Mos Goriot

De Honore De Balzac

Când Goriot a sosit la pensiunea doamnei Vauquer, bogăţia sa a provocat invidie, speculaţii şi un oarecare respect. La 1819, momentul în care începe povestea, bătrânul trăiește în condiții mizerabile, iar singurii săi vizitatori sunt două doamne fermecătoare, prea frumoase ca să fie şi bune, care vin rar şi ferindu-se de ochii lumii. Sunt fiicele sale, pretinde Goriot, iar singurul locatar dispus să-i dea crezare este Rastignac, un tânăr student sărac, dar ambițios, a cărui țintă în viață este strălucitoarea societate din foburgul Saint-Germain.
Fără îndoială, unul dintre cele mai bune romane ale lui Balzac, Moş Goriot transformă dragostea părintească excesivă într-o tragedie devastatoare şi analizează în profunzime două obsesii epuizante: iubirea și banii.

Romanul Moș Goriot e capodopera care reunește toate marile calități ale geniului balzacian: putere de observație, pătrundere psihologică, viziune dramatică, imaginație suplă, vervă extraordinară. […] Ca operă care dezvăluie până în cutele cele mai ascunse dezumanizarea sub semnul banului, romanul constituie un document de epocă, un studiu de moravuri, o cronică nemuritoare. Portretele, siluetele, caracterele, dialogurile, descrierile de decor, efectele dramatice ridică această creație pe culmile realismului.
Constantin Ciopraga

Cu excepţia lui Shakespeare, nici un scriitor n-a fost obiectul unui atare cult; nici unul nu l-a meritat mai cu prisosinţă. Balzac a fost explorat şi va continua să fie prospectat asemenea unui univers, pentru că este un univers.
André Maurois

Cel mai mare romancier din toate timpurile.
W. Somerset Maugham

Un adevărat geniu.
Victor Hugo

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 9 apr. 2019
• ISBN: 9786063351884

Previzualizare carte

1.png

Moș Goriot

Honoré de Balzac unul dintre cei mai importanți ro­mancieri realiști francezi, s-a născut la 20 mai 1799, la Tours. Şi-a început cariera literară devreme, scriind câteva piese de teatru, însă adevărata recunoaștere literară o obține cu Şuanii (1829), operă cu care debutează şi cunoscuta Comedie umană, o serie de romane şi nuvele din care fac parte celebrele Pielea de șagri (1831), Eugénie Grandet (1833), Moş Goriot (1835), Colonelul Chabert (1835), Crinul din vale (1836), Iluzii pierdute (1837–1843), Strălucirea şi suferințele curtezanelor (1838–1846), Verişoara Bette (1846), Vărul Pons (1847). În 1850, după o relație îndelungată, se căsătoreşte cu Ewelina Hańska, dar moare în acelaşi an, la 18 august, din cauza pro­ble­melor de sănătate pe care le-a avut de-a lungul întregii vieți.

Le Père Goriot

Honoré de Balzac

carte Pentru Toți este parte

a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

Moș Goriot

Honoré de Balzac

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Copertă: Vlad Panfilov, Vladimir Zmeev

Tehnoredactare și prepress: Bogdan Coscaru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Balzac, Honoré de

Moș Goriot / Honoré de Balzac; trad. din lb. franceză: Victor Vasilache – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3646-1

ISBN EPUB 978-606-33-5188-4

I. Vasilache, Victor (trad.)

821.133.1

Marelui și ilustrului Geoffroy Saint-Hilaire,¹

drept mărturie a admirației pentru lucrările și geniul său.

de Balzac

---

¹ Ilustru naturalist francez (1772–1844). În lucrările sale de anato­mie comparată şi de paleontologie a susținut ideea unui plan unic de organizare a ființelor vii şi principiul conexiunilor anatomice. Este fondatorul embriologiei şi al teratologiei expe­rimentale. Opere: Filozofie anatomică (1818–1822); Principii de filozofie zoo­lo­gică (¹⁸³⁰) (notele de subsol aparțin redacției)

Moș Goriot

Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vârstă, care, de patruzeci de ani, ține la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Geneviève, între Cartierul Latin şi foburgul Saint-Marceau. Pensiunea, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, găzduieşte deopotrivă bărbați şi femei, tineri şi bătrâni, fără ca moravurile acestui respectabil așezământ să fi iscat vreodată vorbe urâte. Ce-i drept, de vreo treizeci de ani nu se văzuse pe acolo nici o femeie tânără, iar pentru ca un tânăr să locuiască aici, familia sa trebuia să-i ofere mijloace mult prea modeste. Totuşi, în anul 1819, moment la care începe această dramă, se afla aici o sărmană fată. Oricât de discreditat ar fi cuvântul „dramă", dat fiind modul abuziv şi nedrept în care s-a făcut risipă de el în aceste vremuri de tristă literatură, este necesar să-l folosim aici: şi nu pentru că povestirea ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvântului; dar odată isprăvită cartea, poate că cineva va vărsa câteva lacrimi intra muros et extra². Fi-va ea oare înțeleasă şi dincolo de Paris? Îndoiala să ne fie îngăduită. Particularitățile acestei scene pline de înțelesuri şi de culoare locală pot fi apreciate doar între colinele Montmartre şi înălțimile Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănă­turilor mereu pe punctul de a se nărui şi a şanțurilor negre de noroi; vale plină de suferințe reale, de bucurii adeseori înșelătoare, şi atât de cumplit zbuciumată, încât e nevoie de ceva de-a dreptul extraordinar pentru a produce aici o impresie de oarecare durată. Totuşi, întâlneşti ici şi colo dureri cărora mulțimea de vicii şi de virtuți le dă un aer măreț şi solemn: la vederea lor, egoismele, interesele se opresc locului şi se înduioşează; dar impresia cu care rămâi e la fel cu cea lăsată de un fruct delicios înghițit cu lăcomie. Carul civilizației, asemă­nător cu cel al idolului Juggernaut³, abia întârziat de câte o inimă mai puțin lesne de strivit ca altele şi care îi împiedică roata, curând o zdro­beşte şi îşi continuă mersul glorios. La fel veți face şi dom­niile voastre, care țineți această carte cu o mână albă, tolăniți într-un jilț moale, spunându-vă: „Poate că asta o să mă distreze". După ce veți fi citit tăinuitele necazuri ale lui moș Goriot, veți cina cu poftă, punând nesimțirea dumneavoastră pe socoteala autorului, învinuindu-l de exagerări, acuzându-l de poezie. Ah! să ştiți: această dramă nu este o ficțiune şi nici un roman. All is true⁴, e atât de adevărată, încât fiecare poate să-i recunoască sămânța în propria viață, în propria inimă, poate.

Casa în care se află pensiunea de familie aparține doamnei Vauquer. Este aşezată în josul străzii Neuve-Sainte-Geneviève, în locul unde terenul se lasă spre strada Arbalète într-o pantă atât de povârnită şi de anevoioasă, încât caii urcă şi co­boa­ră arareori pe aici. Această împrejurare e prielnică liniştii ce domneşte pe ulițele înghesuite între domul Val-de-Grâce şi domul Panteonului, două monu­mente care schimbă albastrul cerului, presărându-l cu reflexe aurii, înnegurând totul cu umbrele sumbre aruncate de cupolele lor. Aici, drumul e uscat, în rigole nu e nici noroi, nici apă, iarba creşte în lungul zidurilor. Chiar şi omul cel mai nepăsător se întristează aici, asemenea tuturor trecătorilor; zgomotul unei trăsuri devine în partea locului un eveniment, casele sunt mohorâte, zidurile te duc cu gândul la închisoare. Un parizian rătăcit aici n-ar vedea decât pensiuni de familie sau așezăminte de același fel, mizerie sau plictiseală, bătrâ­nețe care trage să moară, tinerețe voioasă silită să muncească. Nu există în Paris un cartier mai oribil, nici, se cuvine s-o spunem, mai necunoscut. Strada Neuve-Sainte-Geneviève, mai ales, e ca o ramă de bronz, singura ce s-ar potrivi acestei povestiri, pentru care ar trebui să pregătim cu prisosință mintea prin culori închise, prin cugetări grave; aşa cum, din treaptă în treaptă, ziua scade şi vocea tărăgănată a călăuzei se îngroaşă atunci când călătorul coboară în catacombe. Comparație întru totul adevărată! Cine ar putea hotărî ce este mai groaznic să priveşti: inimi sterpe sau cranii golite?

Fațada pensiunii dă spre o grădiniță, aşa încât casa cade în unghi drept pe strada Neuve-Sainte-Geneviève, unde o vedeți tăiată în adâncimea ei. În lungul fațadei, între casă şi grădiniță, domneşte un prundiş în formă de albie, lat de un stânjen, dincolo de care se întinde o alee cu nisip, străjuită de muşcate, leandri şi rodii, totul sădit în vase mari de faianță albastră şi albă. Intri în această alee pe o portiță deasupra căreia stă o firmă pe care poți citi: „CASA VAUQUER, iar dedesubt: „Pensiune de familie pentru ambele sexe ş.a. În timpul zilei, o poartă cu zăbrele de lemn, înzestrată cu un clopoțel strident, lasă să se zărească la capătul micului pavaj, pe zidul opus străzii, o arcadă zugrăvită în chip de marmură verde de către un pictor din cartier. În deschizătura pe care o simulează zugrăveala se înalță o statuie care îl înfățişează pe Amor. La vederea vernisului coşcovit ce o acoperă, amatorii de simboluri ar des­coperi poate în ea un mit al amorului parizian de care se vor vindeca la numai câțiva paşi de aici. Sub soclu, următoarea inscripție, pe jumătate ştearsă, reflectă momentul apariției acestui monument prin entuziasmul de care dă dovadă față de Voltaire, reîntors la Paris în 1777:

Oricine ai fi, iată-ți îndrumătorul:

Îți este, a fost, ori trebuie să fie.

La căderea nopții, poarta cu zăbrele este dublată de o alta, masivă. Grădinița, la fel de lată pe cât e de lungă fațada, se află prinsă între zidul dinspre stradă şi zidul despărțitor al casei vecine, iar în lungul ei atârnă o mantie de iederă care o ascunde pe de-a-ntregul şi atrage privirile trecătorilor printr-un efect pitoresc pentru Paris. Fiecare dintre aceste ziduri e acoperit cu spaliere şi viță-de-vie, ai cărei struguri piper­niciți şi prăfuiți stârnesc în tot anul temerile doamnei Vauquer şi-i dau prilej de vorbă cu locatarii pensiunii. De-a lungul fiecărui perete se întinde câte o alee îngustă care duce la un umbrar de tei, cuvânt pe care doamna Vauquer, deşi născută de Conflans, îl rosteşte cu încăpățânare tiei, în ciuda observațiilor gramaticale ale oaspeților săi. Între cele două alei lăturalnice se află un strat pătrat de anghinare, străjuit de pomi fructiferi tăiați în formă de caier şi mărginit de măcriş, de lăptuci sau de mărar. Sub umbrarul de tei e fixată în pământ o masă rotundă, vopsită în verde, şi cu scaune împrejur. În zilele cu arșiță, comesenii destul de înstăriți ca să-şi permită să ia o cafea vin încoace s-o savureze pe căl­durile cele mari, în stare să scoată şi puiul din găoace. Casa, cu trei caturi şi mansarde, e zidită din gresie şi spoită în culoarea aceea galbenă care dă un aspect vulgar aproape tuturor caselor din Paris. Cele cinci ferestre de la fiecare etaj au ochiuri mici şi sunt prevăzute cu jaluzele, dar nici una nu e ridicată în acelaşi fel, aşa încât toate se înşiruiesc alandala. Pereții laterali au numai câte două ferestre, care, la parter, sunt îngrădite cu zăbrele de fier. În spatele casei se întinde o curte lată de vreo douăzeci de picioare, unde viețuiesc în bună pace porcii, găinile, iepurii şi în fundul căreia se ridică o magazie de lemne. Între magazie şi fereastra bucă­tăriei atârnă un dulăpior cu plasă pentru păstratul ali­men­telor, pe sub care trece jgheabul de lături. Curtea are o portiță îngustă ce dă în strada Neuve-Sainte-Geneviève, pe unde bucătăreasa mână gunoiul din casă spălând din belşug cu apă această cloacă, de teama duhorii.

Gândit parcă anume pentru o pensiune, parterul se alcătuieşte dintr-o primă încăpere luminată de cele două ferestre de la stradă şi în care intri pe o uşă cu geam. Acest salon comu­nică cu o sufragerie care este despărțită de bucă­tărie prin casa scării, ale cărei trepte sunt făcute din scânduri pătrate de lemn, vopsi­te şi ceruite. Nimic mai trist la vedere ca acest salon: jilțu­rile şi scaunele sunt tapițate cu țesătură din păr de cal, cu dungi lucioase şi mate. În mijloc stă o masă rotun­dă, cu tăblia din marmură cenuşie cu picățele, împodo­bi­tă cu un serviciu de porțelan alb tivit cu chenar auriu pe jumătate şters, întâlnit azi la tot pasul. Încăperea, podită de mântu­ială, are pereții căptuşiți cu lambriuri până la înălțimea cotului. Restul este tapetat cu hârtie lucioasă, înfățişând sce­ne­le principale din Telemah⁵, ale cărui personaje clasice sunt pictate în culori. Panoul dintre ferestrele zăbrelite oferă privirilor tabloul ospățului pe care Calipso îl dă fiului lui Ulise. De patruzeci de ani, această pictură stârneşte glumele oaspeților tineri, care se cred superiori condiției lor dacă îşi bat joc de prânzul la care îi condamnă sărăcia. Căminul, a cărui vatră întot­deauna curată dovedeşte că aici nu se face foc decât în zilele de sărbătoare, este împodobit cu două vaze pline cu flori artificiale, învechite şi decolorate, ce însoțesc un pendul de marmură albăstrie de cel mai prost gust. În această primă încăpere stăruie un miros fără nume în limba noastră şi care ar trebui numit „miros de pensiune". El aduce a igrasie, a rânced, a stătut, te ia cu frisoane, îi simți umezeala în nas, îți pătrunde în haine; are izul unei săli în care s-a cinat; duhneşte a bucătărie, a odaie de lachei, a azil de săraci. Poate că ar fi chip să-l descrii dacă s-ar inventa vreun mijloc de a aprecia cantitățile rău mirositoare ale secrețiilor catarale şi sui generis ale fiecărui client, tânăr sau bătrân. Ei bine, cu toate aceste serbede scârboşenii, dacă l-ați compara cu sala de mese de alături, salonul vi s-ar părea elegant şi parfumat ca un budoar.

Această sală, pe de-a-ntregul căptuşită cu lemn, a fost cândva vopsită într-o culoare nedesluşită astăzi, peste care jegul şi-a întipărit straturile, desenând figuri bizare. Sunt aici câteva bufete lipicioase în care stau carafe ştirbite, cu sticla tulbure, tăvi rotunde din tablă spoită, vrafuri de farfurii din porțelan gros, cu chenare albastre, fabricate la Tournai⁶. Într-un ungher stă o ladă cu despărțituri numerotate în care se păstrează şervetele clienților, toate cu pete de grăsime sau de vin. Întâlneşti aici şi soiul acela de mobile din alte vremuri, izgonite de pretutindeni, dar care s-au pomenit în această încăpere aşa cum rămăşițele civilizației se pomenesc la azilul de bolnavi incurabili. Mai poți vedea aici, spre pildă, un barometru din care iese un capucin atunci când plouă, gravuri scârboase care îți taie pofta de mâncare, toate în rame de lemn negru lustruit şi cu chenar aurit; o pendulă din baga incrustată cu aramă; o sobă verde, lămpi Argand în care praful se amestecă cu uleiul, o masă lungă acoperită cu o muşama destul de slinoasă pentru ca un comesean glu­meț să-şi scrie pe ea numele cu degetul în loc de creion, scaune schilodite, rogojini mici şi jalnice care se destramă mereu fără să dispară vreodată, apoi sobițe stricate, cu gurile ştirbe şi balamalele desprinse, al căror lemn a ars ca tăciunii. Pentru a arăta cât este de vechi acest mobilier, scorojit, putred, şubred, ros de cari, ciuntit, prăpădit, mutilat, dându-şi obştescul sfârşit, ar trebui să-i facem o întreagă descriere ce ar împiedica prea mult interesul față de această istorisire, lucru pe care oamenii grăbiți nu ni l-ar ierta. Pardoseala roşie e numai scobituri de atâta rosătură şi vopsit. Într-un cuvânt, aici domneşte mizeria cea lipsită de orice poezie; o mizerie agonisită, avară, pono­sită. Dacă nu s-a acoperit până acum cu noroi, are totuşi pete; chiar dacă n-are deocamdată găuri, nici zdrențe, foarte curând o va măcina putregaiul.

Încăperea aceasta se înfățișează în toată strălucirea ei pe la orele şapte dimineața, când motanul doamnei Vauquer vine încoace înaintea stăpânei, sare pe bufete, adulmecă laptele din blidele acoperite cu farfurii şi îşi face auzit torsul matinal. Curând apare şi văduva, împopoțonată cu scufia ei de tul de sub care spânzură câteva şuvițe de păr fals prins la repezeală; păşeşte târşâindu-şi papucii scâlciați. Are o față bătrâioară, grăsună, din mijlocul căreia iese un nas coroiat ca un cioc de papagal; mânuțele-i durdulii, făptura dolofană ca a unui şobolan de biserică, sânii prea bogați şi care se mișcă la orice pas – totul e în armonie cu această sală unde nenorocirea musteşte, unde s-a oploşit specula, şi a cărei duhoare caldă doamna Vauquer o respiră fără să se îngrețoşeze. Chipul ei rece ca primul îngheț de toamnă, ochii în zbârcituri, a căror expresie trece de la zâmbetul afectat al dansatoarelor la cumplita încruntare a cămătarului – într-un cuvânt, întreaga ei făptură deslușește pensiunea, după cum pensiunea îi deslușește făptura. Ocna nu dăinuieşte fără supraveghetor, nu-ți închipui una fără alta. Puhăvia palidă a acestei femei micuțe este rodul vieții sale, după cum tifosul este consecința aerului molipsitor dintr-un spital. Juponul ei de lână tricotată, care îi iese de sub fusta cusută dintr-o rochie veche şi ale cărui ațe se strecoară prin găurile stofei subțiri și roase, lămureşte pe scurt salonul, sufrageria, grădinița, vesteşte bucătăria şi te face să-ți închipui cum sunt clienții. Când e aici, priveliştea e desăvârşită. În vârstă de vreo cincizeci de ani, doamna Vauquer seamănă cu toate femeile care au avut necazuri mari. Are privirea sticloasă, aerul nevinovat al unei codoaşe care se aprinde dintr-o nimica toată, doar s-o face mai bine plătită, dar de altfel gata de orice pentru a-şi îndulci soarta: să-i trădeze pe Georges⁷ sau Pichegru⁸, dacă Georges sau Pichegru n-ar fi fost până atunci trădați. Cu toate acestea e, în definitiv, o femeie de treabă, zic oaspeții, care o socotesc lipsită de avere, când o aud văitându-se şi tuşind ca şi ei. Ce va fi fost domnul Vauquer în zilele lui? Ea nu dădea niciodată lămuriri asupra răposatului. Cum îşi pierduse averea? „N-a avut noroc", răspundea ea. Se purtase urât cu dânsa, nu-i lăsase decât ochii, ca să plângă, casa asta, ca să viețuiască, şi dreptul de a nu mai lua parte la nici o nenorocire, pentru că, zicea ea, îndurase tot ce-i cu putință să îndure un om. Auzind paşii târşâiți ai stăpânei, grăsana Sylvie, bucătăreasa, se grăbeşte să servească dejunul clienților aflați în pensiune.

De obicei, oaspeții din afară, „externii", nu se abonau decât la masa de seară, care costa treizeci de franci pe lună. La vremea când începe povestirea aceasta, internii erau în număr de şapte. Etajul întâi cuprindea două apartamente, cele mai bune din casă. În unul, mai puțin arătos, stătea doamna Vauquer, celălalt aparținea doamnei Couture, văduva unui comisar intendent al Republicii. Împreună cu ea locuia o domnişoară foarte tânără, pe nume Victorine Taillefer, că­reia îi ținea loc de mamă. Pensiunea acestor două doamne se ridica la o mie opt sute de franci. Cele două apartamente de la etajul al doilea erau ocupate, unul de către un bătrân pe nume Poiret, celălalt de către un bărbat în vârstă, de vreo patruzeci de ani, care purta perucă neagră, îşi cănea favoriții, se dădea drept fost negustor şi se numea domnul Vautrin. Etajul al treilea cuprindea patru camere, dintre care două erau închi­riate: una de către o fată bătrână pe nume dom­nişoara Michonneau, cealaltă – de către un fost fabricant de fidea, paste făinoase şi scrobeală, care îngăduia să fie nu­mit moș Goriot. Celelalte două camere erau menite păsărilor călătoare, acelor studenți sărmani care, întocmai ca moș Goriot şi domnişoara Michonneau, nu puteau da mai mult de pa­truzeci de franci pe lună pentru masă şi locuință; însă doamna Vauquer nu-i prea avea la inimă şi nu-i lua decât atunci când nu găsea nimic mai bun: mâncau prea multă pâine.

Acum, în una dintre aceste două camere stătea un tânăr venit de pe lângă Angoulème la Paris ca să studieze drep­tul, şi a cărui numeroasă familie îşi impusese un trai plin de lipsuri ca să-i poată trimite o mie două sute de franci pe lună. Eugène de Rastignac, aşa se numea el, era unul din­tre tinerii aceia pe care nevoile i-au obişnuit cu munca şi care îşi dau seama încă din fragedă tinerețe ce speranțe pun părinții în ei, şi îşi pregă­tesc un destin frumos, cântărind de pe acum efectul studiilor şi potrivindu-le dinainte cu vii­toa­rele schimbări ale societății, ca să culeagă primii roa­dele. Fără observațiile sale pline de curiozitate şi fără iscusința cu care a ştiut să se introducă în saloanele Parisului, poves­ti­rea noastră n-ar fi fost colorată cu nuanțele adevărate pe care le va datora fără îndoială minții sale agere şi dorinței de a pătrunde misterele unei întâmplări cumplite, tăinuită cu aceeaşi grijă atât de cei care o creaseră, cât şi de cel care o îndura.

Deasupra etajului al treilea se afla un pod pentru uscatul rufelor şi două mansarde în care dormeau un servitor pe nume Christophe şi grăsana Sylvie, bucătăreasa. În afara celor şapte oaspeți interni, doamna Vauquer avea în tot anul, bun sau rău, opt studenți la Drept sau la Medicină şi doi sau trei obişnuiți din cartier, abonați cu toții numai la masa de seară. În sală încăpeau la cină optsprezece persoane, la nevoie, ar fi încăput şi douăzeci; dimineața însă aici nu erau decât şapte locatari, a căror adunare îți dădea în timpul de­ju­nului impresia unei mese de familie. Fiecare cobora în papuci, îşi îngăduia observații confi­dențiale asupra ținutei sau înfățişării externilor, cât şi asupra evenimentelor din seara precedentă, rostindu-le cu franchețe, ca între intimi. Aceşti şapte pensionari erau copiii răsfățați ai doamnei Vauquer, ea le măsura cu precizie de astronom îngrijirile şi atențiile, după mărimea câștigului fiecăruia. De aceeaşi prețuire aveau parte aceste ființe adunate aici din voia întâm­plării. Cei doi locatari de la etajul al doilea nu plăteau decât şaptezeci şi doi de franci pe lună. Ieftinătatea aceasta, ce nu se întâlneşte decât în foburgul Saint-Marceau, între Bourbe şi Salpêtrière, şi de la care numai doamna Couture făcea excepție, dă de înțeles că aceşti locatari trebuiau să se afle sub povara unor nenorociri mai mult sau mai puțin vizibile. De aceea priveliştea dezolantă pe care o înfățişa interiorul casei se repeta în veşmântul obişnuiților săi, la fel de ponosiți. Bărbații purtau redingote a căror culoare devenise îndo­iel­nică, încălțăminte care în cartierele bogate s-ar fi aruncat în stra­dă, rufărie zdrențuită, haine din care nu mai rămă­sese decât urzeala. Femeile aveau rochii demodate, revop­site şi iar spălăcite, vechi dantele cârpite, mănuşi lustruite de atâta folosire, guleraşe mereu îngălbenite şi șaluri des­tră­mate. Dacă aşa le arătau hainele, în schimb, aproape toți aveau trupuri bine legate, staturi ce ținuseră piept furtu­nilor vieții, fețe reci, aspre, şterse precum mone­dele tocite. Gurile ofilite erau înarmate cu dinți lacomi. Aceşti oaspeți te făceau să bănuieşti drame săvârşite sau în des­făşurare; nu drame dintre cele jucate la lumina rampei, între pânze zugrăvite, ci drame vii şi mute, drame mocnite ce tulbură adânc inimile, drame ne­con­tenite.

Bătrâna domnişoară Michonneau purta deasupra ochilor ei istoviți un cozoroc slinos de tafta verde, cercuit pe un fir de alamă, care l-ar fi înspăimântat şi pe îngerul milei. Şalul ei cu ciucuri pirpirii şi plângători părea că acoperă un schelet, într-atât de colțuroase erau formele pe care le ascundea. Pe vremuri trebuie să fi fost drăguță şi bine croită. Oare ce acid lipsise această făptură de formele ei femi­nine? Nu cumva viciul, durerea, zgârcenia? Poate se dedase prea mult amo­rului? Fusese te­lăliță, ori numai curtezană? Nu cumva ispăşea izbânzile unei tinereți neruşinate, înaintea căreia se bulu­ciseră toate plă­cerile, printr-o bătrânețe care-i punea pe fugă pe trecători? Privi­rea ei albă îți dădea frisoane, fața scofâlcită parcă te amenința. Avea glasul subțire ca al greierului țârâind în tufarii lui la apropierea iernii. Mărturisea că îngrijise un bătrân domn, bolnav de catar la băşica udului şi părăsit de copiii săi, pe care îl bănuiseră fără nici o lețcaie. Bătrânul lăsase prin testament domnişoarei Michonneau o rentă via­geră de o mie de franci, testament în răstimpuri contestat de moştenitori, care o calomniau în fel şi chip. Deşi furtuna patimilor îi bântuise chipul, acesta mai purta oarecare urme de albeață şi de finețe, ce îți îngăduiau să presupui că şi corpul mai păstra ceva rămăşițe ale frumuseții de odinioară.

Domnul Poiret era un soi de mecanism. Zărindu-l rătăcind ca o umbră cenuşie de-a lungul unei alei a Grădinii Botanice – cu o veche șapcă boțită pe cap, ținând anevoie în mână bastonul cu măciulie de fildeş îngălbenit, cu pulpanele ponosite și fâlfâind în vânt ale redingotei care nu-i acoperea pantalonii scurți şi largi, nici picioarele în ciorapi albaştri, care i se împleticeau ca la bețivi, arătându-şi jiletca albă murdară şi jaboul de muselină ieftină răsucită, ce nu se potrivea deloc cu cravata prinsă ca o funie în jurul gâtului de curcan – multă lume se întreba dacă această umbră chine­zească aparține îndrăzneței rase a fiilor lui Iapet⁹, roitori pe Bulevardul Italian. Ce muncă izbutise să-l aducă în starea aceasta de jigăreală? Ce patimă îi cătrănise fața bulboasă care, chiar şi caricaturizată, ar fi părut cu totul neverosimilă? Ce fusese el odinioară? Poate că fusese slujbaş la Ministerul de Justiție, în biroul unde călăii îşi trimit socotelile de cheltuieli, contul furnizorilor de văluri negre pentru paricizi, de tărâțe pentru coșul ghilotinei, de sfoară pentru cuțite. Sau poate încasator la poarta vreunui abator, ori subinspector la salu­britate. În sfârşit, acest om părea să fi fost unul dintre catârii uriaşei noastre mori sociale, unul dintre Ratonii parizieni care nici nu-şi cunosc Bertranzii¹⁰ lor, un pivot în jurul căruia s-au în­vârtit nenorocirile sau murdăriile publice, în fine, unul dintre acei oameni despre care spunem văzându-i: „E nevoie oricum şi de ăştia!" Parisul cel frumos nici nu bănu­ieşte existența acestor chipuri pământii din pricina suferințelor morale sau fizice. Dar Parisul este un adevărat ocean. Aruncați aici sonda, nu-i veți cunoaşte niciodată adâncimea. Străbateți-l, descrieți-l: oricâtă grijă ați vădi în a-l străbate, în a-l descrie, oricât de numeroşi şi curioşi ar fi exploratorii acestei mări, întotdeauna se va găsi aici un loc neumblat, o peşteră neştiută, flori, perle, monştri, ceva nemaivăzut, uitat de scufundătorii literari. Casa Vauquer este una dintre aceste monstruozități ciudate.

Două figuri alcătuiau aici un contrast izbitor față de cei­lalți oaspeți şi obişnuiți de-ai casei. Deşi domnişoara Victorine Taillefer avea un ten de o albeață bolnăvicioasă asemă­nă­toare cu cea a fetelor tinere atacate de cloroză, şi deşi se îngemăna cu suferința generală ce alcătuia fondul acestui tablou printr-o tristețe obişnuită, printr-o purtare sfioasă, printr-o înfățişare sărăcăcioasă şi scheletică, totuşi chipul nu-i era îmbătrânit, iar vocea şi mişcările se arătau vioaie. Nefe­ricirea aceasta la o vârstă atât de tânără amintea un arbust cu frunzele îngălbenite, sădit de curând într-un pământ nepotrivit. Obrazul ei roşcovan, părul blond-ară­miu, talia din cale afară de subțire exprimau acea grație pe care poeții moderni o află la statuetele din Evul Mediu. Ochii de un cenu­şiu întunecat exprimau o blândețe şi o resemnare evanghelică. Îmbră­că­mintea simplă, ieftină îi da în vileag formele de fată tânără. Era drăguță prin alăturare. De-ar fi fost fericită, ar fi fost încântătoare: fericirea este poezia femeilor, după cum toaleta este fardul lor. Dacă veselia unui bal şi-ar fi răsfrânt lucirile trandafirii peste acest chip palid, dacă bucuriile unei vieți elegante ar fi rotunjit, ar fi rumenit aceşti obraji de pe acum uşor scobiți, dacă dragostea ar fi însuflețit aceşti ochi trişti, Victorine ar fi rivalizat cu cele mai frumoase fete. Îi lip­sea ceea ce zămisleşte a doua oară femeia: gătelile şi scrisorile de dragoste. Povestea ei ar fi putut alcătui subiectul unei cărți. Tatăl său socotea că avea temeiuri de-a n-o recu­noaşte, refuza s-o aibă în preajma lui, nu-i acorda decât şase sute de franci pe an și îşi chivernisise astfel averea, încât s-o poată transmite în întregime fiului său. Rudă îndepărtată a mamei lui Victorine care venise odinioară să moară de deznădejde în casa ei, doamna Couture îngrijea de orfană ca de propriul copil. Din păcate, văduva comisarului intendent al armatelor Republicii nu avea nimic altceva decât pensia şi bruma de avere moştenită de la soț; această biată fată, lipsită de experiență şi de mijloace, putea rămâne într-o bună zi în voia soartei. Blajina femeie o ducea pe Victorine la liturghie în toată duminica, iar la spovedanie – o dată la două săptămâni, ca să facă din ea pentru orice întâmplare o tânără pioasă. Avea dreptate. Sentimen­tele religioase deschideau un viitor acestei copile renegate, care îşi iubea tatăl şi, an de an, se ducea la el ca să-i aducă iertarea maică-sii; şi, an de an, se ciocnea de uşa casei părinteşti, nemilos închisă. Fratele ei, unicul mijlocitor, nu venise s-o vadă nici măcar o singură dată în patru ani şi nu-i tri­mitea nici un fel de ajutor. Ea îl implora pe Dumnezeu să-i deschidă ochii tatălui, să înmoaie inima fratelui şi se ruga pentru amândoi fără a-i învinui. Doamna Couture şi doamna Vauquer nu găseau destule cuvinte în vocabularul injuriilor pentru a categorisi această purtare barbară. Când ele îl blestemau pe acest milionar ticălos, Victorine rostea vorbe blânde, asemănătoare cu uguitul porumbelului rănit, al cărui țipăt de durere încă mai dă glas iubirii.

Eugène de Rastignac avea o față de meridional sadea: tenul alb, părul negru, ochii albaştri. Ținuta, manierele, înfățișarea lui obişnuită dădeau în vileag pe fiul unei familii nobile, în care educația inițială se rezumase numai la tradițiile bunului-gust. Dacă îşi cruța îmbrăcămintea, dacă în zilele obişnuite purta hainele de anul trecut, totuşi putea ieşi uneori în oraș îmbrăcat aşa cum se cuvine să fie un tânăr elegant. De obicei, purta o redingotă veche, o jiletcă ponosită, mizerabila cravată neagră, şifonată, prost legată a studentului, pantaloni pe potrivă şi ghete pingelite.

Vautrin, bărbatul de patruzeci de ani, cu favoriții căniți, servea drept verigă de legătură între aceste două personaje şi ceilalți locatari. Era unul dintre acei oameni despre care poporul zice: „E voinic al dracului!" Avea umerii lați, pieptul bine dezvoltat, muşchii proeminenți, mâini zdravene, butucănoase, cu smocuri de păr de un roşu aprins