de pildă, pânze de păianjen pe răni ca să le vindece. Cu câteva săptămâni în urmă, când Maya se împiedicase pe terenul de joacă, Poppy o zbughise la vânătoare de păianjeni, băgându-l în sperieți pe domnul Finlay, care-și închipuise că fata fugise în lume cu circul. (Nu că n-ar fi fost posibil.) Din fericire, nu găsise niciunul. Mayei nu-i era frică de păianjeni, doar că ura fie și numai ideea acelor pânze lipicioase pe pielea ei – chit că Poppy îi jurase că nu i-ar fi făcut nimic rău.

– În plus, pânzele de păianjen sunt biodegra­da­bile, promisese ea, știind că Mayei nu-i plă-ceau munții de gunoaie împrăștiați peste tot. Nu-s ca plasturii. Se pun pe răni încă din Evul Mediu, pe bune.

Dar Maya tot nu era convinsă. Nu cumva în Evul Mediu oamenii mureau foarte tineri? Probabil exact din cauza pânzelor de păianjen.

În orice caz, acum nici nu se punea problema să încerce vreo bomboană pentru gât – cine știe ce pusese Poppy în ele? Ciocolată și urzici sau așa ceva. S-ar fi văzut nevoită să le arunce la toaletă. Însă nu voia s-o supere pe Poppy.

– Bine, bolborosi ea, încrucișându-și din nou degetele pe sub bancă.

Emily își dădu ochii peste cap, dar numai un pic.

Oricum, Maya nu era, de fapt, răcită. Probabil că avea ochii roșii fiindcă era alergică la tâmpeniile alea de gene false pe care stilistul mamei insistase ca ea să le poarte în timpul sesiunii foto pentru revistă.

Efortul meritase însă. Jurnalista care le intervievase o lăsase să vorbească despre cosmeticele care nu sunt testate pe animale și îi promisese că va include informațiile acelea în articol. Mama spusese chiar că și ea folosește mărci de cosmetice netestate pe animale, după ce Maya îi dăduse un ghiont ca să-i amintească de înțelegerea lor. Refuzase să facă ultimele două ședințe foto, așa că acum mama i-ar fi promis aproape orice.

Oricum, nimeni dintre cei pe care-i cunoștea n-avea s-o vadă, spera Maya. Niciunul dintre cei care mergeau la școala ei nu părea să citească prea multe reviste cu vedete. Iar, la cât era de machiată, în poze nici măcar nu părea să fie ea…

Lucrurile ar fi stat altfel dac-ar fi continuat să învețe la Graham House, fosta ei școală. Acolo, toate fetele ar fi frunzărit revista. Cineva ar fi recunoscut-o pe India Kell, și toate ar fi pălăvrăgit numai despre asta zile-n șir, de parcă faptul că mama Mayei fusese cântăreață la un moment dat ar fi fost cea mai tare chestie din lume.

Mă rog, încă era, de fapt. Dar acum lucra mai mult ca prezentatoare TV. Tot timpul i se solicitau interviuri. Revistele voiau să-i pună întrebări despre hainele ei, despre casa ei, despre cosmeticele ei preferate. Și despre Maya. Mama avea un album cu toate pozele pe două pagini publicate de-a lungul anilor –Maya ca bebeluș, Maya ca prichindel drăgălaș de-o șchioapă, până când împlinise șapte ani și nu i se mai păruse nimic plăcut. Avea chef să poarte blugi soioși, nu rochițe și luciu de buze pentru ca mama să se poată lăuda cu ea.

Maya se strădui să fie atentă la domnul Finlay, dar gândurile-i tot zburau de la lecție. Avea să fie bine; nu avea același nume de familie ca mama sa – pe ea o chema Maya Knight, și nimeni nu se-aștepta s-o găsească pe banala Maya Knight într-o revistă glossy. De când se mutase la Școala Park Road, se străduise să fie cât mai banală.

Părinții ei fuseseră de-a dreptul șocați când îi implorase s-o mute la altă școală – Maya mersese la Graham House încă de la grădiniță. Era singura școală pe care-o știa, unde toată lumea o cunoștea și pe care o frecventau și toți prietenii ei. Și fusese chiar unul din motivele pentru care părinții ei se mutaseră aproape de Millford. Cum de își dorea să plece de-acolo?

– Se poartă vreun coleg urât cu tine? o întrebase tatăl ei neliniștit, aplecându-se peste masă ca să-i ia mâinile într-ale lui.

Se aflau într-un restaurant cochet, abia deschis în Londra – Maya nu-și mai amintea unde. Era ziua de naștere a tatălui ei.

Fu cuprinsă de emoție gândindu-se la el, la scumpul ei tată. Fusese atât de îngrijorat pentru ea! Știa că nu e fericită la Graham House, dar ura să meargă el însuși la școală. Spunea că directoarea îl face mereu să se simtă un netot. În seara aceea, Maya se uitase la el, de cealaltă parte a mesei, cum înghite speriat în sec gândindu-se la asta. Era curios cum cineva care putea compune cântece superbe nu-și găsea cuvintele când trebuia să stea de vorbă cu un profesor.

– Nu, nu se poartă nimeni urât.

Maya îi fixase cu privirea pe-amândoi, cu ochii larg deschiși, de parcă asta ar fi făcut-o mai demnă de crezare. Își dorea sincer ca ei s-o creadă – și nu doar s-o creadă, ci să și înțeleagă cum se simțea.

– Nu se poartă nimeni urât cu mine, niciodată. Fiindcă se gândesc că poate am să-i chem la mine acasă, mamă, și așa te-ar putea cunoaște pe tine. Și apoi ar putea spune c-au stat la palavre cu India Kell.

Se încruntase, lovind piciorul mesei. Cineva din cealaltă parte a încăperii o recunoscuse pe mama ei – Maya observase cum șușotește cu prietena de alături și cum fac amândouă acele mișcări amuzante de eschivă, încercând să se holbeze fără să se dea de gol. Schema nu funcționa niciodată. Își ridicase privirea și-i aruncase femeii o căutătură furioasă. Aceasta se înroșise și se prefăcuse că stă doar de vorbă cu amica ei. Maya se simțise vinovată, dar numai un pic.

– Nu cred că-i așa cum spui, Maya.

Mama făcuse și ea ochii mari – de la ea moș­tenise privirea aceea, își dăduse brusc seama Maya. Era felul în care privea mama ei atunci când cânta, atunci când era complet absorbită de melodie. Ochii ei erau de un albastru-violet închis, exact ca ai Mayei.

– Ți-ai făcut prieteni buni aici. Pe Macey o știi de când aveai trei ani!

Maya încuviințase fără tragere de inimă. Da, mama avea dreptate. Avea să-i fie dor de Macey. Dar avea să mai vorbească cu ea, nu-i așa? Macey era cea mai bună prietenă a ei și singura din ­Graham House care îndrăznea să spună și altceva decât lucruri minunate despre mama Mayei. Restul nu conteneau să-i ridice în slăvi ultimul album, dar Macey o întrebase pe Maya dacă ei îi plăcea cu adevărat. Maya nu prea asculta muzica mamei sale. I se părea prea ciudată – mai ales melodiile despre ea. Se mulțumise să ridice din umeri, iar Macey încuviințase.

– Mda, bănuiesc că fie îți place la nebunie, fie o urăști.

Nimeni nu mai spusese așa ceva vreodată.

– Macey poate veni să stea la noi în vacanțe, subliniase Maya în seara aceea. Sau mă pot duce eu la ea. O să-mi lipsească foarte tare, normal, dar ceilalți, nu.

Mama ei clătinase din cap.

– Nu