Un Bărbat, O Fată, O Insulă Pustie - Un Roman De Dragoste (Volumul 6)

De Uirebit

„O meritam! Prea multe porcării făcusem la viața mea!
Dumnezeu se mâniase pe mine.

Abia acum înțelegeam că, indiferent cât de tare fugi de soartă, până la urmă tot te ajunge din urmă și tot primești ceea ce meriți. N-ai cum să fugi la infinit de pedeapsă. Te urmărește toată viața încet, dar sigur. E acolo, doar la un pas în urma ta, ca o ghiulea legată de piciorul ocnașului.

Pedeapsa șchiopătează, dar vine șontâc-șontâc după tine.

Oh, o meritam! Totul se plătește în viață.
Doar un prost ar putea crede altminteri.”

• Limbă: Română
• Editor: Uirebit
• Data lansării: 27 mai 2020
• ISBN: 9780463809488

Uirebit

Deși cochetam de multă vreme cu acel „Vaaai, ce mi-ar plăcea să scriu și eu o carte!”, aventura mea scriitoricească a început destul de târziu.Împlinisem deja 44 de ani și tot nu găseam cartea care să mi se potrivească ca o mănușă.Singura soluție era s-o scriu chiar eu :)Mi-am rumegat câteva zile ideea, apoi i-am spus nevesti-mii:- Știi ceva? Dacă tot nu găsesc o carte care să-mi placă, probabil c-a sosit timpul să scriu eu una. Vorbesc serios. Eu sunt Alesul! Eu o să salvez literatura română! Tipele o să doarmă cu poza mea sub pernă și-o să se pișe pe ele de emoție când o să vină la lansările mele de carte.- Doamne, ajută! mi-a răspuns ea.Și m-am așezat la masa de scris. Și-a trecut 2014... și 2015. Apoi 2016.Prin 2017 am început să mă îngrijorez. Afurisita de carte nu mai voia să se termine.Am pus pixul jos și am clipit des. Mi-am analizat rezultatul muncii, apoi am oftat și am tras concluzia:- E clar, omule! Ești grafoman.Și adevărul m-a eliberat instantaneu, mi-a luat o piatra de pe inimă. Am aruncat într-un folder toată munca mea, după care (să nu faceți ca mine) m-am dus repede și mi-am cumpărat șase beri și o sticlă de vodcă.Și, uite-așa, am scăpat de păcatul scrisului și mi-am reluat viața obișnuită.Totuși, la începutul lui 2018 am dat accidental peste afurisitul de manuscris. L-am recitit și, culmea, chiar mi-a plăcut. Jur că m-am bucurat de fiecare pagină.Acum a venit vremea să vă bucurați și voi.Hai, lăsați naibii vodca și berea! Puneți mâna și citiți o carte adevărată!

Previzualizare carte

UN BĂRBAT, O FATĂ, O INSULĂ PUSTIE

un roman de dragoste de Uirebit

VOLUMUL 6

Ediția I

Copyright Ⓒ 2020 - www.uirebit.com - Toate Drepturile Rezervate!

Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată, în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video,exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea autorului.

Tatălui meu.

Aceasta este o carte de ficțiune. Denumirile, personajele, locurile, întâmplările și incidentele descrise sunt produse ale imaginației autorului și sunt folosite într-o manieră literară fictivă. Orice asemănare cu persoane actuale, în viață sau decedate sau cu întâmplări prezente sau trecute este pură coincidență.

01. Tu mai vrei să mori?

– De ce te porți ca un copil? Crezi că ești singurul care vrea să plece de aici? Îmi doresc și eu la fel de mult, dar acesta nu-i un motiv ca să...

– Ca să ce? o întreb furios. Ca să ce, Eva?

Nu-mi mai pasă de nimic; mi-am pierdut complet pofta de viață. Tocmai am aruncat cât colo peștele fript pe care mi l-a adus. Sunt două zile de când m-am afundat într-o muțenie adâncă și tot două zile de când nu mai mănânc.

Am rugat-o să mă lase în pace. În prima zi m-a lăsat, apoi a început să se țină scai de capul meu. Nu mai pot; mă enervează, mă scoate complet din sărite! Era mai bine să fi ajuns singur pe insula asta!

Desfac nervos capacul sticlei de plastic și beau un pic de apă. E singurul lucru de care mai am nevoie: apă!

Dar nu de blestemata de apă albastră care ne înconjoară. Nu mai vreau să am parte de afurisitele de valuri care nu mai contenesc să vină și să plece de pe plajă.

Și ziua, și noaptea, secundă după secundă, se aude doar zgomotul valurilor. Le văd toată ziua, le visez toată noaptea, mi-au intrat adânc în cap.

E ciudat că există pe lumea asta oameni care cumpără CD-uri cu zgomotul valurilor. Le ascultă la serviciu, ca să se relaxeze, le ascultă acasă, înainte de culcare…

Dar eu aș vrea să le amuțesc și nu pot. Le aud chiar și dacă îmi astup urechile. Insula asta stearpă și valurile ei mi s-au întipărit pe creier. Le urăsc!

Și o urăsc și pe ea. De ce se ține întruna după mine? De ce?

Eva merge și ridică peștele, apoi suflă firele de nisip de pe el și-l rupe în două. Se așază liniștită la câțiva pași de mine și mănâncă fără grabă.

Nu mi-e poftă câtuși de puțin! Tot ce reușește este să mă irite și mai și! Aș înota undeva, departe, doar ca să n-o mai văd în veci. Oamenii nu-s făcuți ca să rămână mereu în același loc și să facă mereu aceleași lucruri. Dacă n-o să plec, o să înnebunesc! Eva e mai rea decât moartea! Și valurile, soarele, nisipul care-ți intră în fund… Totul e atât de trist! Mi-e inundat sufletul de tristețe și mă doare aproape fizic.

Îmi întorc fața de la ea. Cred că mai am un pic și încep să plâng. Nu vreau să plâng de față cu ea, dar e o afurisită și ține morțiș să fie prezentă.

– Vreau doar să fiu singur! spun gemând. Te rog… lasă-mă singur.

Nu mai am energie nici măcar ca să vorbesc. Nu e depresie… e mai rău! E cea mai adâncă și mai întunecată stare pe care am avut-o vreodată. Nu m-am simțit așa nici măcar în ziua când am pierdut-o pe mama. Și era… mama!

– Vrei să mori? întreabă ea simplu.

– Cred că da, îi răspund, fără să mă mir câtuși de puțin că m-a citit cu atâta exactitate. De fapt… sigur da! Sută la sută! Vreau să mor!

– Eu una vreau să trăiesc! șoptește ea cu o față gânditoare. Îmi doresc tare mult să trăiesc!

– Atunci, trăiește sănătoasă!

– N-ar avea nicio logică să mor! Sunt tânără, am apă, am pește… De ce să mor pe insula asta? Pentru că ești tu bosumflat? Nu, nu… exclus! Refuz să mor!

Se întinde pe burtă și își pune bărbia în palmă. Acum arată exact ca o persoană plecată în excursie, care stă întinsă cuminte lângă un foc de tabără, pregătită să depene povești.

– Bineînțeles că nu, spun exasperat. Undeva, într-o bancă din lumea asta mare, stau pitiți un milion și jumătate de euro și te așteaptă. Trebuie să trăiești ca să poți să-i toci! Normal că nu vrei să mori.

– Prostii! spune ea rânjind. Mi-aș dori să trăiesc chiar și dacă n-aș avea niciun ban. Chiar de-ar fi să fiu săracă lipită pământului… chiar dacă aș fi oarbă și surdă și… n-aș avea nici mâini, nici picioare, eu tot aș vrea să trăiesc! Știi… ești tare obtuz.

– Dar de unde ai atâta energie, Eva? o întreb uluit. Ești doar o mână de om… și micuță, și femeie… Ai pe dracu' în tine sau care-i treaba?

– Dar, dacă tu ții cu tot dinadinsul, continuă ea fără să mă bage în seamă, putem să murim împreună. Sunt de acord, Tiberiu! Vreau să mor împreună cu tine. Și, după ce o să murim, o să fim, desigur, tot împreună! Chiar așa! O să te bântuiesc o veșnicie, undeva, într-un univers paralel. Probabil tot pe o insulă, dar mai mică.

– Dar parcă acum două secunde ziceai că vrei să trăiești, nemțoaică afurisită! zbier eu. Acuma vrei să mori cu mine? Tu ba trăiești, ba mori! Ce-i cu glumele astea?

– Nu glumesc! Vreau să trăiesc, dar – dacă tu vrei să mori – sunt dispusă să murim împreună, ținându-ne de mână. O să fie super!

Oftez. E nebună de legat! Pentru o clipă, simt nevoia să pufnesc în râs, dar îi privesc fața și-mi trece.

– Așa deci! spun plictisit. Și cum te-ai gândit să rezolvi problema? Strigăm banzai și murim de plictiseală? Sau, poate, mai ai și alt plan! Ai?

– Sunt femeie, Tiberiu! Eu am întotdeauna un plan pentru orice situație. Vrei să murim? Foarte bine! Se rezolvă în maxim cinci minute. Chiar sunt teribil de curioasă să văd ce față o să faci când o să ajungi pe lumea cealaltă. Hai să nu mai pierdem timpul. Hai să murim!

O privesc uluit. Are o față cât se poate serioasă. Îmi întoarce senină privirea.

– O să… doară?

– Absolut deloc! răspunde ea zâmbind. Îți promit eu că n-o să doară. Ziua asta va fi ultima noastră zi pe insulă. Scăpăm de aici și… nah… ne revedem în partea cealaltă.

– Lasă prostiile! Promite-mi că n-o să fie... Ba nu! Jură-mi că n-o să mă doară.

– Fricos laș ce ești! spune ea batjocoritoare. Până la urmă, se pare că nu prea ești hotărât să mori, așa-i? Erau doar niște vorbe aruncate în vânt, iar tu… ești doar un flecar nenorocit!

Tac și o privesc derutat. Glumește sau nu glumește? Cu Eva nu știi niciodată.

– Bine! mă decid brusc. Ce mi-e una, ce mi-e alta? De acord! Hai să murim împreună!

– Vino cu mine, spune fata, ridicându-se de pe nisip.

O urmez. Ne apropiem de plajă și curgerea afurisită a valurilor se aude tot mai tare. Exact de asta voiam să scap și ea mă aduce aici. Îmi vine să mă iau cu mâinile de cap.

– Uite! spune Eva, oprindu-se în fața unei capcane pentru pești. Iată soluția tuturor problemelor noastre.

– Un pește în patru culori! șoptesc înspăimântat, apoi privesc cu toată atenția vietatea care dă liniștită din aripioare. Blestematule!

– De ce-i vorbești așa? întreabă fata mirată. Mai bine te-ai bucura!

– Un pește în patru culori? repet tot mai încruntat. Să mă bucur?

– Nu-i așa că-i minunat felul cum aranjează Dumnezeu lucrurile? Acum vrei să mori și, în secunda următoare, El îți trimite soluția! continuă ea, îndreptându-se spre capcană.

– Stai un pic! spun îngrijorat. Stop! Oprește-te! Ce vrei să faci?

Fata se întoarce și se uită la mine de parcă aș fi picat din lună.

– Cum adică „ce vreau să fac"? Fac ceea ce am stabilit împreună. Îl scot de acolo.

– Cu mâna? țip exasperat.

– Da, cu mâna! răspunde ea zâmbind. Nu asta era ideea?

– Nuuu! Nu era așa!

– Ba da! Și, ca să te pot întâmpina în partea cealaltă, trebuie să mor eu prima! Oh, abia aștept! Trebuie să văd ce față o să ai când vei ajunge dincolo și vei găsi tot o insulă, dar mai mică! Merită să dau un milion și jumătate de euro doar ca să-ți văd fața! O să fie atât de amuzant. Ha, ha, ha!

Mă uit hipnotizat când la ea, când la spinii de pe spinarea peștelui. Ghimpii negri și otrăviți arată ca niște țepușe lungi.

– Tu nu ești normală, Eva! bolborosesc și un fior rece mă străbate din ceafă până-n tălpi. Stai un pic! Hai să ne mai gândim... Să mai calculăm!

– Prostii! spune ea, sărind în apă dintr-un salt.

Mă reped cu ochii holbați spre capcană. Peștele în patru culori se agită și începe să înoate ca nebunul în spațiul acela strâmt.

Țip îngrozit și o prind pe Eva de subțiori, o trag afară din apă și-o târăsc câțiva pași pe nisip.

– Dă să-ți văd picioarele! spun și simt că-mi dau lacrimile.

– Stai liniștit că nu m-a înțepat! spune ea albă la față. N-a avut timp. Ce te agiți așa?

Stă așezată pe nisip și mă privește cum îi analizez gleznele și tălpile. Le ridic pe rând și mă uit atent la ele. Apoi o prind de umeri și o scutur plângând.

– Tâmpito! Tâmpita naibii!

– Nu așa se vorbește… cu o femeie! șoptește ea.

– Prostuțo! îngaim și îi îmbrățișez strâns picioarele. Simt cum tremură.

– Mda, așa mai merge! râde ea. Îmi... îmi place cum îmi săruți genunchiul. Sărută-l și pe celălalt. Așa! Sărută-i pe amândoi!

Îi abandonez deodată picioarele și o cuprind în brațe. Eva nu mai poate să scape de mine. N-o să se mai bage niciodată în groapa aceea a morții. O s-o strâng în brațe tot timpul, chiar și când va dormi. Nu o mai las, nu! E nebună și nu știe ce face.

– Vezi? spune ea cu fruntea lipită de umărul meu. Am avut dreptate. Doar ți-am spus foarte clar că n-o să mor pe insula asta.

– Da! gem eu și o sărut pe cap. O să trăiești, Eva!

Părul ei blond e mătăsos și fierbinte. Cred că asta era, cred că a bătut-o soarele în cap.

– Tu mai vrei să mori? întreabă ea în șoaptă.

– Nu! îi spun repede. Promit să nu mor niciodată! O să stau lipit de tine aici și o să te țin în brațe totdeauna. O să fiu viu! O să fiu aici, lângă tine!

– Totdeauna?

Îi prind fața în mâini și îi strivesc buzele cu buzele mele. De acum, n-o s-o mai las din mână niciun moment. O s-o sărut așa mereu. Și o să am grijă de ea!

– Totdeauna!

02. NU O AM MICĂ!

Este evident c-o să iau din nou bătaie! În mai puțin de trei minute, Eva îmi ia un cal, apoi regina și îmi confirmă bănuielile.

– Mai facem încă una? întreabă ea cu gura până la urechi.

– Poate mai târziu, îi răspund zâmbind. Auzi... pe unde ai fost tu azi-noapte? Ai lipsit cam o jumătate de oră.

– Secret! spune ea, făcându-mi din ochi. Dar tu nu dormeai?

– Nu!

– De ce?

– N-am reușit să mă odihnesc. Am avut un coșmar și mi-a sărit somnul.

– Alt coșmar? face ea mirată. Tot cu soldați care au debarcat pe insulă?

– Nu, îi răspund râzând, nu cu soldați. Mai groaznic! M-am văzut pe mine în oglindă.

– Ăsta da coșmar! spune ea, dând aprobator din cap. Te înțeleg perfect! Și cum a fost? Unde era oglinda? De unde ai făcut rost de ea?

– Promiți să nu râzi?

– Normal! Doar e un coșmar, nu?

– Eva, uneori – când mă doare capul – adorm și… visez niște chestii care mi se par fantastic de reale! Am impresia că nu mai sunt aici, pe insulă. Sunt confuz.

– Dar unde ești?

– Undeva, într-un fel de apartament sau într-o cameră de hotel. Nu e vorba de un loc cunoscut, nu l-am mai văzut niciodată! Și, totuși, îmi pare teribil de familiar. Eva analizează tăcută piesele de șah. Mă trezesc în locuința aceea, continui eu, și mă comport ciudat.

– Ciudat cum?

– E ciudat că nu mă sperii deloc. E familiar… parcă aș fi la mine acasă.

– Și ce faci acolo?

– Uneori mă uit pe geam. Sau ies în balcon și îmi rotesc ochii deasupra priveliștii. Sunt niște clădiri vechi acolo. Fumez o țigară pe balcon, după care intru înapoi în cameră. Ce ciudată cameră! Totul este vernil, iar lenjeria de pe pat e singura chestie albă. În rest, fotoliile, măsuța, draperiile sunt vernile. Până și canapeaua e vernilă. Uneori mă arunc în patul acela nevernil și trag un pui de somn.

– Dormi în vis?

– Da! pufnesc amuzat. Alteori caut ceva în frigider. Frigiderul nu e nici el vernil. E un frigider alb, obișnuit, însă ceva mai micuț. Știi ce este în frigider? Un platou pe care sunt ștrudele cu mere. Iar pe măsuță, chiar pe centru, este așezată o ceașcă de capucino cu multă spumă. Foarte multă! Și are și ciocolată rasă pe deasupra!

– Asta este explicabil! spune ea râzând. Ți-am împuiat capul cu toate poftele mele. Nu mă mir că le și visezi!

– Da! confirm zâmbind. Iar alteori stau în fotoliu și scriu ceva pe niște coli de hârtie, iar pixul se mișcă repede și foile se umplu una după alta. Dar nu întotdeauna! Uneori mă enervez și mai rup câte o foaie. Pe podea sunt împrăștiate ghemotoace de foi rupte și mototolite. Rup, apoi iar scriu. Alteori deschid laptopul și tastez de zor tot ceea ce am scris pe foile acelea.

– Și ce scrie pe ele?

– Habar n-am! Dar, de scris, scriu mult! Iar uneori mă enervez și abandonez scrisul. Mă ridic din fotoliu și ies afară, ca să fumez pe balcon și, culmea, mă trezesc vorbind singur.

– Ce spui?

– Nu știu, nu-mi amintesc! Ceva legat de ceea ce-am scris pe foi. Mă enervez destul de des și boroscodesc sau înjur sau... nu știu. Am visat asta de două ori până acum și de fiecare dată m-a durut capul înainte de culcare. Înainte! Trebuie să fie o legătură între durerile mele de cap și coșmarul acela.

– Care coșmar? întreabă Eva ridicând din umeri. Până acum, eu nu văd niciun coșmar aici. Doar un tip care scrie și înjură și… vorbește singur.

– Ba da, uite... o să-ți povestesc ceva bizar despre oglinda de acolo! De exemplu, ultima oară când mi s-a întâmplat să mă trezesc în locuința aia, adică azi-noapte, m-am dus până la baie și m-am pișat, apoi m-am dus la chiuvetă și m-am spălat pe mâini și...

– Bravo!

– Bravo ce? întreb mirat.

– Te-ai spălat pe mâini după. Asta-i bine.

– Eva, ai luat-o razna? Eu încercam să-ți explic altceva!

– Spune.

– Nu mai contează! Hai s-o lăsăm baltă!

– Nu. Te rog, spune-mi.

– Ei, bine... uite, îți spun: mă spălam pe mâini și am ridicat privirea și m-am văzut în oglindă.

– Arătai diferit?

– Nu. Aproape la fel! De fapt... nu chiar la fel. Aici e problema! Era o mică diferență: nu mai aveam cicatricea de deasupra sprâncenei stângi. Și eu o am de când mă știu.

– Poate nu te-ai uitat cu atenție în oglindă.

– Ba da, Eva. M-am uitat cu toată atenția și nu mai era. Nu exista! Pielea era curată. Și mai era încă o ciudățenie. Privirea tipului din oglindă!

– Ce era cu ea?

– Nu era privirea mea. Eu îmi cunosc bine căutătura și aia sigur nu era a mea. Felul cum se uita la mine tipul din oglindă era cumva și străin, și dușmănos. Iar când m-am frecat la ochi și m-am uitat mai cu atenție, tipul din oglindă părea... amuzat. Parcă știa ceva ce eu nu știam. Ceva… un secret! Parcă voia să-mi spună că m-am rătăcit în camera aceea, că locul meu nu era acolo. Însă nu spunea nimic. Tăcea și zâmbea, dar era un zâmbet disprețuitor.

– Brrr... ai dreptate. E coșmar în toată regula!

– Însă, în rest, arăta exact ca mine. Și, când i-am văzut privirea, m-am speriat îngrozitor și m-am trezit.

– Bine că a fost doar un vis.

– Care vis? A fost un coșmar și mai aveam un pic și mă pișam pe mine, nu în vis, ci în realitate! Simt cumva că tipul care se uita la mine din oglindă... nu mă place deloc. Îmi pregătește ceva! Zâmbetul lui părea... prevestitor. Eva, cred că o să mi se întâmple ceva rău!

– Hai, gata cu prostiile, Tiberiu!

– Dar, Eva...

– Am spus gata! Să nu mai vorbim deloc despre asta. Nu mai vreau!

O privesc oftând și, fără să-mi dau seama ce fac, ridic mâna și-mi pipăi fruntea. Cicatricea e tot acolo, la locul ei. Mulțumesc, Ella!

– Mai jucăm una? o întreb, arătând tabla de șah cu degetul.

– Nu, nu acum! spune ea dusă pe gânduri, apoi adaugă brusc: Eu sunt convinsă că nu ai niciun motiv ca să te îngrijorezi.

– De ce?

– Pentru că totul din cameră era în vernil. Hai să fim serioși, Tiberiu! Cine este atât de lipsit de imaginație încât să-și mobileze totul, absolut totul în vernil? E o prostie! Omul ăla nu are niciun fel de gust. Hainele erau tot pe vernil?

– Nu mai țin minte. Ai avut dreptate, nu trebuie să mai vorbim despre asta.

– Eu sunt totuși tare curioasă ce scria tipul pe foile acelea. Ce marcă era laptopul?

Mă ridic exasperat și o las vorbind singură. O să fac o baie în mare. Un pic de apă caldă și sărată e tot ce-mi trebuie, ca să mă mai spele de draci.

Vine și Eva și ne stropim cu apă. Spre seară, dispare de pe plajă vreo zece minute și revine ținându-și mâinile la spate.

– Am un cadou pentru tine! mă anunță ea surâzând. Ia ghicește ce țin la spate!

– Un pachet de țigări cu aromă de cireșe, spun zâmbind. Brichetă am eu! Dă-le-ncoace!

Fata mă privește mirată.

– Dar ce-ți veni? mă întreabă. Ai vreo obsesie cu țigările? Credeam că, după trei luni, ai scăpat de pofta asta.

– Glumești? Te-aș vinde și pe tine pentru un pachet de țigări! De fapt, tu ești minionă. Fie! Jumătate de pachet!

Eva îmi aruncă în cap ceea ce ascundea la spate.

– Slipii mei? îngaim aiurit. Sunt chiar slipii mei! De unde, naiba, i-ai scos?

– I-au adus valurile la mal, mormăie ea nervoasă, iar eu ți i-am spălat cu mâna mea și i-am pus la uscat. M-am ferit de tine, pentru că am vrut să-ți fac o surpriză, iar tu vrei să mă vinzi pe-o jumătate de pachet de țigări?! Foarte frumos, Tiberiu!

– Scuze! spun luând-o în brațe. Dar chiar nu aveam nevoie de ei. Poți să-i arunci înapoi.

– Ba dimpotrivă, face ea ferindu-și obrazul, te rog să-i porți! Toată ziua umbli gol pușcă, ca omul preistoric.

– Și nu-mi șade bine?

– Absolut deloc! N-ai stofă de om preistoric! Omul preistoric mergea și vâna pentru femeia lui. Îi aducea azi un mamut, mâine un crocodil, poimâine un tigru cu dinți sabie... Tu mă ții doar cu pește. Ce-i asta? întreabă ea deodată.

– Este... ăăă… erecția mea.

– Exact așa cum ziceam! pufnește ea. N-ai deloc stofă de om preistoric!

– Adică? o întreb înmărmurit.

Eva cască și se întinde ca o pisică, apoi se așază liniștită pe nisip cu spatele la mine.

– Adică? repet eu bosumflându-mă.

– Adică o ai mică! Omul preistoric avea ditamai măciuca! De aceea și omora fel de fel de animale! Avea cu ce!

– Eva...

– Nicio Eva! mă pune ea la punct. Liniște! Vreau să dorm! Poate reușesc să visez și eu camera aceea pe vernil. Mă interesează mai ales ștrudelele din frigider. Apropo... ceașca de capucino era începută? Ai apucat să bei din ea?

– Nemțoaică afurisită! bolborosesc eu și simt că mă sufoc. Nu o am mică, fir-ai tu să fii!

– Mda, continuă să visezi, Tiberiu!

– Poate ar fi trebuit totuși să te înțepe blestematul acela de pește! spun furios la culme. Da! Nu trebuia să te scot de acolo! Îți repet încă o dată și bagă la cap: NU O AM MICĂ!

– E chiar mai mică decât un pachet de țigări! spune Eva, ducându-și mâna la gură și căscând. Scuze... jumătate de pachet.

N-are niciun rost să mai stau și să-i ascult balivernele. Mă întorc și plec.

Sunt atât de nervos încât nici nu mai văd pe unde calc. Presimt că astăzi o să mă doară capul din nou și, dacă o să mă doară capul, cu siguranță c-am să-l visez iarăși pe idiotul acela care-mi seamănă și care n-are nimic mai bun de făcut decât să scrie toată ziua!

Chiar așa! Oare cu ce naiba umple toate foile alea? Adică… ce poți să scrii toată ziua? Despre ce? Despre cine?

Nemțoaică afurisită!

03. Mâncare sută la sută vegetariană

Nu știam cât e ceasul, dar nici nu-mi păsa! M-am întors de pe dreapta pe stânga și am deschis mirat ochii; perna de alături era goală și tristă. Unde era Tabita mea?

M-am ridicat în coate și am clipit confuz. Camera părea acum întunecată. Apoi ușa s-a deschis și camera s-a luminat veselă.

– Ai de gând să stai în pat toată ziua? m-a întrebat Tabita pe un ton neutru.

– Îhî! am răspuns, întinzându-mă și căscând. Hai, Tabita, vino înapoi în pat!

M-a privit lung și a ieșit. Am oftat și m-am ridicat din așternuturi fără niciun chef. În pat era atât de cald și de bine. În cameră… nu prea. Decembrie, deh!

„Cineva ar trebui să facă un foc în soba asta! mi-am zis, căutându-mi hainele. La bloc e fain; apeși pe un buton și ai rezolvat problema."

Tabita a revenit cu un braț de lemne. Am privit-o în timp ce deschidea portița și făcea focul. Deci ea era butonul. Și nici măcar nu trebuia să fie apăsat.

Am privit pe geam și mi-am dat seama unde fusese plecată. Pe hornul de la căsuța cea mică fumul ieșea de zor.

„Deci mă-sa e prioritatea ei numărul 1 și eu vin pe locul 2! mi-am zis. E bine de ținut minte! Iar după ce-o să moară bătrâna, eu voi deveni prioritatea numărul 1. Oare câți ani are maică-sa?"

* * *

Era aproape ora 12 și deja mă plictiseam de moarte.

În dormitor era cald bine. Nu mă mai băgasem în pat, deși ce naiba poți face iarna decât să stai în pat și să citești o carte?

N-am găsit nicio carte, așa că mă lăfăiam în fotoliu și butonam telecomanda televizorului de pe un post pe altul. Știri, reclamă la vodcă, sfârșit de film, reclamă la pastă de dinți, un documentar despre al doilea război mondial, reclamă la pastile pentru dureri de cap și… tot așa. Apoi o luam de la capăt.

– Mamă, ce plictiseală! am spus extenuat. Dar voi ce faceți iarna aici?

Tabita stătea tăcută în celălalt fotoliu și croșeta de zor. Făcea un fel de mileu și andrelele se mișcau repede-repede, de parcă aveau o viață proprie. Și, în timp ce andrelele croșetau singure, Tabita mi-a răspuns cu un surâs:

– Iarna nu prea facem mare lucru! Dimineața, după cum ai văzut deja, facem foc în sobe. Apoi îngrijim animalele. Le dăm de mâncare, le facem curat. În restul timpului... treburi de zi cu zi: gătit, curățenie, spălat rufe. Tu ai crescut la bloc?

– Nu, la casă! Dar de chestiunile astea se ocupa mereu altcineva.

Tabita a început să râdă, apoi mi-a zis privindu-mă cu un soi de milă:

– Ți-am spus de la bun început că nu ne potrivim! Te-ai plictisi aici, Tiberiu. Ai vrut să ne culcăm de ziua ta? Foarte bine, ai primit exact ce-ai dorit, dar acum poate c-ar fi timpul să te trezești la realitate. Întoarce-te la viața ta și trăiește-o așa cum înțelegi tu. Crede-mă, nu ți-o spun cu răutate!

Priveam televizorul, dar nu mai pricepeam nimic din ce era pe ecran. L-am stins oftând și m-am întors spre ea. M-am uitat îndelung la andrelele care se mișcau repede și am întrebat-o:

– Dar în restul anului ce faceți?

– Sunt multe de făcut, mi-a răspuns ea surâzând. Iarba crește și trebuie cosită, apoi uscată și depozitată. Pământul îți dă, dar trebuie să-i dai și tu! Grădina cu legume nu se cultivă singură. Nici ogorul cu porumb și cartofi. Nici animalele nu se îngrijesc singure. Știi să cosești?

– Nu, am mârâit, dar pun pariu că nici pămpălăul tău blond și înalt nu știa. Deci nu este o probă eliminatorie. Chiar așa, cum, dracu', te-ai legat cu el la cap?

– În primul rând, mi-a răspuns ea pe un ton nu tocmai prietenesc, te-aș ruga să nu mai folosești cuvinte murdare în casa mea. Dacă ai gura spurcată, du-te la wc-ul din fundul curții și înjură până te răcorești, apoi vino înapoi și te spală pe dinți! Și, în al doilea rând, nu e treaba ta ce-a fost între mine și el.

– Scuze, ai dreptate! Deci vacă, găini, gâște și iepuri! am spus repede, ca să schimb subiectul. O să mă descurc, stai liniștită! Eu învăț repede.

– Și porc, a adăugat ea. Intenționez să cumpăr unul peste câteva luni. Probabil că acum pricepi pe deplin de ce nu am chef nici de plimbări, nici de mers la filme și spectacole. Sau pe la terase ori cofetării. Când ies de la muncă, primul meu gând este să ajung cât mai repede acasă. Sunt atâtea de făcut...

– Și mama ta nu se prea descurcă cu o singură mână.

– Nici cealaltă mână nu-i sănătoasă, doar ai văzut și tu. De ani de zile suferă de Parkinson. În curând... dar nu vreau să vorbesc despre asta. Ideea era cu totul alta: dacă ai cât de cât minte – și ai, că prost nu ești – ai să fugi de aici cât mai repede, iar eu n-am să mă supăr. E normal să fugi!

– Nu fug nicăieri, Tabita! am clătinat din cap. Te iubesc și ți-am spus-o deja de un milion de ori. Mergem chiar mâine și depunem actele, ca să ne căsătorim!

– Nu! mi-a întors-o ea zâmbind. N-ai rezista aici nici măcar trei luni. Ai fugi cu coada între picioare. Te cunosc!

– De ce spui asta? am pufnit eu în râs. Ha, ha! Pentru că mi-ai citit fișele medicale? Prostii! Lasă teoriile, Tabita. Știi foarte bine că oamenii se mai și schimbă! Am un mesaj: sunt alt om. De acum, gata, nu mai e nimic de făcut! Am nevoie de tine ca de aer, înțelegi? Te iubesc și cu asta basta! O să trăiesc aici, cu tine, iar când o să fii bătrână și o să ai și tu Parkinson, o să fiu aici și-o să te hrănesc cu lingurița. Depunem actele mâine! Nu așa ai zis și tu ieri, când ai îngenunchiat în biserică?

– Nu! Eu am zis așa: „Dacă va fi ca noi doi să fim împreună, facă-se voia Ta!" Dar, scuză-mă… eu nu prea cred că noi doi vom fi împreună. Nici măcar nu sunt bună la pat, Tiberiu. Doar ai văzut!

– Nu-mi pasă! am șoptit căutându-i privirea.

– Deci recunoști că sunt jalnică la pat! a zâmbit ea. Ce altceva pot să-ți ofer? Nimic! Dragoste? Doar ți-am zis că nu mai am; mi-e inima seacă, n-a mai rămas nimic! Sunt incapabilă să mai iubesc pe cineva vreodată. Muncă cât cuprinde? Asta da, pe rupte! Dacă ai să rămâi aici, ai să te saturi de muncă, băiete, și-ai să-ți blestemi