Sfinxul rus. Idei, identităţi și obsesii

De Ioan Stanomir

Un volum de istorie a ideilor, o istorie a Rusiei prin literatură și scrierea memorialistică, semnat de unul dintre cei mai rafinați și mai profunzi eseiști români din ultimul deceniu.

 

Cuprins

Partea I. Ideea rusă

Pușkin sau sfinxul

Porcii

Tânărul Dostoievski

Posedații: reacțiune și mesianism

Crepusculul. Recitindu‑l pe Turgheniev

Agonia

În penumbră: însemnări despre Cehov

Prăbușirea Casei Golovliov

Gorki: prăbușirea Casei Kolomiițev

Feodor Sologub – siluete în ceață

Leonid Andreev sau ceața

Petersburg: demoni și umbre

 

Partea a II‑a. Sub călcâi: zorii sovietici

Bulgakov sau testamentul Maestrului

Ilf și Petrov sau Șeherezada sovietică

Mandelștam: poetul și tiranul

Caietul de poezii al lui Iuri Jivago

Tiranul și umbra

Ilya Ehrenburg și veacul comunist

Mihail Zoșcenko: jocul cu viața, jocul cu cuvintele

Șalamov: Kolîma, scrisori de la capătul lumii

Soljenițîn și secolul comunist

 

Partea a III‑a. Exilul și arta îndepărtării

Gaito Gazdanov: călărețul și moartea

Romanul cocainei

Ignatievii – o poveste rusă

Nabokov: chipul din oglindă

 

Partea a IV‑a. De pe celălalt țărm

Enigma rusă

Herzen și condiția rusă

Intelighenția și pasiunea ideilor

Libertatea rusă și apărătorii ei

Nefericirea rusă

Revoluționarul și călăul

Leninismul și gramatica revoluției

1991/1917: Martin Malia și orbirea leninistă

De la gangster la demiurg: tinerețea lui Stalin

„Călărețul de aramă“

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 4 feb. 2016
• ISBN: 9786067421491

Previzualizare carte

Ioan Stanomir (n. 1973) este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti şi scriitor. Domenii de interes: istoria ideilor politice, constituţionalismul şi istoria ideilor. Dintre volumele publicate, menţionăm: Explorări în comunismul românesc (în colaborare cu Paul Cernat, Ion Manolescu şi Angelo Mitchievici, trei volume, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), Camera obscură. Vis, imaginaţie şi bandă desenată (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014).

Foto copertă: Eugene Ivanov/ Shutterstock, Inc.

© 2015 by Editura ADENIUM

Această carte este protejată de legile copyrightului. Reproducerea, multiplicarea, punerea la dispoziţia publică, precum şi alte fapte similare efectuate fără permisiunea deţinătorului copyrightului constituie încălcări legislative cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc în conformitate cu legile în vigoare.

ISBN ePUB: 978-606-742-149-1

ISBN PDF: 978-606-742-153-8

Redactor: Gabriel Cheşcu

Corector: Vasilica Turculeţ

Copertă: George Cotoban

Tehnoredactor: Cornelia Păduraru

Editura Adenium, Aleea Copou nr. 3, 700460, Iaşi,

tel. [phone], fax [phone],

e-mail [e-mail]

www.adenium.ro

IOAN STANOMIR

Sfinxul rus

Idei, identităţi şi obsesii

Cuvânt-înainte

Spaţiu periferic, întreţinând cu Occidentul o relaţie tensionată şi delicată, Rusia este dominată de un sens al urgenţei interogaţiilor. Cum poţi să fii rus? Care este ponderea tradiţiei în această ecuaţie a devenirii istorice? Şi care este destinul cu care Rusia este învestită, în ordine istorică? Iată tot atâtea întrebări fără de care este dificil să se imagineze un parcurs al istoriei sale intelectuale. Rusia a fost un imens laborator al ideilor şi pasiunilor politice. Revoluţia bolşevică este doar unul dintre semnele acestei fremătări continue.

Textele din această carte sunt fragmente din conversaţia pe care Rusia o poartă cu sine şi cu Occidentul. De la Puşkin la Putin, două secole de nelinişte şi de experiment social şi intelectual sunt interogate în aceste pagini. Cărţile sau personajele sunt un punct de plecare. Intenţia a fost aceea de a trece dincolo de coaja prejudecăţilor şi de a descoperi acel strat de contradicţii din care se hrăneşte identitatea paradoxală a Rusiei.

În cele din urmă, Rusia este remarcabilă prin această tensiune unică. Pe de o parte, un regim politic care, sub variate forme, nu este decât un avatar al tiraniei. Pe de altă parte, o creativitate proteică, alimentată de o nelinişte istorică fără echivalent. Rusia modernă este ivită din această contradicţie pe care nici Imperiul şi nici ordinea sovietică nu au reuşit să o elimine. Literatura a devenit, în acest teritoriu dominat de opresiune, vehiculul ce permite mişcarea ideilor. Profetismul slavofil sau revoluţionar sunt chipurile gemene ale acestei pasiuni ruse.

În „Ideea rusă", primul segment al acestui volum, vom încerca să încadrăm intervalul cronologic scurs între epoca lui Puşkin şi anul 1917. Ideea rusă se alcătuieşte acum. Ea este modelată de marile dezbateri pe care literatura le evocă. Romanul rus este imaginea de maturitate a acestei vocaţii introspective. Dialogul dintre părinţi şi copii, spre a relua titlul lui Turgheniev, apare ca emblemă a acestui timp. Vocile intelectuale sunt dintre cele mai diverse. Ele oscilează de la profetism la scepticism. Un scriitor precum Cehov este remarcabil tocmai prin capacitatea de a zidi un univers textual al nuanţelor şi melancoliei. Spiritul rus nu poate fi redus la efigiile lui Dostoievski sau Tolstoi. El înseamnă, în egală măsură, Leonid Andreev, Gorki sau Belîi.

„Sub călcâi: zorii sovietici" stă sub semnul provocării unice a Revoluţiei şi a Terorii. Odată cu anul 1917, intelectualii ruşi sunt puşi în faţa unei alegeri existenţiale limpezi. Raportarea la comunism şi la tezele sale culturale este factorul ce ordonează destine. Între cei care aleg gloria (Şolohov sau Fadeev) şi cei care se refugiază în exilul interior sau sunt striviţi/executaţi/uitaţi, linia de demarcaţie este clară.

Mihail Bulgakov şi Boris Pasternak ilustrează această vitalitate a geniului rus, în vremuri teribile. Testamentul lor este unul insurgent. Literatura lor refuză ideologia şise ridică împotriva ei. În alt registru, depoziţiile Nadejdei Mandelştam sunt cronica evului de fier, în care Poetul, Osip Mandelştam, este vânat de tiran până la exterminare.

Gulagul este imaginea care va reveni în operele a doi dintre scriitorii ce reabilitează demnitatea şi memoria: graţie lui Soljeniţîn şi Şalamov, suferinţa este înregistrată, iar victimele capătă un nume. Amnezia intelectuală este confruntată, fără ezitare.

Dincolo de acest cerc al rezistenţei şi al suferinţei se află universul celor care se adaptează, păstrând un sâmbure al insurgenţei şi al libertăţii critice. Ilf şi Petrov, Ilya Ehrenburg şi Mihail Zoşcenko – iată nişte siluete care ilustrează această condiţie oscilând între adaptare şi subversivitate.

„Exilul şi arta îndepărtării" investighează experienţa celor pentru care anul 1917 este începutul exilului. Geniul poliedric al lui Vladimir Nabokov se află în centrul acestui capitol. Textele sale sunt o poartă de acces spre acest teritoriu în care Rusia se uneşte cu Occidentul, într-un compus fantasmatic.

Identitatea lui Nabokov este inseparabilă de trauma exilului. Oscilaţia între rusă şi engleză este un simptom al acestei naturi rănite, care nu se poate vindeca cu adevărat niciodată. Nabokov şi Sirin sunt cele două feţe ale aceluiaşi spirit. Emigrantul berlinez, parizian şi american reprezintă ipostaze care se nutresc din acelaşi pat germinativ al exilului. Nostalgia, memoria, Rusia se topesc în paginile sale.

„De pe celălalt ţărm" adună o serie de reflecţii în marginea modernităţii politice ruse. Pornind de la Isaiah Berlin, Martin Malia, Richard Pipes, Franco Venturi şi Orlando Figes, am încercat să conturez genealogia unui sentiment revoluţionar şi am trasat cadrul dezbaterii care se poartă în jurul scenariului de evoluţie al Rusiei.

Herzen, Bakunin, Cernîşevski, Neceaev, Lenin şi Stalin sunt personajele care apar în această cronică a radicalismului rus. Intelighenţia este creuzetul în care se articulează acest tipar revoluţionar. Liberalismul rus este strivit între presiunea statului şi a inamicilor săi revoluţionari.

Traseul istoric rus înseamnă şi această experienţă totalitară. Leninismul este placenta din care se iveşte un nou tip de stat, animat de ambiţii prometeice. Modernizarea deviantă sovietică este imaginea acestui impas istoric.

Vladimir Putin este cel din urmă reper în acest parcurs dominat de continuitatea autocraţiei. Regimul său propune o sinteză barocă, în numele autoritarismului şi al închiderii. Ostilitatea faţă de pluralism este semnul său distinctiv.

Eseurile din acest volum sunt, în cele din urmă, o încercare de a identifica urmele unui trecut intelectual polifonic. Scindată, tulburată şi neliniştită, Rusia îşi conservă enigma, asemeni unui sfinx care ne sfidează de la înălţimea tainei sale¹↓.

1↑ O parte dintre textele acestui volum au fost publicate, într-o primă formă, între 2013 şi 2015, pe platformele lapunkt.ro, contributors.ro şi în paginile revistei 22.

Partea I

Ideea rusă

Puşkin sau sfinxul

Posteritatea lui Puşkin este literatura rusă însăşi. Unicitatea sa în canonul rus rezidă în această capacitate de a fi punctul de plecare al mai tuturor liniilor de creaţie care brăzdează arhipelagul de texte, în secolul şi jumătate care îi urmează. Simbolic, doi dintre cei mai mari scriitori ai veacului trecut, Nabokov şi Bulgakov, sunt legaţi inextricabil de acest spectru pe care îl invocă şi pe care îl convoacă. Primul, Nabokov, iniţiază cea mai importantă traducere comentată în engleză a lui Evgheni Oneghin, în vreme ce Bulgakov, în plin ev stalinist, îi dedică lui Puşkin piesa în care poetul nu apare niciodată ca personaj pe scenă, fiind doar evocat, aluziv şi mitic.

Avatarurile posterităţii lui Puşkin se nutresc din complexitatea unui destin intelectual. Este primul dintre cei care va întreţine o relaţie delicată şi ambiguă cu autoritatea. Parte a cercului decembriştilor, marcat de stigmatul conspiraţiilor şi al rebeliunii, Puşkin este prins între plăcile tectonice ale timpului său. Pactul cu puterea întruchipată de ţar este unul simptomatic pentru acest timp al încercărilor şi suspiciunii cu originea în eşecul mişcării decembriste – Nicolae I este cenzorul ultim în faţa căruia răspunde creatorul. De viza sa depinde viitorul fiecărui text. O dialectică bizară şi monstruoasă anticipează neliniştitor maniera în care Stalin veghează asupra sorţii şi a paginilor contemporanilor săi, de la Mandelştam la Bulgakov. Ambiguitatea lui Puşkin este ambiguitatea artei ruse, strivită între tentaţia adaptării/conformismului şi vocaţia rezistenţei.

Nu mai puţin semnificativă este castrarea postumă a lui Puşkin în comunism. Centenarul din 1937 este punctul culminant al unei operaţiuni delicate şi ample de recuperare/reinventare. Puşkin este un centru al canonului, un monument al artei ruse, un scriitor progresist, un maestru care anunţă, mutatis mutandis, noile înfăptuiri sovietice. Orice evocare a influenţelor occidentale este evitată programatic. Conform formulei memorabile a lui Brandenberger şi Platt, Puşkin este parte din acest parcurs al revizionismului sovietic, menit să creeze o nouă tradiţie, docilă şi patriotică²↓.

Dincolo de aceste succesive straturi mitologice şi imagologice, care amintesc volutele tulburate ale vieţii de după moarte a lui Eminescu însuşi, se află realitatea unei opere proteice, care pulsează, fascinează şi durează. În poezie, în proză şi în teatru, acest sfinx rus a modelat o limbă şi a făurit un întreg imaginar. Textele sale nu se pot reduce decât prin desfigurare la un miez didactic fad. Puşkin nu este doar rebelul romantic, după cum nu este doar poetul zidit de viu în arhitectura sovietică. Literatura sa sfidează aceste graniţe artificiale.

Poate că de aceea un poem enigmatic şi polifonic precum Călăreţul de aramă închide în sine taina acestui parcurs paradoxal. În poezia lui Puşkin vibrează acel Petersburg al ceţii şi nălucilor, pe care îl parcurg Gogol şi Dostoievski. Identitatea rusă făurită de Petru cel Mare palpită în versurile sale. Căci Petru este, simultan, ziditorul ce oferă Rusiei fereastra de la Neva, dar şi tiranul ce striveşte sub copite de bronz făptura umilului Evgheni. Cetatea de pe Neva este, la Puşkin, ca şi la Gogol, Dostoievski sau Belîi, un semn al sfinxului rus, un spaţiu ambivalent, ce inundă literatura cu spaimele şi unghiurile sale. Rotund şi bizar, Călăreţul de aramă al lui Puşkin încadrează acest destin al tensiunilor şi contradicţiilor, oglindit în undele Balticii.

2↑ Kevin M.F. Platt, Davin Branderberger (ed.), Epic Revisionism Russian History and Literature as Stalinist Propaganda, University of Wisconsin Press, Wisconsin, 2005.

Porcii

Revizorul de Gogol este unul dintre textele dramaturgice în care trecerea de la un registru aparent comic la explozia infernală de ură se realizează fără tranziţie, ca prin farmecul unei baghete ce elimină spoiala de umanitate de pe scheletele păpuşilor ce se agită pe scenă. Revelaţia imposturii lui Hlestakov face să erupă energia demonică ce se ascunde sub epiderma corozivă a umorului gogolian.

Echilibrul precar al oraşului de provincie se prăbuşeşte, iar esenţa acestui spaţiu este înfăţişată cititorului cu o brutalitate a scriiturii ce anticipează veacul XX. Detaliul realist cade în plan secund. Exasperat şi cu o ură ce îi musteşte prin toţi porii, primarul exclamă: „Nu mai văd decât râturi de porci în jurul meu".

Metamorfoza gogoliană, atât de importantă şi în ecuaţia ficţiunilor petersburgheze, revine aici ca laitmotiv. Odată ce visul de mărire al căsătoriei în capitala Imperiului se duce, ceea ce rămâne este privirea ce trece dincolo de decorul uman, spre a pătrunde în regimul esenţelor. Porc el însuşi, primarul recunoaşte în cei din jurul său natura comună, mecanomorfă şi vorace, care îi apropie de spaţiul infernal şi îi îndepărtează de orice promisiune a mântuirii. Porcii lui Gogol sunt aceste păpuşi animate de instincte irepresibile, de lăcomie, laşitate, ură, de vocaţia parvenirii.

Adunătura de porci din care se hrăneşte textul lui Gogol este una dintre cele mai puternice şi teribile închipuiri ale infernului. Un infern cu atât mai etanş şi etern cu cât este clădit pe temelia coruptă a păcatului uman însuşi. Oraşul de provincie al lui Gogol este prins în imperiul din a cărui capitală vine revizorul – el comunică ombilical cu centrul din care iradiază puterea fără limite pe care o venerează gemenii imbecili Bobcinski şi Dobcinski.

Simbolic, transformarea în obiecte inanimate a personajelor din scena mută din încheiere este provocată de anunţul sosirii adevăratului revizor. Acesta e unul dintre acei oameni foarte importanţi care domnesc peste regatul lui Nicolae I, un regat în care se poate recunoaşte paralizanta prezenţă a ochiului ce vede şi ştie tot. Un ochi al puterii care este şi unul al divinităţii, care îi poate pedepsi oricând pe aceşti locuitori ai oraşelor de provincie. Închişi în lumea lor copleşită de miasmele puhave ale păcatului, notabilităţile lui Gogol întâmpină revizorul cu emoţia religioasă cu care este aşteptată Judecata de Apoi. Scena mută din finalul textului lui Gogol este epitaful pe care destinul îl aşază pe vieţile lor, ca pe o ironie supremă.

Tânărul Dostoievski

Petersburg

Omul dedublat este scris de un Dostoievski care nu a parcurs încă perioada de conversiune mistică a detenţiei politice. Este poate un Dostoievski „minor", care înseamnă prea puţin în comparaţie cu marile texte ce urmează eliberării sale. Şi totuşi, chiar şi în acest interval în care scriitorul rus este mai aproape de radicalismul liberal decât de exaltarea ortodoxistă de mai târziu, geniul său se află într-o relaţie specială şi paradoxală cu secolul XX. Omul dedublat, textul graţie căruia Dostoievski însuşi iese din Mantaua lui Gogol, este culoarul de acces către această subterană a minţii europene ce va alimenta fantasmele lui Kafka şi Bulgakov³↓.

Omul dedublat este cronica nebuniei care se instalează în decorul unui Petersburg ce trăieşte sub apăsarea rigidităţii inexorabile a autocraţiei. În mijlocul acestui edificiu impersonal, populat de şefi de birou şi excelenţe, domnul Goliadkin este omul comun, capabil să se confunde cu miile de domni Goliadkin ce vieţuiesc în Rusia lui Nicolae I.

Domnul Goliadkin nu are altă ambiţie decât aceea de a trece graniţa care îl separă de regatul în care tronează, asemenea unor zei, superiorii săi, stăpânii şi părinţii săi. Predictibilă şi cenuşie ca o zi de iarnă la Petersburg, viaţa domnului Goliadkin se consumă în pregătirea acestui moment în care va fi recunoscut ca parte a universului punctat de fracuri şi decoraţii.

Protejat al unui şef care îl binecuvântează cu atenţia sa, existenţa domnului Goliadkin este minată de ratarea acestui obiectiv fără de care însuşi sensul zilelor sale dispare – neprimit de părintele său birocratic, departe de femeia căreia îi închină omagiile, domnul Goliadkin este alungat în purgatoriul nopţii de iarnă, din care se va ivi plămada celuilalt domn Goliadkin. Ieşirea din „normalitatea" diurnă înseamnă, în tradiţie hofmanniană, apariţia celui care îi seamănă, fără a fi cu adevărat domnul Goliadkin. Vizita la doctorul în medicină şi chirurgie este semnul care deschide această coborâre în adâncurile iernii a domnului Goliadkin.

Citită prin lentila pe care o oferă Diavoliada lui Bulgakov, istoria domnului Goliadkin este un amestec de grotesc şi tragic. Edificiul aranjat cu migală de funcţionarul model se prăbuşeşte, de vreme ce dublul său îşi apropriază cu temeritate şi impertinenţă destinul croit de omonimul său. Căci domnul Goliadkin-junior este exact opusul caracterologic şi antropologic al domnului Goliadkin-senior.

Înzestrat cu o viteză demonică, alunecos şi linguşitor, noul domn Goliadkin are toate atributele infatigabilului Koroviov din Maestrul şi Margareta. Întreaga sa energie este devotată unui scop unic: deposedarea de identitate şi ruinarea celui a cărui viaţă o întoarce pe dos. Memorabilă şi psihedelică, goana domnului Goliadkin-senior în căutarea dublului său nu face decât să grăbească ritmul acestei prăbuşiri existenţiale. Domnul Goliadkin-junior este mereu cu un pas înainte şi în gesturile sale de o abilitate şi vulgaritate inimaginabile se poate ghici ceva din arsenalul inepuizabil al maestrului tuturor combinaţiilor lui Ilf şi Petrov.

Detestat de domnul Goliadkin-senior, domnul Goliadkin-junior posedă, în cheie demonică, toate calităţile de care adevăratul domn Goliadkin este lipsit. Volubil şi atent la arcanele sociale, răsfăţat al superiorilor săi, noul domn Goliadkin se mişcă în cosmosul birocratic ca un iniţiat. Autenticul domn Goliadkin se vede, progresiv, vidat de existenţa sa. Dosarele cele mai importante îi sunt acordate dublului său, iar climaxul acestei metamorfoze este atins