Literatura română pentru Evaluarea Națională. Aplicații, teste, sugestii de rezolvare

De Daniela Zaharia și Cezar Zaharia

Dincolo de miza succesului școlar (examenul de Evaluare Națională fiind un prag important pentru fiecare elev), studiul limbii și al literaturii române trebuie să rămână, în gimnaziu, o experiență culturală pertinentă și interesantă, care să implice imaginația, gustul estetic, nevoia de autointerogare și de comunicare. Respectând programa specifică, structura oficială a subiectelor și maniera de formulare a sarcinilor de lucru stabilite de Ministerul Educației, volumul își propune să nuanțeze pregătirea continuă și sistematică pentru Evaluarea Națională, intervenind cu fișe teoretice esențializate, teme de portofoliu, modele și sugestii de rezolvare, răspunsuri selective și o cons istentă baterie de teste de antrenament. De asemenea, cartea are în vedere, prin selecția textelor (clasice sau contemporane, din autori celebri sau mai puțin cunoscuți în anii de gimnaziu), redescoperirea în adolescentul de 14‑15 ani a cititorului pasionat sau măcar avizat, dornic să‑și susțină punctele de vedere, să‑și lărgească orizontul cultural și să descopere, dincolo de informații, reguli, canoane, adevăratele provocări, ierarhii, idoli, ca formă de acomodare cu specificul și noile problematici ale orelor de limba și literatura română din clasa a IX‑a de liceu.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 29 nov. 2016
• ISBN: 9786067422191

Previzualizare carte

(2015).

Argument

Dincolo de miza succesului școlar (examenul de Evaluare Națională fiind un prag important pentru fiecare elev), studiul Limbii și al literaturii române trebuie să rămână, în gimnaziu, o experiență culturală pertinentă și interesantă, care să implice imaginația, gustul estetic, nevoia de autointerogare și de comunicare.

Respectând programa specifică, structura oficială a subiectelor și maniera de formulare a sarcinilor de lucru stabilite de Ministerul Educației, această ofertă își propune, ca rezultate imediate, să nuanțeze pregătirea continuă și sistematică pentru Evaluarea Națională, în interiorul relației elev-profesor de Limba și literatura română, intervenind cu fișe teoretice esențializate, teme de portofoliu, modele și sugestii de rezolvare, răspunsuri selective și o consistentă baterie de teste de antrenament.

În egală măsură, cartea are în vedere, prin selecția textelor (clasice sau contemporane, din autori celebri sau mai puțin cunoscuți în anii de gimnaziu), redescoperirea în adolescentul de 14-15 ani a cititorului pasionat sau măcar avizat, dornic să-și susțină punctele de vedere, să-și lărgească orizontul cultural și să descopere, dincolo de informații, reguli, canoane, adevăratele provocări, ierarhii, idoli, ca formă de acomodare cu specificul și noile problematici ale orelor de Limba și literatura română din clasa a IX-a de liceu.

Astfel, dincolo de rigorile și exigențele pregătirii examenului, pentru care lucrarea poate fi un instrument oportun de recapitulare și de sistematizare, aceasta mizează pe disponibilitatea elevilor de a se implica într-un demers eficient și creativ de înțelegere, receptare, explorare și valorizare a textului literar sau nonliterar, ca exercițiu de cunoaștere și de performare în orizontul informațional, cultural și comunicațional actual.

Autorii

Genul epic

Teme de portofoliu

Noțiuni de teorie literară: temă, subiect, momentele subiectului, personajul literar (tipuri de personaje, mijloace de caracterizare, procedee artistice cu rol caracterizator), moduri de expunere: narațiunea (tipuri de narator), descrierea (după natură, portret), dialogul. Tipuri de compuneri: rezumat, povestire, transformarea vorbirii directe în vorbire indirectă, caracterizare de personaj, argumentarea apartenenței la gen/specie, exprimarea opiniei asupra unor elemente de conținut (acțiune, gesturi ale personajelor, prezența unor descrieri etc.), compuneri libere: narațiune, descriere după natură sau portret, compuneri dialogate.

Specii literare

Basmul: Prâslea cel Voinic și merele de aur, Aleodor împărat (clasa a V-a) – definiția și trăsăturile speciei, povestire, caracterizarea personajelor, argumentarea apartenenței la gen/specie;

Balada (populară sau cultă): Toma Alimoș (clasa a VI-a) sau Pașa Hassan de George Coșbuc (clasa a VII-a) – definiția și trăsăturile speciei, povestire, caracterizare, argumentarea apartenenței la specie;

Fabula: Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu (clasa a VI-a) – definiția și trăsăturile speciei, povestire, caracterizare, argumentarea apartenenței la specie;

Schița: D-l Goe… de I.L. Caragiale (clasa a VI-a) – definiția și trăsăturile speciei, povestire, caracterizare, argumentarea apartenenței la gen/specie;

Nuvela: Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi (clasa a VII-a) sau Popa Tanda de Ioan Slavici (clasa a VIII-a) – definiția și trăsăturile speciei, povestire, caracterizare, argumentarea apartenenței la gen/specie;

Romanul: Baltagul de Mihail Sadoveanu, Cireșarii de Constantin Chiriță (clasa a VIII-a) – definiția și trăsăturile speciei, povestire, caracterizare personaje, argumentarea apartenenței la gen/specie.

Detalieri de conținut

Definiție: genul epic include operele literare în care autorul își exprimă ideile, concepțiile, sentimentele într-o manieră indirectă, atât prin intermediul unor instanțe narative specifice (narator, personaje), cât și prin acțiune.

Trăsături:

– prezența unui fir epic construit în funcție de momentele subiectului:

– temporalitatea și spațialitatea sunt coordonate obiective, concrete;

– modurile de expunere sunt narațiunea (subiectivă – realizată de un narator-personaj – sau obiectivă – atribuită unui narator omniscient și omniprezent, o voce impersonală, detașată de lumea ficțiunii), alături de dialog (cu rol de individualizare a caracterelor umane și de a dinamiza acțiunea) și de descriere (de tip portret sau de tip tablou).

Specii epice

Creațiile epice se clasifică în populare (având caracter colectiv, anonim și oral) și culte (aparținând unui autor consacrat).

Epica orală poate fi în versuri (balada, legenda) sau în proză (basmul, snoava, legenda). Speciile aparținând epicii culte pot fi, de asemenea, în versuri (balada cultă, poemul, epopeea, legenda, fabula) și în proză (basmul cult, schița, nuvela, fabula, romanul).

A. Basmul este specia epicii populare sau culte în care se narează întâmplări fabuloase ale unor personaje imaginare, ce dețin puteri supranaturale.

Trăsături:

– dezvoltarea narativă a basmului se realizează în funcție de o structurare specifică ce constă în existența unor formule tipice:

● inițiale – care fac trecerea din planul realității în cel al fabulosului, centrate pe un paradox temporal, urmat de obicei de o enumerație de situații imposibile;

● mediane – care asigură feedbackul cu ascultătorul sau cititorul;

● finale – de obicei ritmate și rimate, prin care se realizează revenirea din planul miraculosului în cel al lumii reale și care consacră narațiunea în categoria fabulosului feeric prin mimarea scornelii, a minciunii;

– acțiunea se bazează pe înlănțuirea unor situații narative specifice (situația de echilibru, prejudicierea, recuperarea prejudiciului, pregătirile pentru drum, drumul inițiatic, confruntarea cu forțele nefaste, victoria eroului, întoarcerea, furtul sau pierderea identității, recuperarea și demonstrarea adevăratei identități, pedepsirea impostorului, recompensarea eroului);

– motive literare consacrate: superioritatea mezinului, călătoria/drumul (care realizează trecerea din planul lumii credibile în cel al fabulosului), lupta cu răul, victoria deplină a forțelor binelui și dispariția răului;

– prezența unor obiecte și cifre magice;

– personaje alegorice, fabuloase, reprezentări consacrate ale răului (zmei, zmeoaice, balauri, vrăjitori) sau înzestrate cu puteri supranaturale;

– eroul este proiectat ca un ideal general-uman, însumând doar calități și având, de asemenea, trăsături supranaturale;

– finalul confirmă de obicei un mesaj optimist, binele triumfând asupra forțelor răului;

– stilistic, basmul presupune cultivarea unui limbaj popular și arhaic, cu frecvente incursiuni în fondul paremiologic (proverbe și zicători), dominanta stilistică fiind oralitatea, iar procedeele specifice fiind antiteza, personificarea și alegoria.

B. Balada, supranumită și cântec bătrânesc sau cântec epic, este o specie a epicului popular sau cult, în versuri, în care se valorifică, printr-o acțiune simplă, liniară, atribuită unor personaje cu puteri hiperbolizate, evenimente sau figuri excepționale din trecut.

Trăsături:

– repere spațio-temporale vagi, uneori mitice sau arhetipale;

– personajele sunt plasate în antiteză, iar calitățile eroului sunt hiperbolizate;

– eroul este plat, faptele sale confirmă caracterul exemplar;

– finalul este, de obicei, tragic.

În funcție de conținutul lor, baladele pot fi: fantastice, legendare, vitejești, haiducești, păstorești. Din spațiul literaturii populare, specia a migrat în contextul literaturii culte, fiind cultivată de autori consacrați.

C. Schița este o specie a genului epic scurt, cu o acțiune simplă, lineară, inspirată din realitatea imediată, ce redă un singur eveniment sau aspect din viața unuia sau a câtorva personaje.

Trăsături:

– linearitatea acțiunii este asigurată de o intrigă la rândul ei simplă, orientată spre punctul culminant și deznodământ;

– personaje schematice, plate, uneori caricaturale;

– stil concis.

D. Nuvela este o specie a genului epic, cu o acțiune proiectată pe un singur fir narativ, dezvoltând un conflict unic, concentrat și având puține personaje, bine individualizate.

Trăsături:

– verosimilitatea faptelor prezentate;

– acțiunea construită în jurul unui conflict foarte puternic;

– tendința de obiectivare narativă;

– personaje complexe;

– repere spațio-temporale concrete.

E. Romanul este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni ample, cu acțiune complexă și intrigă complicată progresiv, la care participă un număr important de personaje, bine individualizate.

Trăsături:

– subiectul este proiectat, de obicei, pe două sau mai multe planuri narative;

– conflictul exterior poate fi dublat de unul interior;

– valorifică toate modurile de expunere;

– repere spațio-temporale bine reprezentate;

– personajele sunt, de regulă, complexe, deținând mai multe ipostaze sau evoluând pe parcursul firului narativ.

F. Fabula este o specie a genului epic, în proză sau în versuri, în care personajele dețin măști animaliere, fitomorfe sau obiectuale și sunt plasate în situații omenești, pentru a evidenția o morală.

Trăsături:

– propune, de obicei, o structură specifică: prima parte, narativă sau dialogată, conține o scurtă întâmplare, simplă, alegorică, urmată de morală, formulată direct și concis, prin care se oferă cheia de interpretare;

– personajele sunt realizate schematic și caracterizate în special prin limbaj, reprezentând tipuri umane;

– intenția autorului este evident moralizatoare;

– stilistic, textul se caracterizează prin economie de mijloace și preferința pentru alegorie și personificare.

Moduri de expunere

Narațiunea constă în relatarea unei întâmplări, într-o anumită succesiune logică a faptelor, plasată în timp și spațiu. Poate fi:

– de tip obiectiv (relatarea aparține unui narator impersonal, detașat de lumea personajelor, iar narațiunea se realizează la persoana a III-a);

– de tip subiectiv (relatarea aparține unui narator care este în egală măsură și personaj, drept pentru care narațiunea se realizează la persoana I).

De asemenea, la nivelul discursului narativ, delimităm anumite timpuri ale narațiunii, dintre care amintim:

– timpul prezent (oferă narațiunii dinamism și creează impresia unei acțiuni în plină desfășurare, implicând total lectorul);

– timpul imperfect (specific literaturii de amintiri; indică o acțiune trecută, nefinalizată în momentul vorbirii; exprimă trecerea timpului, dar și intenția revenirii în trecut, pentru a nuanța, a clarifica sau a retrăi; imprimă o perspectivă subiectivă evenimentelor narate);

– timpul perfect simplu (situează faptele într-un trecut recent, abia încheiat; reliefează derularea rapidă a evenimentelor);

– timpul perfect compus (înscrie evenimentele narate într-o durată trecută, de care naratorul s-a detașat; poate avea rol de evocare, marcat de indici ai subiectivității; uneori delimitează planul naratorului de planul personajelor, iar prin înlănțuirea verbelor la perfect compus se creează iluzia unei derulări cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire);

– timpul viitor (este timpul perspectivei; lărgește orizontul acțiunii în plan spațial și temporal; sunt expresive îndeosebi formele populare, familiare care sugerează oralitatea).

Descrierea constă în zugrăvirea unui peisaj sau a unui profil uman. Este plastică, sugestivă, se realizează prin imagini artistice, cu accent pe verbe statice (tablou static) sau dinamice (tablou dinamic), dar și pe grupul nominal (substantive și adjective). Expresivitatea se articulează pe o abundență a figurilor stilistice (epitete, comparații, personificări, inversiuni), propunând uneori o aglomerare de senzații (vizuale, auditive, olfactive și gustative). Prezentarea imaginilor se poate face dintr-o perspectivă panoramică (privire de ansamblu), selectivă (concentrându-se pe anumite aspecte) sau chiar alternativă (panoramică/selectivă).

Tipuri:

a) Tabloul este un tip de descriere prin care se configurează un colț sau un fenomen din natură și în care elementele se asamblează armonios și unitar, prin împletirea imaginilor vizuale cu cele auditive și chiar olfactive și gustative ce au ca nucleu al expresivității diferite figuri de stil. Rolul acestora este de a sugera un registru afectiv, căci scopul tabloului în opera literară este de a comunica lectorului un amalgam de trăiri și senzații, iar obiectul descrierii (realitatea oglindită) e mai curând un pretext pentru trezirea sentimentelor. Tabloul se dimensionează fie preponderent pe o axă terestră (desfășurare orizontală), fie celestă (desfășurare verticală), fie combină cele două axe. Perspectiva naratorului poate fi subiectivă (se plasează în interiorul tabloului) și atunci privirea sa se concentrează asupra unor detalii, dar poate fi și obiectivă (privește din afară, ca un spectator) și atunci privirea sa e panoramică.

b) Portretul reprezintă descrierea unei persoane/personaj, dintr-o perspectivă subiectivă, cu scopul de a particulariza anumite trăsături fizice și/sau morale. Poate fi: individual; de grup; gros-plan (autorul insistă asupra unor detalii semnificative); crochiu (prezentarea sumară a câtorva trăsături fizice și/sau morale); caricatural (exagerarea unor trăsături în scop umoristic); autoportret etc.

Dialogul constă în transpunerea unei conversații între două sau mai multe personaje, prilej cu care autorul dezvăluie gândurile, trăirile, sentimentele, concepțiile acestora, dar și statutul social, cultura și personalitatea (și, indirect, propriul mesaj). Adesea dinamizează firul narativ, îi dă mai multă culoare și savoare (arhaică, regională, colocvială etc.), individualizând totodată personajul. Este redat prin apel la stilul direct (transpunerea replicii în forma în care a fost enunțată, introdusă prin verbe (dicendi – a spune, a vorbi, a rosti, a zice, a întreba, a răspunde, a se adresa) și nuanțat prin intonație sau topică.

Momentele subiectului

Textul epic respectă o anumită schemă narativă, în funcție de momentele subiectului (etapele acțiunii). Acestea sunt:

– expozițiunea (situația inițială): conține reperele spațio-temporale, prezentarea personajului/personajelor și consacră tipul de narator (subiectiv/obiectiv);

– intriga (factorul perturbator): cuprinde situația sau conflictul care modifică situația inițială;

– desfășurarea acțiunii (dinamica faptelor): conține evenimentele care decurg din intrigă;

– punctul culminant (depășirea situației dificile): momentul de maximă tensiune narativă;

– deznodământul (situația finală): restabilește echilibrul inițial prin rezolvarea situației sau a conflictului introdus în intrigă.

Personajul literar reprezintă o instanță narativă tipică epicului, „o fantomă provizorie creată de autor și plasată deliberat în operă (R. Abirached), „ființa de hârtie (R. Barthes) care dă viață lumii fictive și sens evenimentelor narate, transmițând în mod indirect mesajul autorului către lector.

Personajele se pot clasifica în funcție de diferite criterii:

a) gradul de transfigurare a realității:

● fictive (plăsmuite de imaginația autorului);

● reale (atestate istoric sau prin mărturisiri ale autorului sau alte persoane, ori un alter ego al autorului);

● credibile (creează impresia veridicității, dar nu există mărturii ale existenței acestora);

b) rolul deținut la nivel de acțiune – personaje:

● principale;

● secundare;

● episodice;

c) în funcție de categoria etică reprezentată:

● pozitive;

● negative;

d) în funcție de modalitatea de construcție:

● plate (nu evoluează, faptele confirmă dominanta de caracter);

● complexe (evoluează, se transformă, conține mai multe ipostaze);

e) în funcție de relaționarea cu celelalte personaje:

● protagonist;

● antagonist;

● catalizator.

Alte tipologii:

● personaj eponim (numele său este anticipat de titlu);

● exponențial (esențializează o anumită colectivitate, categorie umană).

Ca modalități de caracterizare, textul epic poate presupune atât caracterizarea directă (de către narator, de către alte personaje sau prin autocaracterizare), cât și cea indirectă (prin fapte, acțiune, modul de a vorbi sau gândi, prin gesturi, atitudini, vestimentație etc.). În creionarea personajului, putem întâlni atât reprezentarea parțială (doar portret fizic, respectiv doar portret moral), cât și totală (portret fizic și moral).

Sugestii și modele de rezolvare

Model E.1

■ Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

■ Timpul de lucru efectiv este de 2 ore.

Notă: chenarele plasate după fiecare cerință conțin sugestii, recomandări, exemple de răspunsuri posibile, respectând exigențele baremelor de corectare și de notare de la Evaluarea Națională.

SUBIECTUL I ― ― ― ― ― (42 de puncte)

Citește, cu atenție, textul:

Nouă ceasuri și nouă minute… Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, și fumează, atât mai bine! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.

— Bubico! zice cocoana… șezi mumos, mamă!

„Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!"

Bubico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arțăgos.

— Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.

Acum Bubico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.

— Bubico! zice cocoana, șezi mumos, mamițo!

Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul și-a terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l „mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc.

(I.L. Caragiale, Bubico)

A. Scrie răspunsul pentru fiecare dintre cerințele de mai jos:

1. Notează câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor subliniate: iatacul, înfundat, favoritul.

6 puncte

Pentru a obține punctajul acordat acestei cerințe, este necesară selectarea, din seria sinonimică a cuvântului, a termenului potrivit în contextul din care este extras. Astfel, dintre sinonimele termenului înfundat (închis, astupat, ascuns, înăbușit etc.) este corect să fie selectat cuvântul înăbușit, care se referă la zgomote. Exemplu: iatacul – dormitorul; înfundat – înăbușit; favoritul – preferatul/protejatul.

2. Explică rolul semnului exclamării în secvența: șezi mumos, mamițo!

6 puncte

Semnul exclamării este utilizat, în contextul dat, la finalul unui enunț imperativ, pentru a marca intonația specifică (secvența conține un verb la modul imperativ, cât și un substantiv în cazul vocativ, încât utilizarea semnului exclamării este obligatorie).

3. Transcrie din text un grup de cuvinte care conține un mijloc direct de caracterizare a unuia dintre personaje.

6 puncte

Caracterizarea directă a personajelor se referă la precizarea trăsăturilor fizice și morale ale unui personaj de către narator, alte personaje sau de către personajul însuși (autocaracterizare). Exemplu: Eu, foarte plictisit…

4. Menționează două trăsături ale genului epic prezente în textul dat.

6 puncte

Genul epic cuprinde totalitatea creațiilor în care autorul își transmite gândurile, ideile, atitudinile indirect, prin intermediul acțiunii atribuite personajelor, modul fundamental de expunere fiind narațiunea. Este necesară selectarea acelor trăsături care se pot identifica și ilustra cu exemple din textul suport, simpla enumerare a unor caracteristici nefiind suficientă. Astfel, răspunsul corect la această cerință se poate referi la: existența unor secvențe narative (călătoria personajului-narator cu trenul, în compania doamnei și a cățelului acesteia), plasate în timp și spațiu (exemplu: Nouă ceasuri și nouă minute, Peste șase minute, respectiv: peron, vagon, compartiment, coridor, compartiment); prezența personajelor – călătorul și doamna (personaje principale), conductorul (personaj secundar, episodic); îmbinarea narațiunii la persoana I (din perspectiva unui narator subiectiv, implicat în acțiune ca personaj) cu dialogul și pasaje descriptive.

5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, valoarea stilistică a utilizării verbelor la indicativ prezent în text.

6 puncte

Exemplu: Utilizarea verbelor la timpul prezent al modului indicativ, timp al evenimentelor desfășurate în momentul vorbirii (iau, ies, trec, gândesc), poate avea ca efect dinamizarea acțiunii, accelerarea ritmului acesteia, precum și susținerea impresiei de autenticitate și de exactitate a faptelor relatate.

B. Redactează o compunere de 150-250 de cuvinte în care să demonstrezi faptul că fragmentul citat se încadrează în specia literară schiță.

12 puncte

În compunerea ta trebuie:

– să precizezi patru caracteristici ale speciei literare schiță, identificate în fragmentul citat;

– să ilustrezi două caracteristici, pe baza textului citat;

– să ai un conținut și un stil adecvate cerinței date;

– să respecți limitele de spațiu indicate.

Compunerea de argumentare a apartenenței unei opere literare la gen/specie are o structură specifică, destul de rigidă, însă șablonizarea excesivă nu este recomandată, pentru că se pot pierde din vedere aspecte importante ale textului, care-i asigură frumusețea, specificul, originalitatea. Recomandăm utilizarea ciornei pentru notarea caracteristicilor la care ai ales să te referi, a exemplelor/citatelor potrivite, cât și pentru întocmirea planului compoziției. Pot fi utile următoarele sugestii:

Introducere: prezentarea genului/speciei literare menționate în cerință (cu evidențierea caracteristicilor identificabile în textul dat) și formularea, din această perspectivă, a unei ipoteze/a unui punct de vedere despre textul dat (maximum 50 de cuvinte). Exemplu: Schița este o operă epică în proză, de mică întindere, inspirată din realitatea cotidiană, în care se relatează un singur episod semnificativ din viața unui număr restrâns de personaje. Bubico de I.L. Caragiale se încadrează în acest tip de creație, prin particularitățile de conținut și de realizare artistică.

Cuprins: dezvoltarea celor două argumente în favoarea ipotezei formulate, cu exemple/citate din text, mici comentarii sau secvențe de interpretare. Este bine ca aceste argumente să fie plasate în paragrafe distincte, marcate prin alineate și introduse prin conectorii specifici (170-180 de cuvinte).

Pot fi utilizate, pentru argumentare, următoarele caracteristici:

– existența unei acțiuni simple, alerte, reduse la un singur episod semnificativ (călătoria personajului-narator cu trenul, în compania unei doamne și a cățelului acesteia, Bubico), plasat într-un cadru spațio-temporal limitat;

– reliefarea numărului mic de personaje, a schematismului construcției acestora (călătorul agasat de comportamentul zgomotos și de ostilitatea câinelui, doamna care-și răsfață excesiv animalul de companie, ignorând confortul celorlalți călători) și a mijloacelor de construcție (caracterizare indirectă, prin atitudine, comportament, limbaj);

– îmbinarea narațiunii cu dialogul realizat în stil scenic, cu efecte evidente de regie, care trădează vocația de dramaturg a autorului etc.

Încheiere: formularea unei concluzii/opinii personale asupra textului din perspectiva genului/speciei, cu nuanțări în ceea ce privește valoarea literară/originalitatea acestuia (20-30 de cuvinte). Exemplu: Întrunind aceste caracteristici, textul este reprezentativ pentru profilul speciei, dar și pentru universul schițelor lui I.L. Caragiale, evidențiindu-se, ca și Vizită… sau D-l Goe, prin vioiciunea narativă, insolitul personajelor și savoarea limbajului artistic.

SUBIECTUL AL II-LEA ― ― ― ― ― (36 de puncte)

Citește, cu atenție, textul:

Fără îndoială, nu există mitologie care să nu asocieze câinele, Anubis, Tian kuan, Cerber, Xolotl, Garm etc., cu moartea, infernul, lumea subterană, împărățiile nevăzute cârmuite de divinități htoniene sau lunare. La prima vedere, simbolul atât de complex al câinelui este legat de triada elementelor pământ-apă-lună cărora li se atribuie o semnificație ocultă, vegetativă, divinatorie, fundamentală atât pentru conceptul de inconștient, cât și pentru cel de subconștient.

Prima funcție mitică a câinelui, universal atestată, este aceea de psihopomp, călăuză a omului în întunericul morții după ce îi va fi fost tovarăș în lumina vieții. De la Anubis la Cerber, trecând prin Thot, Hecate, Hermes, câinele a dat înfățișarea sa tuturor marilor călăuze ale sufletelor, tuturor jaloanelor istoriei noastre culturale occidentale. Câinii sunt însă pretutindeni și, în toate culturile, acest animal apare cu variante ce nu fac decât să îmbogățească acest prim simbolism.

(J. Chevalier, A. Gheerbrant,

Dicționar de simboluri, vol. I)

A. Scrie răspunsul pentru fiecare dintre cerințele de mai jos: