Lectura genurilor literare

De Elena Iuliana Horceag

Lectura este una dintre activitățile umane cel mai frecvent investigate în diversele episteme care au ordonat gândirea umană a ultimului secol. Ea a fost analizată atât ca proces diacronic, cât și ca activitate sincronică în paradigmele științelor limbajului și în cele ale hermeneuticii și oferă un câmp conceptual foarte amplu, astfel încât orice nou demers care și‑ar propune să‑l acopere în integritate trebuie să acceseze domenii variate, modalități distincte de conceptualizare. 

• Limbă: Română
• Editor: Publishdrive
• Data lansării: 30 iun. 2017
• ISBN: 9786067422627

Previzualizare carte

spaniolă.

PREFAȚĂ

Era timpul să apară – în lumina editorială și spre cunoașterea publicului larg – cartea Elenei Horceag, Lectura genurilor literare. La origine o teză de doctorat, cercetarea autoarei comportă o dublă miză teoretică. Pe de o parte, este vorba despre chestiunea modernă a lecturii (re-)instauratoare de text, în perspectiva cea mai modernă a teoriilor receptării, care conferă cititorului (în diverse grade de actualizare, abstractizare și funcționare ca pol al actului comunicării estetice) un rol decisiv în construcția întregului operei. Pe de altă parte, avem de-a face cu o perspectivă și, implicit, o grilă transgenerică legate de diferență și autonomie generică pe care, cu inteligență, autoarea le așază în relație cu tipologia actului receptării. Am cântărit îndelung, la vremea proiectului acestei teze pe care am condus-o în cadrul Școlii Doctorale de Studii Filologice din Iași, asupra oportunității unei lansări în dubla perspectivă invocată. Fenomenologia lecturii este o poartă extrem de largă, prin care se adună astăzi contribuții excepționale la cunoașterea unui act presupus, sine qua non, chemat a înțelege, a instaura sensul, a completa lacunele textului, a da forma ideală a completitudinii semnificațiilor latente ale operei. A adăuga acestei direcții încă una care să distingă actele lecturii în funcție de genul literar căruia îi aparține opera ni s-a părut o încercare demnă de energia intelectuală, plăcerea demonstrației și minuția procedurală demonstrate în trecut de strălucita profesoară Elena Horceag.

În fapt, care este miza acestei duble căi, a intersecției celor două axe? Vorbim despre o interogare simbolică și totodată concretă, așadar la puterea a doua, a acțiunii situate la capătul procesului creator în sine. Lectura, sinonimă receptării, este mișcarea vie, variabilă, de parcurgere și arpentare a unui text care rămâne egal cu sine, în datul său obiectiv. Datul textual permite lectura compensatoare a „nespusului, inerent oricărui act de vorbire. În același timp, același obiect definit(iv) care este textul impune – prin însăși înscrierea generică – tipuri semnificativ, când nu radical diferențiate de lectură. Această adecvare generică, un implicit al actului de lectură, o convenție înscrisă în rama textului, prin „eticheta rematică (poem, roman, povestire, comedie etc.), presupune o restrângere și o limitare, dacă nu o specializare a procesului de lectură-interpretare ce are loc în siajul operei.

Vom găsi, în cartea substanțială a Elenei Horceag, nu doar expunerea logică a acestor direcții, ci o întemeiere profundă, erudită, rafinată și atentă infinitezimal la nuanțe, a unei lecturi proprii, edificatoare. Meritul hermeneuticii aplicate se însoțește, de la început, cu o rigoare exemplară a metodei și a parcurgerii numeroaselor teorii care trasează și diversifică, în limbajul lor, domeniul. Pe acest teren, contribuția autoarei este nu doar de a studia teoriile și de a le integra unei direcții anume, ci și de a le face să dialogheze în demonstrația sa.

Lăcrămioara Petrescu

Iași, 5 aprilie 2017

CAPITOLUL I

Lectură și genericitate

„Lire, c’est devenir, c’est-à-dire se mettre à participer mentalement (et même physiquement par l’activité mimétique) à la vie particulière du texte lui-même. La lecture d’un texte implique donc toujours à un plus ou moins degré, une opération qu’on ne peut pas appeler autrement qu’ontologique" (Georges Poulet¹).

1.1. Delimitări

Lectura este una dintre activitățile cel mai frecvent investigate în diversele episteme care au ordonat gândirea ultimului secol. Ea a fost analizată atât ca proces diacronic, cât și ca activitate sincronică în paradigmele științelor limbajului și în cele ale hermeneuticii și oferă un câmp conceptual foarte amplu, astfel încât orice nou demers care și-ar propune să-l acopere în integritate trebuie să acceseze domenii variate, modalități distincte de conceptualizare.

Genurile literare au fost și ele obiectul de studiu al unor abordări complexe care nu pot fi epuizate decât într-o lucrare sintetică, integratoare, care să acopere achizițiile teoriei literaturii, încă din Antichitate și până astăzi, fapt pe care cercetarea care stă la baza tezei de față nu și l-a propus. O parte dintre izvoarele științifice ale celor două câmpuri conceptuale, lectura și genul literar, a fost investigată și constituie fundamentul pe care se sprijină această lucrare, în tentativa de a propune o privire asupra modului în care cea dintâi constituie opera literară, cu aplicații pe un corpus reprezentat de o selecție de texte din literatura română modernă, exponențiale pentru genericitatea romanescă, lirică și dramatică.

Perspectiva din care a fost privit acest fapt de constituire este una sintetică la nivelul capitolului teoretic, al fundamentărilor, și una care s-a dorit analitică și aplicativă în celelalte trei capitole care au ca subiect romanul, poezia și drama. Mențiunea că acestea din urmă au fost concepute ca integrate într-un sistem mult mai vast, în care ele se înscriu prin trăsături distinctive în opoziție cu alte genuri, este obligatorie pentru delimitarea câmpului de analiză.

Opțiunea pentru aceste tipuri specifice de genericitate se datorează și faptului că trăsăturile evocate au făcut obiectul unor studii fundamentale de poetică, astfel încât discernerea specificității lor se află într-un stadiu deosebit de util cercetării lor din perspectiva lecturii, perspectivă care tinde către transgresarea limitei lor textuale în direcția perceperii lor în termenii dinamicii text-cititor.

În ceea ce privește corpusul selectat, el este format din creațiile acceptate prin tradiție critică drept forme desăvârșite, în cât mai multe privințe, de ilustrare în variante a caracteristicilor genericităților respective și reprezintă o opțiune pentru o perioadă istoric literară care a cunoscut suficiente analize pentru a permite o astfel de valorizare; ea nu are nicio intenție de a nega sau pune sub incidență interogativă capacitatea de a exemplifica genericitatea romanescă ori pe cea lirică sau dramatică a literaturii contemporane de exemplu, dar a urmărit, în primul rând, în această componentă, cum se produce survenirea în lectură a unuia dintre cele trei genuri enumerate.

Sensul de lucru al noțiunii de lectură este cel de act specific de comunicare prin care se reinvestește cu sens și semnificație lumea textului de ficțiune, realizat de un cititor, considerat ca ipoteză, potențial receptor al mesajului ficțional. Acest fapt se produce printr-o mediere bidirecțional realizată, atât de către text, cât și de către cititor și este tributar genericității. Întemeierile unei astfel de concepții au fost formulate în hermeneutica modernă și au permis o dezbatere actuală încă a factorilor care intervin aici.

Procesul de mediere se activează într-un algoritm specific care motivează diferențierea de natură generică operată în lectură. Algoritmul a fost înțeles pe parcursul întregii cercetări (fapt permis de sensul denotativ al cuvântului²) care a stat la baza acestei lucrări atât ca ansamblu de elemente inserate în mod specific la nivelul textualității (dimensiune ghidată de achizițiile poeticii, amintite mai sus) cu tot ceea ce implică ea (paratextualitate, intratextualitate, intertextualitate, metatextualitate, transtextualitate etc.), cât și ca ansamblu de acțiuni pe care le operează cititorul pentru constituirea sensului și semnificației acesteia (componentă care se sprijină pe unele dintre conceptele teoretizate de știința lecturii). Dacă în primul sens algoritmul are caracteristici observabile în natura însăși a creațiilor analizate și a putut fi conceput prin activități deductive, în cel de-al doilea sens este rezultatul unei inducții. Astfel, acest algoritm reia în primul rând concepte de la nivelul poeticii și face apel la funcțiile lor specifice, integrate în genericitatea înțeleasă ca proiect textual evident. De asemenea, în al doilea sens, dar la fel de important ca posibilități deschise cercetării, propune moduri specifice de a concepe operațiile care se conjugă și se corelează în constituirea lectorală, precum precomprehensiunea, parcursul liniar constrâns de text și sintetizarea, comprehensiunea, interpretarea etc. înțelese nu în vreo relație de succesiune, ci într-o dispunere de tip circular, evocând, de fapt, „cercul hermeneutic"³.

Acest principiu de acces la înțelesurile fundamentale ale celor două noțiuni titulare a făcut posibilă unificarea în același demers a două dimensiuni de analiză și interpretare cu statute teoretice situate chiar în opoziție uneori, de exemplu, atunci când se consideră genul ca un postulat a priori sau o opțiune auctorială exclusivă, când accepțiunea dată termenului „text" este cea de structură finită și nu de sistem perfectibil la nivelul sensului (așa cum a fost conceput aici) sau când, prin lectură, se înțelege suma tuturor actelor de acest tip care s-au realizat ca atare, realmente puse în fapt, al căror subiect a fost textul (adică o receptare) etc. Dimpotrivă, prin accepțiunile și acceptarea acestui algoritm⁴, ele se pot studia în corelație și nu în disjungere critică, verificându-se și bidirecționalitatea interdeterminărilor posibile.

Odată caracteristicile generice integrate, textul devine sistem de acțiune numai dacă cititorul îl consideră o genericitate distinctă și întreprinde procesele care se subsumează actului de lectură. Condițiile în care se produce acest fapt pot fi privite din mai multe unghiuri; dacă unghiul este cel virtual și cititorul este înțeles asemenea, atunci lectura este un efect al romanului, al poeziei sau al dramaticului considerat als ob. Unghiul real de analiză, ce consideră și cititorul în realitatea sa, va privi lectura în mod pragmatic, ca un act de comunicare particular, asupra căruia nu se poate concluziona însă decât într-un regim de virtualitate pentru că nu poate epuiza decât în teorie toate posibilele lecturi, infinite, mai ales în cazul textelor ficțiunii. Când ele intră în circulație istorică, se poate modifica și specificitatea lor generică în esența ei și atunci complexitatea cercetării din unghiul realității crește și mai mult. Studierea dimensiunii virtuale poate ajunge însă la observarea unor caracteristici valabile și pentru planul real al lecturii dacă premisele de la care pornește sunt corecte și dacă mizează pe analize ale unor texte concrete, lăsându-se deschisă dimensiunea generalizărilor.

Pentru că lectura este comprehensiune și interpretare, cititorul vine în contact cu textul înscris generic printr-o acțiune diferențiată de la început prin presupozițiile sale, care trebuie înțelese ca fiind induse, pe de o parte de preconcepția sensului acestuia, iar pe de altă parte de structurarea într-o formă specifică. Dacă cititorul este considerat o instanță în dimensiunea virtuală, succesiunea componentelor caracteristice presupoziției ca proces este indiferentă, pentru că ea se produce împreună cu textul, a cărui componentă este și acest cititor, care are acces la sens/semnificație și formă în același timp. Astfel, un roman, o poezie sau o dramă vor fi preconcepute și ca genericitate specifică, și ca învestire cu sens, particulară prin lectura elementelor paratextului, de exemplu. Situarea în acest înțeles de precomprehensiune a lecturii elementelor peritextuale (motouri, incipituri, chiar și subtitluri – fie ale capitolelor romanelor, fie ale poeziilor integrate într-un volum) este net diferențiată la nivel acțional de primul tip de presupoziții la care s-a făcut trimitere anterior, dar și de parcursul propriu-zis al componentelor generice specifice sau de sinteza lor de prim nivel, ca etape care premerg comprehensiunii propriu-zise, aceea care se produce în actul lectoral. Cel dintâi tip de preconcepții caracteristice acestei componente include, de exemplu, elemente care evidențiază o prefigurare a orizontului de așteptare la nivelul său holistic. Sunt incluse, astfel, elemente ale referinței, precum Autorul (în ipostaza sa de presupoziție reprezentată la nivel lectoral sau de absență a acestei reprezentări), cunoașterea globală a tipului de genericitate, chiar înainte de citirea elementelor paratextuale cu sens determinat într-o anumită măsură (titlu sau notarea genului etc.). Natura „productivă"⁵ a înțelegerii în lectură rezidă, la un prim nivel, în caracteristicile acestei precomprehensiuni a sensului, în care genul literar este obligatoriu implicat.

Parcursul liniar al textului nu poate fi eliminat dintre componentele lecturii, chiar dacă ea este situată în regimul virtual propus, pentru că el diferențiază lectura de ceea ce se înțelege în mod curent prin citire, o etapă obligatoriu implicată, constând în asocierea continuumului lingvistic cu sensul și referința sa. Parcursul liniar, ca un element integrat acțiunii de constituire generică, nu se rezumă însă la acest aspect, trăsătura fiind și motivul pentru care teoreticienii lecturii nu l-au disociat întotdeauna de componenta sintetică, fapt recunoscut și aici. De exemplu, în cazul genericității romanești, el impune citirea în succesiune a capitolelor și subcapitolelor sau a altor componente situate astfel, care alcătuiesc forma specifică, dar la structurarea în sine a romanului nu se ajunge fără revenirile sintetice care poziționează cel puțin în corelație și nu doar în succesiune aceste componente formale și altele (analizate în creații particulare în capitolul al II-lea), precum indeterminările semantice, care sunt în această etapă rezolvate, cel puțin într-o operație preliminară, de asociere cu sensul global. În situația genericității lirice, parcursul liniar are acces la dimensiunea superficial-muzicală a ansamblului textului, dar în perceperea măcar, dacă nu în comprehensiunea propriu-zisă a sensurilor intervine acțiunea de natură sintetică ce presupune o revenire asupra elementelor formale și de sens ale acestuia. Dramaticul se citește liniar prin observarea inițială a aspectelor atât de bine individualizate (într-o ordine cu caracteristici de cadraj: titlul, lista personajelor, subdiviziunile etc., particularizate în capitolul al IV-lea), iar sintetizarea e implicată chiar la nivel de suprafață prin existența celor două textualizări diferite (didascaliile și dialogul), a căror corelare devine obligatorie pentru actul de lectură. Sintetizarea nu trebuie înțeleasă doar ca o însumare formală a aspectelor generice, ci, mai ales, ca o primă treaptă a constituirii semnificației în corelație cu genericitatea inserată textual, pentru că ea include și depășirea intratextualității printr-o primară înscriere în intertextualitate (de exemplu, corelarea prin sinteză cu o componentă particulară a genericității de tipul sesizării elementelor care includ romanul citit în seria romanelor cu o anumită temă, includerea într-o serie tematică a poeziei) etc. Nu întâmplător, teoriile lecturii, trecute în revistă parțial în subcapitolul ulterior, au analizat din diferite perspective această componentă a lecturii. Ea permite o primară, dar fundamentală diferențiere (nu obligatoriu de tip antagonic) a lecturii constitutive din punct de vedere generic și este o componentă a algoritmului conceput la nivelul său procesual.

Cercetarea constituirii prin lectură a genericității (operelor studiate) a devenit posibilă datorită ideilor hermeneuticii filosofice ale secolului XX, în special a celor care se regăsesc în sistemele lui Hans-Georg Gadamer și Paul Ricœur, dar și refundamentării esteticii literare în gândirea lui Hans Robert Jauss. Fără a avea pretenția interiorizării lor în rezonanță cu importanta lor valoare, cartea de față s-a fundamentat doar pe câteva dintre conceptele dezvoltate de autorii amintiți. Ele sunt cele de înțelegere, comprehensiune, interpretare, orizont de așteptare și poiesis, aisthesis și katharsis (chiar dacă acesta din urmă nu a suportat o dezbatere extensivă, pentru că a fost atins doar în două cazuri concrete, deoarece creațiile literaturii române moderne abordate nu îl vizează decât în cazuri de excepție).

Premisele teoretice despre integrarea acțiunilor amintite în relație cu literatura artistică au fost de tipul celor exprimate de cel dintâi filosof citat:

Pentru opera de artă, oricât ar putea ea să apară ca un dat istoric și, pentru aceasta ca un obiect posibil al cercetării științifice, este valabil faptul că ea însăși ne spune ceva – iar aceasta în așa fel încât afirmația ei nu poate fi niciodată epuizată în concept⁶.

Explicitându-se, în dialog cu Heidegger și în contradicție cu deconstructiviștii (Derrida), acesta susține, în același studiu, faptul că „ceea ce este nu poate fi niciodată înțeles în întregime"⁷, referindu-se la Ființă (în sensul heideggerian), dar tendința însăși de a înțelege reprezintă o transformare în sens pozitiv a acesteia în „Ființa întru text" (das Sein zum Texte):

De la Herder încoace recunoaștem în înțelegere mai mult decât un demers metodologic care dezvăluie un sens dat. Având în vedere amploarea a ceea ce este înțelegerea, circularitatea existentă între cel care înțelege și ceea ce înțelege el poate pretinde o autentică universalitate⁸.

În acest sens, lectura a fost concepută aici în seria înțelegerii și, deși prin elementele de genericitate recunoscute în demersul acestei cercetări se dovedește totuși tributară fenomenologiei, caracterul de virtualitate al perspectivei asupra procesului lectoral a aspirat către o astfel de accepțiune a înțelegerii precum cea de mai sus. Astfel, textul literar (în manifestările sale distincte de gen) „este mai mult decât denumirea câmpului-obiect al cercetării literare"⁹ și interpretarea, condiție sine qua non a înțelegerii acestuia, „este mai mult decât tehnica interpretării textelor¹⁰. Acest fapt este un fundament al „ecuației de cunoaștere a lumii, așa cum este ea înscrisă în hermeneutica de sorginte gadameriană și permite considerarea textului (și de aici utilizarea conceptului de genericitate) nu ca un „produs final¹¹, ci ca un „produs intermediar, o fază în procesul comunicării, […] o perspectivă hermeneutică ce tinde către înțelegerea a ceea ce este spus¹². În lectură are loc o fuzionare a orizonturilor deschise ale textului și ale cititorului care duce, în această etapă a înțelegerii și interpretării, către constituirea semnificației.

Firește că interpretarea implicată în actul lectoral nu poate fi abordată fără a rezona cu dezvoltarea teoriei despre aceasta și în opera¹³ lui Paul Ricœur. Ea este implicată în constituirea prin lectură a textelor literare în primul rând ca „explicitare, nu explicație (un demers distinct, nespecific interpretării), a modului în care se corelează acestea cu o referință suspendată. În opinia hermeneutului, atât în cazul ficțiunii narative, cât și în cel al metaforei (considerate ca etaloane pentru genericitatea romanescă și cea lirică în capitolele ulterioare ale tezei) are loc o „inovație semantică¹⁴, iar recunoașterea acesteia se produce în lectura constitutivă. Diferențierile fine la nivelul genericității au în esență același substrat – această inovație semantică:

Acest fenomen constituie problema cea mai importantă pe care o au în comun, în planul sensului, metafora și povestirea. În ambele cazuri survine în limbaj ceva nou, încă nespus, inedit: aici metafora vie, adică o nouă pertinență în predicație, acolo o intrigă simulată, adică o nouă congruență în punerea-în-intrigă. De ambele părți însă, creativitatea umană poate fi identificată și tăiată în contururi care o fac accesibilă analizei. Metafora vie și punerea-în-intrigă sunt ca două ferestre deschise către enigma creativității¹⁵ (s.a.).

Această creativitate este, la nivel lectoral, dedusă din productivitatea imaginației și generează înțelegerea specifică a operei literare. Prin interpretare, se produce o comprehensiune, mediată în mod distinct, împreună cu textul literar – fie că se realizează prin medierea „simbolurilor"¹⁶, fie prin „mijlocirea prin texte"¹⁷ – care tinde către înțelegerea de sine (faptul că hermeneutica în viziunea lui Paul Ricœur se nutrește din teoriile limbajului și din filosofia heideggeriană este un dat ce nu trebuie reiterat). Este vorba despre „a te înțelege în fața textului și de a primi de la el condițiile unui sine diferit de eul aflat în pragul lecturii"¹⁸ (s.a.). Afirmația constituie una dintre convingerile de substanță care au fundat cartea de față. Demersul de cercetare nu a cuprins însă această refundamentare de sine prin lectură la nivelul ei interpretativ, ci s-a limitat la a surprinde, la nivelul unor genericități particulare, mijloacele prin care se poate accede către ea, fie diferențiindu-le în raport cu o paradigmă reprezentată de gen, fie în dimensiune sintagmatică, la nivelul mijloacelor poetice, adică. Reconsiderarea structuralismului în hermeneutica amintită a confirmat, de asemenea, un procedeu aplicat și în această lucrare, în analizele realizate diferitelor texte ale corpusului.

Intenția lui Hans Robert Jauss de a defini¹⁹ experiența estetică cu precădere în arta literară, dar cu extinderi exemplificatoare în alte arte a dus la evoluția teoriilor lecturii către receptare, dar, în beneficiul cercetării procesului constituirii prin lectură a textului literar, și la teoretizarea unor concepte valide, precum cel al „presupozițiilor estetice care însoțesc incontestabil actul receptării sau al „distanței de rol și al „identificării ludice" cu personajul literaturii prin care estetica acestuia a devenit consubstanțială cu dezvoltările hermeneuticii.

Componenta comprehensivă și interpretativă a actului de lectură trebuie tratată și ca experiență estetică, pentru că acesta este, independent de unghiul analizei, modul în care poate fi numită diferența specifică față de celelalte activități umane. Abordarea dimensiunii comunicative (latura comunicativă) a experienței estetice a lecturii, în acest caz, dar și discuția despre „caracterul revelator al experienței estetice ca pre-viziune"²⁰, considerate de criticul german „însușiri structurale ale experienței estetice, sesizabile mai ales ca aspecte ale comportamentului receptiv și comunicativ²¹, sau viziunea despre „latura productivă a experienței estetice²² și cea despre „latura receptivă²³ a acesteia sunt tot atâtea argumente pentru includerea teoriei sale în acest capitol delimitativ și în substratul analizei ulterioare. Deși consideră experiența estetică în domeniul experiențelor de natură socială, fapt nearondat demersului nostru, afirmarea cu precizie a „caracterului voluntar al comprehensiunii prin intermediul esteticului²⁴ este o provocare către un viitor obiect al cercetării. Lectura constitutivă se situează în corelație conceptuală cu „desfătarea-de-sine-în-desfătarea-cu-altul"²⁵ și a fost acceptată ca atare, doar că această experiență a alterității a fost concepută ca dependentă de genericitatea în care este ea înscrisă. Modul în care survine acest fapt în interiorul componentei comprehensiv-interpretative a lecturii este o dimensiune urmărită în cele trei capitole ulterioare ale acestei teze, care nu și-a propus epuizarea tuturor posibilităților de analiză a acestui proces, ci doar o revizuire a perspectivelor din care raportul lectură/gen literar poate fi privit și a valențelor care trebuie completate în acest punct critic al cercetării literare. Pretenția de originalitate în această etapă postmodernă a teoriei lecturii este mai degrabă un deziderat, atâta vreme cât ea este fundamental o re-scriere teoretică. Originalitatea nu a fost vizată în aceeași măsură în care a fost urmărită acuratețea accesului teoretizant la un câmp și un obiect al analizei atât de incitant prin noutatea perspectivei din care el s-a realizat.

1.2. Perspective asupra lecturii

1.2.1. Lectura ca efect

Concepția care s-a apropiat cel mai eficient de dimensiunea afectivă a lecturii operei literare este teoria efectului, care s-a constituit ca o grefare fenomenologică în știința literaturii. Ea a descris într-o manieră specifică activitatea care se constituie în obiectul de studiu al tezei de față și pornește de la o accepțiune individualizată a textului și a cititorului (care au fost dezvoltate în subcapitolele imediat următoare) ca elemente ale unui ansamblu care funcționează doar împreună în constituirea sensului care se realizează în lectură. Această teorie se situează, de asemenea, în conexiune cu dezvoltarea hermeneuticii moderne, în special cu cea conceptualizată de Hans-Georg Gadamer, care include lectura între modalitățile prin care cel care citește se desăvârșește pe sine într-o acțiune împreună cu textul, ce constă în implicarea obligatorie a dimensiunii precomprehensiunii, a înțelegerii-comprehensiune și a interpretării în accepțiunile date lor în această paradigmă de gândire. Teoria efectului împrumută din domeniul fenomenologic și hermeneutic termenii acestei descrieri, de la cel de „efect până la cel de „orizont de așteptare, de la cel de indeterminare textuală până la cel de „cerc hermeneutic etc. Ea concepe textul literar ca pe un compus cu date obiective, reprezentate de elemente formal-lingvistice, și cu date subiective, care pot fi completate de lector și care permit astfel constituirea lumii textului în integritatea ei. Pe de o parte, textul este integrat într-un context reprezentat în diferitele sale accepțiuni, fie ca referința în relație cu care se produce transmiterea sensului, fie ca un context intertextual, în sensul de ansamblu de texte în relație cu care se poate transmite sensul etc., pe de altă parte, el este înțeles întotdeauna procesual, având caracter de „survenire²⁶. Aceasta înseamnă „străpungerea referinței²⁷ prin „adresarea către lume a unui autor²⁸, combinarea elementelor contextuale, apelarea unui cititor ca urmare a experienței estetice care are loc în lectură. Cititorul real nu este analizat decât într-o ramură a teoriilor efectului, care nu a preocupat cercetarea de față²⁹; cel care interesează studiile teoriei efectului, în sensul în care a fost preluat și în această teză, este înțeles în regim virtual și euristic, constituind un pion semnificativ în constituirea semnificației textelor de ficțiune la nivelul genericității. A o studia pe aceasta din urmă din perspectiva rolului de constituire deținut de un astfel de cititor la nivelul unor genericități distincte înseamnă în primul rând verificarea diferențierilor efectului de lectură la nivel romanesc, liric și dramatic, a modului în care se produce survenirea amintită la nivelul unor texte care confirmă aceste tipuri generice și, nu în ultimă instanță, observarea particularităților sesizării și imaginării care stă la baza acestui efect ³⁰.

1.2.1.1. Perspectiva fenomenologiei lecturii asupra modalității în care se realizează aceasta are la origine concepția că ea este un act de comunicare specific, constând în faptul că repertoriul ³¹ și strategiile textului ³² (a se vedea și Wolfgang Iser, Actul lecturii…, p. 243), care prestructurează potențialul textului, sunt componente comunicaționale care se desăvârșesc în situația dată în măsura în care ele „se înfățișează cititorului ca un corelat al conștiinței"³³. Textul se relevă astfel ca locul în care se produce acest act de comunicare, iar din această cauză, conform lui Wolfgang Iser, „se impune să prezentăm actul lecturii ca pe un proces de interacțiune (Wechselwirkung ³⁴), dinamică între text și receptor"³⁵.

Acest fapt implică bidirecționalitatea efectului lecturii: pe de o parte, apariția sensului textului în conștiința cititorului, pe de altă parte, constituirea acestuia (mergând până la interpretare) de către cititor. Implicațiile modalității numite de a concepe esența lecturii sunt multiple și ele argumentează „creativitatea procesului de receptare"³⁶:

Autorul și cititorul poartă în sine și împart jocul fanteziei, care nu ar putea fi inițiat dacă textul ar avea pretenția de a fi doar o regulă de joc. Pentru că lectura devine doar atunci plăcere, când productivitatea noastră intră în joc, adică acolo unde textele ne oferă șansa de a ne activa capacitățile³⁷.

Aceste afirmații, intenționat reproduse ca atare, sunt unele dintre principiile care alcătuiesc fundamentul teoretic al tezei de față; ea este motivată de necesitatea de a răspunde încă o dată la întrebările, cu siguranță încă în actualitate, în legătură cu procesualitatea lecturii, cu esența acestei procesualități, situată aici în corelație cu genericitatea, văzută de asemenea ca un proces.

Dacă lectura unui text de ficțiune presupune construcția acestui corelat în conștiință, atunci la nivelul acesteia se pot evidenția trăsăturile liminare ale distincției diferitelor subtipuri ale genericității: dacă în privința romanului modern corelatul acesta presupune mai ales trăsături sintetice, în ceea ce privește poezia, simultaneitatea este modul în care acesta survine în conștiință, iar în lectura textelor care actualizează genul dramatic, tensionalitatea lectură-spectacol, diferența specifică față de celelalte. Aceste aspecte, a căror enumerare pare acum metaforică, vor constitui preocuparea capitolelor ulterioare. Fenomenologia lecturii, nu întâmplător evocată, permite „clarificarea actelor prin care textul se traduce în conștiința cititorului"³⁸, iar instrumentele de analiză pe care ea le pune la îndemâna cercetării, de la concepte la procedee, sunt utile în realizarea diferențierilor urmărite în această teză.

Faptul că, în concepția lui Wolfgang Iser, „cititorul se mișcă înlăuntrul obiectului său (textul, ca obiect înțeles prin altă aptitudine decât procesul propriu-zis al percepției, n.n.) ca un punct de perspectivă"³⁹ permite înțelegerea lecturii ca „sesizare" estetică în textele literaturii artistice. Textul ficțional nu poate fi conceput ca un obiect empiric ce trebuie cunoscut; acest dat explică de ce nu poate fi asumat în etapa inițială doar prin intermediul percepției, ci suscită imaginarea⁴⁰; ea se nutrește din ceea ce, după lecțiile fenomenologiei filosofice, se numește sinteză pasivă⁴¹, însumând etapele construirii corelatului în conștiința cititorului, printre care protensiunea, rememorarea etc. (amintite de criticul citat și tratate distinct):

Textul însuși nu este nici așteptare, nici amintire, astfel încât dialectica viziunii anticipative și a celei rememorative devin punctul de pornire pentru constituirea unei sinteze prin care pot fi identificate relațiile dintre semne și poate fi reprezentată echivalența lor. Astfel de sinteze sunt de o natură specifică. Ele nu se manifestă nici în forma lingvistică a textului și nu sunt nici o pură fantasmă a imaginației cititorului. Proiecția care se realizează aici nu se desfășoară într-un singur sens. Pe cât de cert este ea o proiecție a cititorului care își are punctul de plecare în acesta, pe atât de cert rămâne ea condusă de semnele care