Conspirație la Casa Albă

De Remus Moise

„Dar, chiar dacă întrevederile dintre oameni și piloții din subteran ar fi fost mai numeroase, nimeni, totuși, nu le-ar fi putut remarca, deoarece Everglades fiind, din punct de vedere uman, aproape pustiu, au lipsit martorii care să le înregistreze. Faptul acesta însă, pentru conspiraționiști, a constituit un mare avantaj, căci, fie că Jeb Bush s-a întâlnit personal cu mesageri sosiți din Adânc, fie că doar s-a lăsat abordat de ei, prin intermediul, poate, al celor doi demoni cu aspect uman insinuați la Casa Albă, cert e că au luat legătura, au perfectat un pact și, pe baza acestuia, au început să conlucreze.
Momentul însă a avut o importanță excepțională, deoarece încă de la primul contact emisarii civilizației de sub Pământ i-au explicat lui John Ellis Bush că, pentru a avea succes, în complot trebuia introdus, cu orice preț, un om de legătură care să îndeplinească oficii de curier între ființele din subteran și NASA”.
Conspirație la Casa Albă - Fragment

Faptele prezentate în această carte sunt reale, iar personajele au, de asemenea, acoperire în viața cotidiană. Din rațiuni de tehnică literară însă autorul a modificat atât succesiunea unei părți a evenimentelor, cât și identitatea unor persoane implicate în acțiune, precum și duratele cronologice ale unor întâmplări; nimic din toate acestea însă nu a afectat acuratețea expunerii și nu a obturat adevărul.

• Limbă: Română
• Editor: Remus Moise
• Data lansării: 30 apr. 2024
• ISBN: 9786060338796

Remus Moise

Remus Moise este fascinat de trecutul ținutului său natal din lunca Dunării - ținut care, conform unor istorici și arheologi de renume, a reprezentat „leagănul” vechii civilizații a Europei - și, de aceea, se străduiește atât să recompună acel magnific trecut, populându-l cu chipuri și cu întâmplări reale, cât și să le transmită cititorilor propria sa fascinație.Este creștin și, în scrisul său, pretutindeni se regăsește dragostea pentru umanitate.

Previzualizare carte

Februarie 2023

Trezirea e ca o reîntoarcere din altă lume, ciudată, halucinantă, asemănătoare cu realitatea, cu legi similare celor din universul fizic, dar cu percepții deosebite și cu limite care își modifică forma; de aceea când, în dimineața de iarnă, încă întunecată, liniștită și răcoroasă, am făcut ochii mari, alarmat și speriat, smuls cu brutalitate din somn și, instinctiv, mi-am reamintit ceea ce mi se revelase, am simțit cum îmi îngheață tot trupul și m-am înspăimântat: doi demoni insinuați în corpuri umane, unul cu aspect de bărbat din rasa albă, celălalt în chip de femeie, dar din rasa neagră, dezertori din Adânc de mai bine de o jumătate de secol, s-au infiltrat la Casa Albă, sub aparența unor politicieni rutinați, de mare succes și, susținuți de un anturaj eteroclit, compus din demnitari cu funcții înalte în stat, din militari, responsabili cu securitatea țării, din rabini evrei, din creștini fundamentaliști și dintr-un cerc de miliardari, au inițiat, cu asentimentul președintelui SUA, un complot destinat, prin finalitatea sa, a îngenunchea întreaga umanitate.

Revelații mi se mai comunicaseră, iar în ultima vreme, începând să mă lămuresc asupra a ceea ce se întâmpla cu adevărat în lume, chiar întrețineam un dialog regulat cu îngerul meu păzitor; dar, de data aceasta, amploarea grozăviei transmise și, mai ales, elementele declanșatoare ale funestului plan, m-au stupefiat și mi-a fost necesar un lung răstimp până ce să pot decodifica mesajul, trimis, ca de obicei, imagistic, și să-l transpun în cuvinte: pentru a demara complotul, demonii din subteran, știind că oricum le sosise vremea să iasă la suprafață, îl înfruntaseră pe Dumnezeu, trecând peste cuvântul lui și, impunându-și voința, dar, mai ales, contrariindu-și superiorii ierarhici, se apucaseră, deși le era interzis să se implice în conducerea lumii, să influențeze destinele unor anumite state.

În alte împrejurări, greșeala le-ar fi fost calificată ca gravă și Divinitatea i-ar fi admonestat la fel de prompt și de dur ca și la Potop; acum însă, deși răzvrătiții au cutezat și l-au contrazis, pe un ton ridicat, pe însuși creatorul lor, s-a ținut cont, pesemne, că începea o nouă eră, în care, în sfârșit, demonilor li s-a îngăduit, parțial, a acționa la lumina zilei și, prin urmare, nu s-a decis să li se suprime viața; în schimb, chiar Divinitatea i-a declarat indezirabili și, pentru a le contracara ofensiva, a pregătit un răspuns pe măsură, în cadrul căruia habar nu aveam că fusesem inclus. Așa încât, înfricoșat și răvășit, am mai stat o vreme în pat, apoi, pentru că începea să se lumineze, am coborât, mi-am încălțat papucii, mi-am îmbrăcat halatul și, în timp ce, în dormitor, soția mea încă stătea cufundată în somn, m-am dus la baie, să mă bărbieresc. Mi-am propus însă ca, îndată ce voi isprăvi să îmi fac toaleta, să deschid calculatorul și să caut referiri despre demoni atât în Biblie, cât și în mitologie.

În concepția mea, deși, în mod oficial, s-a afirmat că religia ar fi absorbit și ar fi codificat mitologia, parțial sau integral, cu formele ei teoretice de gândire cu tot, învățăturile religioase îi erau precursoare mitologiei, care apăruse doar ca urmare a fragmentării fluxului spiritual uman sub incidența Marelui Diluviu, obturator al transmiterii directe de cunoștințe între generații și izvorâtor, în mod fatal, de deformări și de răstălmăciri ale evenimentelor din vremurile primordiale; în consecință, convins fiind că, în definitiv, mitologia nu reprezenta decât istoria începuturilor umanității, dar, din pricina schimbărilor efectuate prin translație, total viciată de necunoaștere și de subiectivism și lipsită de acuratețe, preferam să caut adevărul în Biblie, care, precum îngerul însuși mi-a spus, mai târziu, conservase mult mai fidel și mai apropiat de versiunea originală înțelepciunea lui Dumnezeu.

Dar hotărâtoare în convingerea mea că Biblia conținea cel mai mult adevăr s-a dovedit o experiență cumplită, când, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, după ce murise tata, răpus de o afecțiune neiertătoare, eu însumi, bolnav foarte grav, cu tot sistemul digestiv lovit ca de paralizie, ajunsesem, de la nouăzeci și trei de kilograme, cât cântăream înainte, la mai puțin de șaptezeci, devenisem alb ca varul la față, arătam ca un schelet, mă încovoiasem, mă împuținasem și nu-mi găseam leac. De aceea, străveziu și lung, încovrigat de durere, stăteam toată vremea la pat, cu ochii fixați în gol, fără să zic nimic și fără să gem, spre spaima nepoatei mele mai mari, Gabriela, care, pe vremea aceea, deși ai ei erau stabiliți la Bușteni, unde fratele meu se ocupa cu turismul, începuse liceul la Giurgiu, locuind la noi. Pe de altă parte, nici zbuciumul mamei, care vedea cum mă sting, și implora toți sfinții să scap cu viață, și nici strădaniile ei neîncetate, în timp ce umbla din doctor în doctor, cerând rețete și luând tratamente, și colindând farmaciile și drogheriile, nu mă ajutau cu nimic.

Până când, într-una din zile, făcând o sforțare imensă, căci însuși faptul de a căuta o carte pe raft mă istovea, provocându-mi dureri cumplite, ajuns dincolo de marginile disperării, unde nu îmi mai păsa de nimic și, pentru a scăpa de torturi, îmi spuneam că mai bine ar fi să mor, am deschis Biblia și, cu mare greu, am citit:

Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Așa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! (Matei 6: 22;23).

Și numaidecât mi-am amintit, cu un efort al întregii minți, că, într-adevăr, când mă prezentasem la medic, pentru a fi examinat, acesta, înainte de a-mi executa un set de analize și a-mi stabili diagnosticul de colecistită severă, complicată cu o gastrită și cu impurități depuse în fiere, care, în opinia sa, necesitau o intervenție chirurgicală urgentă, îmi efectuase ceea ce se cheamă un „fund de ochi" și, privindu-mi pupila prin oftalmoscop, mă înștiințase că, în felul acela, puteau fi identificate vreo șase boli, dintre care cele mai supărătoare păreau a fi hipertensiunea arterială și diabetul. Atunci însă, țintuit de ravagiile afecțiunii la pat, sfărâmat de dureri și cu respirația abia auzită, dar cu cartea încă deschisă în mână, am înțeles, cu un alt efort cumplit, că în versetele acelea simple se afla mai mult decât un procedeu medical, în care rezida, în cele din urmă, însăși diferența dintre viață și moarte, adică dintre lumină și întuneric și, convins, pentru prima oară în existența mea, că viața, totuși, nu-mi putea fi ridicată decât de către cel care mi-o dăruise, adică de Dumnezeu, am simțit, adevărat și profund, cu o claritate pe care n-o mai avusesem nicicând, că între mine și Divinitate exista o legătură indestructibilă, omisă, din inconștiență, în ultima vreme, dar pe care, ca să mai am o speranță de vindecare, trebuia s-o refac. Apoi, mai îmbărbătat, am continuat să citesc:

„Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune și cu post" (Matei: 17: 21).

Și deodată, fără să fi știut nimic pe atunci despre textura spirituală a Universului, și despre faptul că, în întreaga lume, cuantele din care se constituie totul sunt interconectate, acționând una asupra celeilalte în așa fel încât, toate împreună, influențează și modelează mediul, acordând rugăciunii, cu acceptul Conștiinței Supreme, forță tămăduitoare, mi-am dat seama că n-am să mă pot vindeca decât prin credință și, chiar în clipa aceea, ca și când mi s-ar fi luat un văl de pe ochi, în minte mi s-a făcut lumină; nu știam, totuși, către ce să mă îndrept și nici n-aveam putere, așa că, înviorat doar de o firavă speranță, m-am agățat, ca înecatul de pai, de singura informație pe care o dețineam în momentul acela și, începând din clipa aceea, m-am hotărât să mă închin, să mă rog și să țin cu strictețe post. Despre intervenția chirurgicală însă, prognozată de medic, nici n-am vrut să aud.

Peste o săptămână, încă mă mai simțeam foarte rău, vomitând chiar și apa pe care o beam, și nimeni, nici cel puțin mama, nu credea că am să mă mai ridic de la pat, așa încât, discret, atât familia, cât și apropiații, au început să întreprindă, posaci, pregătiri pentru înmormântare. În același timp, am constatat că vizitele a doi veri din oraș, cu care, în alte condiții, nu obișnuiam să mă văd decât rar, s-au înmulțit suspect de mult; nu am avut însă nici suficientă forță, nici destulă voință ca să îi întreb de ce o făceau. Altminteri, în vreme ce toată lumea presupunea că am să mă prăpădesc, numai eu, întărit moral de Dumnezeu, eram convins că nu am să mor și, într-adevăr, deși nu mă hrăneam, obstinat, decât cu mâncăruri de post, fade, puține, dar îndeajuns încât să mă țină viu, peste alte nouă sau zece zile m-am sculat de la pat, apoi, rapid, am prins a mă întrema și, în câțiva ani, deși nu m-am refăcut total, mi-am recăpătat atât aspectul, cât și, uneori, forma fizică de care mă bucurasem pe când făceam sport de performanță. În tot acest timp însă nu am încetat să mă rog, să aprofundez religia, să mă interesez îndeaproape de arheologie și de mitologie, precum și de știință, și să mă instruiesc, cu speranța sinceră că, în felul acesta, mă voi reapropia de Dumnezeu.

Crize, totuși, am mai avut, întâi provocate de stres, apoi din pricină că, în vremea care s-a scurs după aceea, a trebuit, din cauze independente de voința mea, să depun mari eforturi pentru a ieși din situații de risc; dar, convins, acum, că n-am să mă prăpădesc decât atunci când va vrea Dumnezeu, întotdeauna, urmând, în privința alimentației, sfaturile înfățișate în Biblie, care nu reprezintă altceva decât un regim de hrănire corect, prielnic organismului uman, m-am remontat în mod accelerat și mi-am redobândit vigoarea.

De aceea, în mintea mea, Biblia, ale cărei recomandări m-au ajutat să mă vindec, a rămas, de atunci, ca echivalentul îndrumarului perfect, necesar atât pentru a supraviețui, cât și pentru a-mi afla locul în societate, iar mai târziu, când am descoperit că universul, conform atât dogmelor religioase, cât și procesului de colapsare a funcției de undă, prezentat de fotoni la capătul călătoriei, pentru a se transforma în particule materiale, e creat din lumină, sau că sursa vieții se află în sânge, precum scrie în Levitic 17:11, sau că undele radio au fost descoperite încă de pe vremea lui Iov (Cartea lui Iov 38:35), sau că, într-unul din textele sale (Evrei 1:10,11), Sfântul Apostol Pavel a înfățișat întregii lumi a doua lege a termodinamicii, sau că, potrivit studiului efectuat de Mark Stoekle, de la Universitatea Rockefeller din New York, și de David Thales, de la Universitatea Basel, din Elveția, care au dovedit că, în conformitate cu amprentele genetice, respectiv cu ADN-ul nuclear, transmis de la părinți la urmași, și cu ADN-ul aflat în mitocondriile celulelor, animalele au apărut pe Pământ simultan, întocmai cum se afirmă în Biblie, acest tom mi-a devenit reper de raportare, în comparație cu care stabilesc adevărul. Și trebuie să mărturisesc că rar m-am înșelat, și numai din pricină că m-am pripit, interpretând informațiile în mod greșit, sau că, din comoditate, am privit lucrurile cu superficialitate.

Iar revelații am primit încă de când eram foarte tânăr, numai că, la timpul respectiv, neștiind nici ce sunt, nici în ce scop îmi erau comunicate, le-am bagatelizat existența și le-am uitat. Mai târziu însă, când m-am confruntat cu viața, și când evenimentele nefaste, supunându-mă parcă unor încercări, s-au prăvălit în cascadă asupra mea, mi-am amintit de ele și, într-un mod inefabil, le-am retrăit, încă minunându-mă atât de inconsistența, cât și de realitatea conținute viu în mesajul lor, ca și în perioada când, soldat în termen fiind, într-o unitate militară de pe malul Buzăului, am recunoscut, după prima noapte petrecută acolo, dormitorul și rastelul cu arme, paturile camarazilor, dulapurile și măsuța sergentului de serviciu pe companie care, în civilie, mi se arătaseră, în ceea ce eu crezusem că fusese un vis, încă înainte cu un an și jumătate; dar tot nu mi-am dat seama ce sunt.

Identificarea lor am realizat-o tardiv, după moartea mamei, survenită la cinci ani de la decesul tatii, când, de altminteri, constrâns de împrejurări, dar, mai ales, presat, chinuit, torturat de un fenomen mai puțin cunoscut, numit efectul ADN-fantomă, am vândut, de comun acord cu fratele meu, casa de la Giurgiu, în care copilărisem și mă făcusem bărbat, și m-am mutat la ranch-ul de la Remuș.

Eram desființat de dispariția mamei, năucit, bulversat, amețit, umblam ca toată lumea, dar mă purtam ca un muribund, desfigurat sufletește, surpat, dărâmat, prăbușit, măcinat de ceea ce Winston Churchill definise, cândva, ca fiind melancolie câinească; dar, mai ales, mă copleșea un dor nebun de părinți, însă, spre disperarea mea, nu îi mai revedeam în amintire, ca până atunci, ci sub forma unor închipuiri ambulante, detașate de conștiința mea, cu existențe proprii, așa încât, oriunde priveam, prin odăi sau prin curte, sau orice făceam, le simțeam prezența și nu mă puteam scutura de sentimentul apăsător că, deși îi iubeam, îmi acaparaseră viața, se insinuaseră în existența mea, deveniseră o permanență ciudată, sâcâitoare, împiedicându-mă, ca niște santinele, să trăiesc așa cum voiam.

Pe vremea aceea, ca să mă întrețin, deoarece, în scop preventiv, abia revigorat de pe urma cumplitelor boli, încă mă menajam și nu doream să mă angajez într-un efort de durată, colaboram cu materiale la două reviste cu profil enigmistic din țară și, așa cum puteam, lucram, în trudnice reprize, terenul agricol pe care îl aveam la Remuș. Veniturile însă îmi erau modeste, așa că, deși nu aveam necesități prea mari, deoarece, atât din pricina bolii, cât și a anilor furtunoși de dinainte, trăiți în medii sociale nepotrivite cu firea mea, dar și din alte motive, dintre care nu lipseau prostia, egoismul și vanitatea, rămăsesem necăsătorit, am luat hotărârea să mai cooperez cu o publicație, cu sediul aflat în localitate și, prin urmare, deși nu mi-o doream, ieșeam săptămânal în oraș, întâi pentru a-mi depune creațiile la sediul redacției, apoi, întrucât efectul ADN-ului-fantomă făcea tot mai mari ravagii în conștiința mea, pentru a mă plimba pe străzi, precum și pe la periferiile urbei, și a încerca să mă liniștesc.

Giurgiu e o localitate mică, situată pe malul Dunării, în Câmpia Română, dar foarte veche, ai cărei cei dintâi ocupanți - provenind, conform consecințelor unei teorii formulate de arheologul, paleolingvistul și specialistul în datarea vestigiilor preistorice Andrew Colin Renfrew, din Anatolia, aflată în Asia Mică -, au sosit în ținut în neolitic, sau în noua epocă de piatră, care s-a desfășurat, cronologic, ca o prelungire a epipaleoliticului, cu mare aproximație, cu între 10 000 și 12 000 de ani în urmă, când, de altfel, în Asia Mică începuseră să ia amploare agricultura, prelucrarea aramei și prefacerea plumbului; pe de altă parte, potrivit Bibliei, pe vremea aceea, în teritoriul menționat, descendenții lui Sem, ai lui Ham și ai lui Iafet, fiii lui Noe, care se salvaseră, în timpul Potopului, acostând cu arca pe Muntele Ararat, înmulțindu-se peste măsură, au hotărât, spre a-și crea posibilitatea de a folosi pășunile și ogoarele în mod echitabil, să „împartă pământul" (Geneza 10:25), adică să se dividă într-un soi de națiuni primare, așa încât apariția unor triburi pe malul nordic al Dunării, într-un areal care avea să se cheme Câmpia Română, conduse de Patriarhul Peleg și, datorită acestui fapt, numite pelasge, s-a dovedit doar o urmare firească a expansiunii.

Mai târziu, pe baza unei documentări riguroase, certificate de probe materiale, arheologii au stabilit că o comunitate umană, pornind, pe la anii 6 200 î.Hr., din Asia Mică, a străbătut Peninsula Balcanică, a traversat fluviul Dunărea și, așezându-se întâi în Câmpia Română, apoi, cu excepția Munteniei de est și a Dobrogei, și în celelalte teritorii ale țării contemporane, a dezvoltat, în spațiul danubiano-carpatic, până prin anii 4 500 î.Hr., cultura Starcevo-Criș, sau cea mai veche cultură din neolitic. Și tot mai târziu, efectuând lucrări de construcție la fundamentul unui viitor pod peste Dunăre, între România și Bulgaria, numit al Prieteniei, alte persoane au descoperit, în ostrovul Mocanu, de lângă Malu Roșu, la o adâncime de 9 metri, craniul unei femei care, analizat, s-a constatat că data din paleoliticul superior, sau dintr-o eră existentă cu de la 35 000 până la 10 000 de ani mai înainte de ziua în curs, când în Europa trăia însuși Homo sapiens fossiles, sau Omul de Cro-Magnon. Or, dacă se ține cont că nici o metodă de datare nu oferă certitudini, ci numai estimări ale specialiștilor, și că, totuși, în urma unor cercetări mai noi, vestigiile de la Malu Roșu, constând în fragmente de locuințe, ar proveni doar cu puțin mai înainte de mezolitic, sau de epoca de mijloc a pietrei, încadrată cronologic cam între 10 000/8 000 și 5 500 de ani î.Hr., atunci devine limpede că indicațiile biblice și concluziile arheologice coincid, și că, până în Epoca de Bronz, când, conform altor cercetători, triburile pelasge, transformate în triburi gete,s-au mutat mai jos, pe cursul Dunării, înființând ceea ce astăzi e cunoscut ca punctul central al orașului, alegându-și ca loc de popas, venind dinspre Marea Egee, și ca prim habitat, spațiul numit Malu Roșu, se poate conchide că Giurgiul, într-o formă rudimentară, de așezare, a luat ființă îndată după Potop.

Mai apoi însă, ca în toată lumea, în mijlocul comunităților sedentarizate la Dunăre au început a apărea, în scop comercial, întâi negustorii greci, apoi, mânați de dorința de a prăda, de a ucide și de a cuceri, călăreții sciți, apoi, din varii motive, hoarde de celți, legiuni romane, huni, slavi, avari, bizantini, bulgari, pecenegi, cumani, tătari și genovezi, care toți și-au lăsat amprenta genetică asupra locuitorilor, dar nici unii nu le-au schimbat caracterul get și, în sfârșit, în 1417, invadând întreaga Țară Românească, sultanul Mehmed I Celebi, zis Kirisci, sau Călăul, fiul lui Baiazid, a transformat ținutul, pe o arie relativ restrânsă, totuși, în raia otomană, căreia i se mai spunea kaza; la acea dată însă orașul Giurgiu era deja atestat documentar, având numele înscris pe o scrisoare expediată, la 23 septembrie 1403, de domnitorul Mircea cel Bătrân, regelui polon Vladislav II Jagello, prin care suveranul autohton își exprima dorința de a reînnoi un tratat de alianță, iar apărarea îi era asigurată de o redusă, dar fortificată cetate aflată pe insula dunăreană Sfântul Gheorghe, în apropiere de port, încă de pe timpul eparhului Ioannes, comandantul roman suprem al trupelor imperiale detașate la Dunăre, care, din porunca împăratului Justinian, o construise, între anii 536-538 d.Hr.

De la turci, după o stăpânire de patru sute de ani, în 1829, când, în urma încheierii războiului ruso-otoman, s-a stabilit, prin Tratatul de la Adrianopol, ca raiaua, sau kazaua, să îi revină țării-mamă, pământenilor nu le-au rămas ca moștenire decât un frumos turn de observație, înălțat, în 1770, de meșterul Mustedam, de la Constantinopol, utilizat mai apoi și ca foișor de foc, conceptul de mahala și amintirea toaletelor săpate în fundul curții, care, totuși, în vremurile când epidemiile de ciumă depopulau orașele europene, parțial din pricina insanității, s-au dovedit salutare pentru locuitori, reducând mult din pierderile de vieți omenești; dar nici o școală, pentru că stăpânii nu au zidit nici una, mulțumindu-se a-și perpetua învățăturile pe lângă moschei, și nici o carte, nici tipărită, nici în manuscris.

Pecetea cu desăvârșire hâdă asupra înfățișării orașului au pus-o însă comuniștii, în 1963, când, mutilând și desființând tot ce se construise bun sub incidența regulamentului organic, de pe vremea lui Kiseleff, au distrus centrul în formă de farfurie, așa încât, neavând ce vedea, în afară de cele câteva biserici și de muzeu, în cele din urmă, tot îngrozit de ADN-ul-fantomă, și realizând că peregrinările nu mă ajutau cu nimic, dar, îndeosebi, realizând că, așa convalescent cum mă găseam, n-am să pot îngriji două gospodării, am decis să schimb ambientul.

Efectul ADN-ului-fantomă a fost descoperit pe la sfârșitul secolului 20, de biofizicianul rus Vladimir Poponin, care, vidând un tub de laborator și consemnând poziția fotonilor distribuiți în el, a observat că particulele, în interiorul recipientului, se așezaseră în mod cu totul și cu totul aleatoriu; pe urmă însă, vidând tubul din nou, și adăugând ADN uman în el, a constatat că fotonii aflați înăuntru aveau o distribuție diferită de cea a înaintașilor lor, grupată conform unui tipar oferit de materialul genetic. O uriașă surpriză a întâmpinat însă când, extrăgând ADN-ul uman din tub, a remarcat, la măsurare, că fotonii rămași în recipient se comportau ca și când ADN-ul uman încă ar mai fi fost prezent, așa încât concluzia că părțile constituente ale ADN-ului uman se pot impregna, prin intermediul unui câmp informațional extins, sau al unui câmp de torsiune, în mediul extern, cu posibilitatea de a fi perceput de simțurile anumitor persoane, și de a persista o perioadă lungă de timp, de ordinul sutelor de ani, s-a impus ca de la sine.

De aceea, înțelegând, în sfârșit, că, pentru a putea să trăiesc liniștit și independent, fără imixtiunea părinților mei, chiar postumă, în viața mea, am început să îmi pregătesc, înainte de a vinde casa, plecarea la ranch.

Tot cam prin vremea aceea, îngerul meu veghetor, pentru a mă scoate din apatie și din starea de amorțeală morală, a găsit de cuviință, deși, pe atunci, știam doar vag că există, având despre el o reprezentare mai mult decât confuză, să mă încurajeze, expediindu-mi copios mesaje și, în consecință, revelațiile, în care îmi apărea cu preponderență mama, sau întâiul reazem al oricărui copil, indiferent de vârstă, îmbărbătându-mă și acordându-mi sfaturi, s-au înmulțit.

„Revelație, tradus din limba latină, în care a fost conceput, e un termen cu sensul de „dezvăluire și, potrivit teologilor, include în conținutul său o formă de adevăr, sau de cunoaștere, pe care o entitate supranaturală, numită deitate, îl transmite anumitor persoane, cu intenția de a le lămuri aspecte neclare ale credinței lor, sau de a le preveni asupra a ceea ce urmează să se întâmple.

În realitate însă, revelația e doar expresia comunicării dintre îngerul păzitor și muritorul aflat în grija sa, se produce îndeosebi imagistic, dar și acustic, la nivel de conștiință, exact cu atâta acuratețe cu cât îi permite credința celui căruia îi e destinată, nu conține adevăr, sau cunoaștere decât în măsura în care receptorul o poate decodifica, și se poate sluji de ea și, întrucât, în dimensiunea spirituală, de unde provine, nu există timp, așa încât îngerul emitent percepe viața umană ca pe un întreg, nefragmentat de cronologie, are rostul de a preîntâmpina, sau de a corecta, anumite hotărâri omenești, premergătoare ale acțiunii, determinându-l pe pământean să-și schimbe sau să-și anuleze anumite decizii.

Pe de altă parte, liberul arbitru acordat făpturii de Divinitate e sacrosanct, constituind însuși fundamentul testului dat de om pe Pământ; de aceea, pentru a nu-i altera creaturii nici voința, nici posibilitatea de a alege între bine și rău, atât îngerilor, cât și celorlalte entități celeste, imixtiunea în procesul uman de a lua hotărâri le e strict interzisă, așa încât rolul lor se rezumă la un fel de consultanță, livrată însă doar după ce persoana și-a manifestat disponibilitatea de a acționa.

Concepută ca un sprijin existențial, revelația, de altminteri, a însoțit umanitatea încă de după Potop, când, procedând la o nouă organizare a lumii, Creatorul a considerat că omului, lipsit de acum de prezența fizică a celor care, cândva, se numiseră zei, îi era de mare ajutor un sprijin suplimentar, așa încât, mai târziu, analizând subiectul, proeminentul om de cultură român Mircea Eliade s-a simțit îndreptățit să afirme:

„Fără îndoială, noțiunea de revelație se întâlnește, sub forme nu toate la fel de evidente, în toate religiile, am putea zice chiar în toate culturile. Și a continuat: „La Mari texte din secolul 18 î.Hr. vorbesc despre apilum („cel care răspunde) sau de muhlum și muhhutum, bărbați și femei care primesc oracolele zeilor în vis sau în viziunile lor. Acești apilum și muhhum corespund nabiim-lor (profeților, N.M.). Ca și profeții lui Israel, ei foloseau fraze oraculare mai degrabă scurte și își trimiteau mesajele regilor, chiar dacă era vorba de vești rele sau de critici împotriva anumitor acțiuni ale suveranului".

Mari era numele unuia dintre cele trei orașe preistorice importante ale Mesopotamiei, așezat la apus de cursul mijlociu al fluviului Eufrat și locuit, potrivit arheologului englez Gordon Childe, de o populație proto-sumeriană, utilizatoare, în premieră, pentru a fertiliza pământul, a unor sisteme de irigație artificială.

Revelațiile însă au constituit, și constituie încă, o permanență și, chiar dacă, din pricina naturii lor spirituale și transcendentale, n-au fost nici înțelese, nici recunoscute în unanimitate, ele s-au manifestat toată vremea, pătrunzând, ca niște evidențe, atât în culturile orientale, cât și în cele occidentale.

„Reiese că viziunile - a apreciat Mircea Eliade într-un alt comentariu - au fost însoțite de revelații auditive, singurele pe care Coranul le socotește de inspirație divină".

Cu toate acestea, mesajele emisarilor celești au îmbrăcat, îndeosebi, forme imagistice și confesiunile unor persoane notorii despre existența lor stau mărturie că sunt reale.

În vara anului 1797, a scris Jorge Luis Borges într-una din cărțile sale, poetul englez Coleridge, aflat la o fermă de lângă Exmoor, a citit, înainte de a se culca puțin peste zi, un pasaj dintr-o pagină semnată de Purchas.

„În visul lui Coleridge, a notat mai apoi Borges, textul citit din întâmplare începu să germineze și să se multiplice; poetul intui, în somn, un șir de imagini virtuale și, totodată, cuvintele care le exprimau; după câteva ceasuri se deșteptă, cu certitudinea de a fi compus, sau primit, un poem de aproape trei sute de versuri".

Coleridge nu a înțeles în totalitate ce însemna mesajul, dar, deoarece sensul acestuia îl impresionase, mai târziu l-a publicat, sub forma unui poem, totuși neterminat, intitulat Kubla Khan. Dar, descriind fidel, în versurile sale, un palat prezentat în mesaj, Coleridge n-a aflat niciodată că, mai apoi, în prima parte a secolului 19, la Paris s-a editat un Compendiu de Istorii, iscălit de Rashid ed-Din, alcătuit în veacul al 16-lea, în care exista un palat identic cu cel înfățișat de el, construit însă de hanul mongol Kublai în secolul 13, în urma unui vis.

Cu alte cuvinte, fără a avea știință despre faptul în sine, și Coleridge, și Kublai Khan au receptat, din mediul celest, la distanță de 500 de ani, informații despre același palat, pe care, sensibilizați de grandoarea lui, unul l-a construit iar celălalt l-a înfățișat într-un poem.

Tot în urma primirii unor revelații și-au elaborat o parte din operă scriitorul englez Robert Louis Stevenson, asupra căruia inspirația divină s-a pogorât pe când acesta redacta lucrările Olalla și Jekill and Hide, precum și compozitorul Giuseppe Tartini, semnatarul sonatei Trilul Diavolului; nici unul însă nu a realizat că ideile captate de mintea lor le fuseseră expediate, de fapt, prin revelații.

Totuși, revelațiile nu au nimic în comun cu comunicările cu morții, bazate, conform unei definiții, pe „credința în existența autonomă a sufletelor după moarte și în posibilitatea concretă de stabilire a unui dialog între oamenii vii și orice spirit al unui defunct, prin intermediul unui medium aflat în transă", sau cu ocultismul, ori cu spiritismul, deoarece, în timp ce comunicarea cu răposații se realizează exclusiv de către persoane umane, indiferent de starea lor, în transmiterea revelațiilor, în mod obligatoriu, în afară de oameni, care sunt doar receptori, întotdeauna e implicat un înger.

Trăsătura distinctă a revelației însă constă în caracterul ei atotștiutor, deoarece, provenind dintr-o dimensiune spirituală lipsită de timp, și aparținând unor entități cu o viziune totală asupra vieții omenești, pe care acestea o cuprind nu ca pe o succesiune de momente, împărțite în perioade numite trecut, prezent și viitor, ci ca pe un tot unitar, manifestat într-un „acum" continuu, include reprezentarea întregii existențe umane și e capabilă a semnala orice abatere de la traseul considerat, în raport cu noțiunile bine și rău, corect.

Conform unei versiuni a fizicienilor clasici, paradigmatică însă, timpul e un continuum, sau o dimensiune a Universului, după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor; în contemporaneitate, dorind să îndrepte eroarea, adepții mecanicii cuantice l-au declarat a fi un fel de aliaj alcătuit din două elemente, intitulat spațiu-timp; cândva, în vechime, Sfântul Augustin susținuse că acesta ar fi, practic, inexistent, și că, în definitiv, nu s-ar concretiza decât într-o funcție mentală umană, destinată a etapiza durata cunoscută ca viață. În realitate însă, timpul e răul însuși, sub formă de principiu, implementat pe Pământ de către Divinitate în cadrul experimentului numit existență, pentru a examina rezistența conștiinței umane la presiunea spirituală exercitată de forțele așa-zis negative, iar atribuția cronologică pe care o conține îndeplinește doar o funcție suplimentară, secundară însă.

Creaturile au fost conștiente de influența nefastă a Timpului-Rău, programată a orienta acțiunile doar către distrugere, pentru a provoca suferință și, încă din vremurile primordiale, s-au străduit a-i evita incidența, însă, din pricina structurii lui speciale, alcătuită în mod intenționat pentru a altera rațiunea făpturilor materiale, nimeni, niciodată, aflat în trup de carne, nu i-a putut contracara efectul, care, în mod științific, ar putea fi definit ca post-entropic. În schimb, după Potop, ca urmare a fracturii identitare provocată de dispariția umanității, și de regenerarea ei sub altă formă, dar cu o conștiință a existenței, precum și a propriei istorii, secționată, adevărul despre structura timpului nu s-a mai conservat decât în mituri, care, și acelea, din cauza transformărilor și a mutilărilor suportate odată cu trecerea vremii, au fost considerate ca închipuite.

Așa șchioapă și deformată însă, definiția originară a timpului a rezistat, totuși, pe ici, pe colo și, în cultura iraniană, în culegerea numită Avesta, chiar s-a impus și încă se mai întâlnește relatarea mitică potrivit căreia timpul-inert era simbolizat de Zurvan, o divinitate primordială, născătoare a zeilor Ahura Mazda și Angra Mainyu, sau a dualității Bine-Rău, datorită căreia timpul s-a desțepenit și, prin intermediul lui Ahura Mazda, numit și Ormuzd, a inițiat actul de creare a lumii, spre marea invidie a lui Angra Mainyu, sau Ahriman, care, numaidecât, s-a simțit ispitit să-i anihileze lucrarea fratelui său. Iar în textele unor învățați, precum Eudeuros din Rodos, trăitor în a doua jumătate a secolului 4 î.Hr., încă mai există mențiuni consemnate asupra acestui act fundamental:

„Magii... numesc Totul unic și inteligibil când Spațiu, când Timp; din el s-ar fi născut Ohrmazd și Ahriman, Lumina și Întunericul. Iar spre finele epocii ahemenide, încă se mai aprecia, conform lui Mircea Eliade, că Spațiul-Timp reprezenta un „izvor comun al celor două principii, Binele și Răul, încarnate în Ohrmazd și Ahriman.

Dovada supremă că timpul reprezintă doar un principiu al răului însă, cu care, de altfel, se și confundă, se află în Biblie, în versetele în care Divinitatea, îmbunată de ofranda adusă de Noe pe un altar, după ce, împreună cu toată familia sa, acesta se salvase de la înecul provocat de Potop, a făgăduit, angajând întreaga umanitate:

„Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui și nu voi mai pierde toate vietățile, cum am făcut" (Geneza 8:21).

Altminteri spus, omului i s-a destinat, încă din „tinerețile lui, sau din vremurile primordiale, considerate a fi însăși copilăria umanității, ca, prin programare, să atragă răul, datorită înseși morfologiei trupului său carnal, în mod continuu, pentru ca, în felul acesta, această implacabilă forță să-i asalteze în permanență „cugetul inimii lui, sau hotărârile interioare, provenite nu din suflet, și nici din instinct, ci din conștiință.

Dar, odată cu trecerea vremii, în sens cronologic, rostul adevărat al timpului a fost făcut uitat, din neștiință sau din neglijență, sau chiar în mod interesat și, deși frânturi din descrierea lui originară încă au mai ființat, menirea de inspirator suprem al răului i s-a deturnat și definițiile despre constituența sa, sau despre efecte, au căpătat aspecte noi. Astfel, ca o consecință a acestui gen de perpetuare sincretic, jainiștilor din vechea Indie, adepți ai curentului filozofic întemeiat de legendarul Vardhamana Mahavira, sau Jaina, din casta Kșatrya, li s-a inoculat convingerea că întreaga lume materială era un rău și că, pentru a se elibera de suferință, toți membrii sectei trebuiau să umble goi și să rămână celibatari, practicând un ascetism sever.

Mai târziu, potrivit lui Mircea Eliade, însuși Buddha a afirmat că „pentru toată gândirea indiană, existența umană era destinată suferinței pentru faptul însuși că se desfășura în Timp", revigorând, pe alt plan, convingerile iraniene, însă, chiar din pricina efectelor acelui Timp, aflat în discuție, lumea a continuat să se îndepărteze de adevăr, și așa s-a ajuns ca, în Antichitatea târzie, mari învățați ca Origene din Alexandria, să susțină, pe de o parte, că durata cronologică a îngerilor era diferită de cea umană, iar pe de alta că timpul avea mai multe naturi, dintre care una aparținea persoanelor hilice, sau materiale, alta oamenilor pneumatici, sau celor animați de o oarecare viață spirituală și, în sfârșit, alta se răsfrângea asupra psihicilor, sau a indivizilor mai evoluați.

În cultura română, în basmul numit Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, autorul anonim, susținând că într-un ținut celest, spre deosebire de universul material, unde durata cronologică erodează totul, nu există timp, a dovedit, de asemenea, că a știut ceva, poate prin tradiție, despre concepția primară referitoare la timp, dar parțial și subiectiv, lipsindu-se de cea mai importantă parte și, de aceea, nici viziunea folclorică nu s-a impus. Iar șansele ca vreo persoană umană să scoată, de la naftalină, adevărul primordial, și să-l statornicească în spațiul public sunt, din pricina atâtor interese obscure, care au menirea de a-l nimici din fașă, din ce în ce mai mici.

Satul Remuș e o localitate modestă din lunca Dunării, liniștită și neînsemnată, înființată, în partea de nord a orașului Giurgiu, sub formă de zonă-tampon, după anul 1898, când guvernul României a împroprietărit cu teren, printr-o acțiune mai vastă, cuprinzătoare și a altor regiuni, patru sute de tinere familii, îngăduindu-le să-și înalțe case. Numele îi provine de la un inginer topograf, însărcinat cu măsurarea și cu împărțirea în loturi a pământului oferit, pe care îl chema Remus Antonescu și, în afară de biserică, de școală și de un cămin cultural, cărora, în vremea din urmă, li s-au mai adăugat câteva magazine și patru sau cinci ateliere, nu are nimic deosebit; e străbătut însă în întregime, chiar pe jumătate, de o șosea națională care, venind de la București, se întinde, întâi prin Bulgaria, apoi prin Grecia, până în ținuturile însorite ale Turciei și, mai ales, reprezintă locul natal al părinților mei, de unde ni se trage neamul; de aceea, deși încă regretam puțin locuința din Giurgiu, unde mă formasem ca om, pe care urma s-o punem în vânzare, m-am mutat cu plăcere în casa încăpătoare, cu patru odăi, cu cerdac, cu marchiză și cu dependințe, căreia toată lumea îi spunea ranch, datorită înfățișării de mică fermă, construită de bunicul meu, Marin Moise, și care, prin voința familiei, îmi aparținea cu acte. M-am instalat în două camere mari, dinspre curte, ca să fiu mai aproape de puț și de magazia cu lemne și, întrucât mă mutasem toamna târziu, după ce îmi adunasem, ajutat de doi oameni plătiți cu ziua, recolta de struguri, pe care i-am prefăcut în vin și în rachiu, mi-am îngăduit ca, din comercializarea băuturii cu amănuntul, să mă menajez în continuare, să împrumut cărți de la biblioteca din Giurgiu și să mă instruiesc, citind și consemnând.

Aproape că mă făcusem bine, dar simțeam că, la prima solicitare mai serioasă și mai îndelungată, organismul mi-ar fi putut ceda din nou și, conștient că acum, în lipsa mamei, nu mai avea cine să vadă de mine, am decis să mă mai protejez o oarecare vreme. Între timp însă n-am stat degeaba și, depunând, totuși, un efort intelectual, m-am străduit, apelând atât la anticariate, cât și la internet, să-mi îmbogățesc cultura, axându-mă, îndeosebi, pe literatură, pe filozofie, pe mitologie, pe istoria religiilor și, într-o măsură mai mică, pe știință.

Dar roadele le-am cules abia mai târziu, peste trei sau patru ani, când, distribuindu-mi în continuare timpul între lecturi și agricultură, în cadrul căreia, în afară de struguri, de pe ogoarele rămase ca moștenire, obțineam recolte de grâu, m-am convins că, deși erudiții contemporani considerau miturile ca provenind, enigmatic, din fapte, din fenomene și din evenimente reale, care, depășind puterea de înțelegere a omului de rând, l-ar fi forțat, chipurile, pentru a-și astâmpăra curiozitatea, să inventeze explicații miraculoase, mitologia, totuși, nu este un sistem general de povești elaborate încă din stadiul culturii primitive ci, cuprinzând în miezul ei, distorsionate cumplit, înseși primele noțiuni religioase, rămase de la zei, reprezintă chiar istoria acelor făpturi misterioase, conducătoare ale populațiilor de pe Pământ, de la începutul lumii și până la Potop.

Fantezia umană, au stabilit savanții, nu este capabilă să imagineze ceva din nimic, fără a face recurs la cunoașterea concretă; de aceea, pentru mine, nu a mai existat nici o îndoială că miturile fundamentale ale umanității nu sunt nici inducții, nici deducții, declanșate de închipuire ci, pur și simplu, conțin în structura lor o descriere amănunțită a ceea ce s-a întâmplat pe Pământ în vremurile primordiale, precum și a creaturilor care au ființat atunci, viciată însă odios de repovestiri și de recomunicări; sau, cu alte cuvinte, în mituri se află nu altceva decât adevărul; pentru a-l extrage însă e nevoie de sinceritate, de probitate și de credință.

În privința existenței lui Dumnezeu, în afară de formularea inadecvată, care introduce Divinitatea în lume, teologii, filozofii și ceilalți învățați au emis, de asemenea, o mulțime de teorii, în care Creatorul e considerat când Providență, când Absolut, când Persoană, când Entitate; pentru mine însă, care i-am simțit atât ajutorul, cât și mustrarea, înainte de a reprezenta o Ființă Supremă, antropomorfă, imaterială, transcendentă, ubicuă, eternă, perfectă, atemporală și genială, e o sumă de atribute, sau un conglomerat de stări ale Conștiinței, capabil de diverse manifestări, dintre care cele mai de preț sunt iubirea și libertatea. De aceea în scurtă vreme, în mintea mea, convingerea că Biblia, ale cărei precepte îmi fuseseră de atâta folos la Giurgiu, sprijinindu-mă în a mă vindeca, conține în ea însuși cuvântul lui Dumnezeu a devenit un alt adevăr de necontestat.

Biblia însă e o creație a poporului iudaic, care, mai inteligent, mai perspicace și mai perseverent decât toate națiunile lumii, s-a priceput să discearnă, din mitologie, doar ceea ce era important și să conserve înțelepciunea în forma originară, așa încât, ca o primă urmare, admirația mea pentru evrei, despre care știam că, de mai bine de trei mii de ani, se luptau să-și păstreze identitatea și să reziste ca națiune, întâi a sporit, apoi s-a transformat într-un fel de cult. Apoi mi-am amintit că, înainte ca din comunitatea ebraică, atât de risipită în cele patru zări ale Pământului, să apară, pentru a schimba fața culturii mondiale, personalități ca Albert Einstein, Marie Curie, Niels Bohr, Erwin Schrodinger, Paul Dirac, Werner Heisenberg, Isaac Newton, Stephen Hawking, Spinoza, Maimonides, Jacques Derrida, Franz Kafka, Marcel Proust, Saul Bellow, Shalom Alehem, George Bernard Shaw, Wolfgang Amadeus Mozart, Felix Mendelssohn, Gustav Mahler, Golda Meir, Yitzhak Rabin și încă mulți, foarte mulți alții, însuși Dumnezeu i-a numit pe evrei „poporul ales" și, simțind nevoia de a-mi reactualiza în minte acel moment, am deschis Biblia și am citit:

„Moise s-a suit la Dumnezeu (pe muntele din pustiul Sinai, NM). Și Domnul l-a chemat de pe munte, zicând (...):

Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu;

Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt" (Vechiul Testament; Exodul; 19:3, 19:5, 19:6).

Și, pentru prima oară, nu numai că am realizat cum respectul meu pentru o seminție apreciată de Dumnezeu căpăta o amploare de neimaginat, dar, fulgerat de o idee aproape nebunească, m-am pomenit, gândindu-mă la istoria lor, făcând o paralelă trăsnită, stridentă, forțată, ciudată, dar pe care eu o găseam necesară, între evoluția lor și viața mea; și,deși comparația, dusă dincolo de orice limită, nu se întemeia pe nimic, încălcând cu sfruntare înseși regulile acestui gen de operații, de asemenea, m-am trezit spunându-mi cu un fel de siguranță care m-a uimit:

Dacă ei au reușit, am să reușesc și eu; am să le copiez metodele și, dacă ei au putut să înfrunte atâtea primejdii, și să supraviețuiască, în condițiile în care toată lumea a voit să-i nimicească, atunci am să pot și eu, mai ales că eu nu cer nici nemurirea ca neam, nici supremația, ca ei, ci doar să mă împlinesc, să-mi trăiesc așa cum se cuvine zilele care mi-au mai rămas.

Și, înțelegând că, dacă mi-i luam ca model, pentru a le descoperi secretul, trebuia, mai întâi, să le cunosc trecutul, înfrigurat, am pus pe masă un morman de cărți, laolaltă cu Biblia și, deschizând calculatorul, m-am apucat să le cercetez istoria, începând de la geneză și continuând cu vremea imediat următoare, fascinat să aflu că, odinioară, în vremea veche, puternicul neam din prezent se constituia, înainte să-și înființeze un stat, din triburi răzlețe, foarte războinice, care mai tot timpul erau atacate de filisteni, de moabiți, de amoniți și de edomiți.

Se aflau în copilăria umanității, iar poporul ales se numea Israel.

Mai târziu, sub presiunea Imperiului Asirian, care a năvălit asupra lor, evreii au pierdut regatul nordic, pentru ca, la scurtă vreme, babilonienii, înainte de a-i deporta pentru 70 de ani, să le distrugă regatul sudic. Dar evreii nu au pierit, cum nu au pierit nici pe timpul lui Moise, când Faraonul Egiptului, dacă ar fi putut, i-ar fi șters de pe harta lumii, și nici mai târziu, în tot Evul Mediu, dar nici mai apoi, la Holocaust, când părea că nici o forță nu-i va mai putea salva; în schimb, îndată ce condițiile socio-politice și militare le-au îngăduit, au izbutit, cu o extraordinară suplețe, să se transforme, din victime neajutorate, în judecători și, potrivit lui Walter Brewitz, autorul volumului Familia Rothschild; De la Marea Finanță la crearea Israelului; Rothschildzii și era globalizării, să se insinueze la conducerea lumii:

„Un episod aparte în subtila colonizare evreiască a Europei l-a reprezentat Anglia, care expulzase în repetate rânduri evreii din insulă, cu începere de la anul 1020, dar evident că nu pe toți aceștia, cei mai bogați reușind să rămână. Buna organizare iudaică s-a manifestat tocmai aici, în Anglia, unde a apărut masoneria, creație mixtă evreo-creștină, dar care a putut exista inițial numai în Scoția (de unde „ritul scoțian vechi și acceptat), până când, evreii revenind în Anglia, între 1652 și 1696, au creat peste 30 de loje în care i-au cooptat pe englezi în scopul reactivării Templului de pe muntele Sion.

Totuși, întrucât am considerat că triumful le era prezentat destul de sec și de schematic, iar pe mine mă interesa însăși mașinăria care le permisese să repurteze acest triumf, sau resortul interior, psihologic, conducător către succes, am căutat ceea ce presupuneam eu că i-ar fi motivat, acordându-le o superioritate netă asupra altor popoare și, în cele din urmă, într-un text de-al lui Mircea Eliade, am descoperit:

„Acela care astăzi se numește proroc (nabi), înainte se numea „văzător (I Regi, 9:9). În fapt, tradiția de „vizionar (roeh) din perioada nomadă, a fost modificată, după cucerire, sub influența nabîim-ilor, pe care israeliții i-au găsit în Palestina către 1000 î.Hr., „vizionarii iahoviști (precum Nathan) și nabîim-ii coexistau încă (I Regi, 10:5). Treptat, cele două funcții au fuzionat și rezultatul final a fost profetismul clasic vechi-testamentar".

Succesul evreilor, deci, rezida într-o conexiune perpetuă a neamului lor cu dimensiunea celestă, sau cu realitatea spirituală a lumii, din care, încă de când au realizat legătura, îndată după Potop, au primit tot timpul consiliere și s-au inspirat. Și nici, cel puțin, nu au făcut un secret din asta, numai că, deși comentatori dintre cei mai avizați, precum Mircea Eliade, s-au pronunțat ferm și favorabil în privința raporturilor lor cu Divinitatea, comunitatea intelectuală a lumii, din varii motive, a preferat să banalizeze procesul și să-l arunce în derizoriu. Totuși, verdictul lui Mircea Eliade mi s-a impus limpede ca lumina zilei:

„Astfel, se poate spune pe drept cuvânt că evreii au fost primii care au descoperit semnificația istoriei ca epifanie, a lui Dumnezeu, și această concepție, așa cum trebuie să ne așteptăm, a fost reluată și amplificată de creștinism (...).

Fără îndoială, noțiunea de revelație se întâlnește, sub forme nu toate la fel de evidente, în toate religiile, am putea zice chiar în toate culturile (...). Dar aceste revelații avuseseră loc în timpurile mitice, în momentul extratemporal al începutului; astfel, totul coincidea cu începutul lumii, cu cosmogonia (...).

Cu totul altfel se întâmplă lucrurile în cazul revelației monoteiste. Aceasta a avut loc în timp, în durata istorică".

Și atunci mi-am amintit că, dintre toate popoarele lumii, doar evreii posedă Kabala, a cărei denumire, provenind de la rădăcina lingvistică „a primi, înseamnă, cu aproximație, „tradiție și, întrucât ea, și numai ea le-a insuflat aleșilor lui Dumnezeu puterea de a rezista prin veacuri, „a fost ridicată - conform lui Mircea Eliade, printr-o componentă a ei, numită Tora -, la rang de realitate absolută și eternă, model exemplar al Creației sau izvor al vieții".

Kabala e un sistem filozofic religios, cu originile, cel mai probabil, în vremurile captivității evreiești în Babilon, a cărei cea mai veche expunere se află în cartea Bahir, compilată în secolul 12, după lectura unor texte preexistente. Forma finală i-a fost acordată pe vremea lui Ezdra, inspirator, de altfel, și al Legii iudaice, pe baza căreia s-a alcătuit, încă din timpul vieții aceluiași Ezdra, o Tora orală, sau un corpus de exegeză denumit Mișna, ori „memorizare, prin intermediul căruia, într-un anume fel, s-a legitimat „esoterismul.

Prin secolul 5 d.Hr. evreii au extras din Tora un îndrumător spiritual al întregului popor, pe care l-au numit Talmud, sau Shas.

Talmudul înseamnă, literal, „învățătură, sau „studiu, cuprinde o compilație a unor „opinii docte acumulate în scris, se compune din Mișna și din Ghemara și reprezintă un text esențial al iudaismului rabinic. Dar cartea fundamentală a poporului evreu rămâne Kabala, căreia, referitor la denumirea ei, Maimonides, sau Ramban, i-a acordat, în secolul 12, încă o semnificație, enunțând că termenul poate fi înțeles și ca „recepție.

Kabala are un substrat profund metafizic, cuprinzând, în concepția ei, adevărul că nici o substanță nu s-a născut din neant absolut, și că atât materia vie, cât și cea nevie, provin dintr-un izvor de lumină eternă, numit Dumnezeu, sau Yahweh, iar primul dintre oameni care a afirmat că în Univers nu există decât o forță, orice altceva reprezentând doar manifestări ale acelei forțe, a fost Patriarhul Avram. Tot Patriarhul Avram, de altminteri, a sistematizat metodele de predare a Kabalei, stabilind că, în definitiv, entitatea pe care atât profeții biblici, cât și oamenii de rând, au identificat-o ca pe Creatorul lumii, nu este, de fapt, o ființă ci, potrivit felului lor de a percepe, un extraordinar elan, sau un imens avânt, un iureș al dăruirii și al iubirii.

În jurul anului 1275 mai mulți înțelepți evrei din Spania, reconsiderând doctrina din Bahir, au realizat Cartea Splendorii, sau Sepher Ha-Zohar, care, având aproape o mie de pagini, a suferit un proces canonic, fiind așezată, mai apoi, alături de Biblie și de Talmud și apreciată ca reprezentând însăși teozofia ebraică, sau, cum a afirmat G. Scholem, citat de Mircea Eliade, „o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoașterea și descrierea lucrării misterioase a divinității. Din pricina unor dramatice împrejurări însă, în 1492, când Spania i-a expulzat pe evrei, aceștia, devenind temporar nomazi, și-au transferat Zohar-ul, sau Kabala, într-o doctrină populară, pentru ca, patruzeci de ani mai târziu, Moise ben Jacob Cordovero și Isaac Luria, din orașul Safed al Galileei, să dea la iveală, printr-un fel de operație didactică de corectare, din Kabala veche, o nouă Kabala, care, în iudaism, potrivit lui Mircea Eliade, „a fost ultima mișcare religioasă cu influență preponderentă în toate mediile evreiești și în toate țările, fără excepție (...). Succesul considerabil al noii Kabale ilustrează încă o dată trăsătura specifică geniului religios evreiesc: capacitatea de a se reînnoi integrând elemente de origine exotică, fără să piardă, prin aceasta, structurile fundamentale ale iudaismului rabinic.

Conform Kabalei, în realitate nu există decât un element component, denumit comun „voința de a primi plăcere, care însă, la rândul său, conține un principiu de funcționare descris ca fiind, la nivel ideatic, un sistem foarte fin de dăruire, aparținând lui Dumnezeu, din care Divinitatea împarte umanității învățături, sau „plăceri. Pe parcursul timpului terestru însă, pe măsură ce oamenii primesc învățături, ei înșiși încep să se contamineze cu spiritul dumnezeiesc, și să-și reformeze gândirea, iar când capătă dorința de a semăna cu Ziditorul lor, și de a dărui, la rândul lor, se poate spune că au devenit Creatori, și că izvorul înțelepciunii, sau Kabala, și-a îndeplinit menirea.

În Kabala, Dăruitorul poartă numele de Rădăcină, iar creatura, sau făptura care primește învățături, sau plăceri, este cunoscută ca Ramură, sau Kli; relația dintre aceste două concepte însă e fundamentală, deoarece doar în urma acestui proces, în care Kli-ul, sau Ramura, înfățișează întunericul necunoașterii, sau golul, iar Creatorul semnifică Lumina, se ajunge, într-un final, la stadiul în care primitorul devine apt de a repeta, pe Pământ, fenomenul dezvoltat în Lumile Superioare, unde plăcerea se primește cu scopul de a-l mulțumi pe Dumnezeu, iar recepția se transformă în gest de dăruire.

Prin urmare, devenind, datorită contactului cu gândul Divinității, asemeni Creatorului său, un bun cunoscător al Kabalei, sau un practicant, conștient că, la nașterea sa,nu a reprezentat decât un „punct" pierdut în această lume, aflat în căutarea unui trup, dar și știind că, pentru a se desăvârși, trebuie să străbată o cale ale cărei obstacole, totuși, se răsfrâng asupra lui ca niște forțe, își poate oricând descoperi viitorul și își însușește capabilitatea de a-și modela destinul. Fenomenul nu e singular și are similitudini în fizica cuantică, unde informația internă va determina, dar numai în funcție de mediul înconjurător, tot ceea ce se va petrece în viața unei persoane; acest fapt însă succede unui principiu și mai important, de asemenea validat de mecanica cuantică, prin proclamarea vidului nu ca un nimic absolut, ci ca un gol generator de fluctuații, din care se nasc fotoni, și anume al postulatului enunțat de Kabala, potrivit căruia nici o substanță nu a apărut din neant absolut; dar, spre deosebire de domeniul fizicii cuantice, în Kabala ideea guvernantă rezidă în lupta personală a fiecărui om de a conștientiza rostul benefic al forțelor și al evenimentelor din jurul lui, spre a-și afla, în cele din urmă, un stadiu al echilibrului; iar tot acest sistem, destinat a orienta cursul existenței într-o direcție bună, se numește Reshimnat.

Reshimnat-ul însă trebuie identificat de către om; or, dacă făptura pornește în căutarea lui, înseamnă, evident, că el ființează pe undeva, iar pentru kabaliști această existență ascunsă, această așteptare latentă, s-a dovedit suficientă spre a-i încredința că, undeva, se află o Lume Superioară, cu care Kli-ul, sau Ramura, se găsește, pe tot parcursul evoluției sale, într-un permanent contact; lumea aceasta însă trebuie descoperită. Așa încât, când, din varii motive, o persoană își propune să se ridice deasupra condiției sale terestre, îi e necesar, pentru a-și atinge scopul, să se înalțe, spiritual, deasupra realității mundane, căci numai în felul acesta, intelectual și elevat, se poate accede în Lumile Superioare; și încă, pentru a avea succes, persoana trebuie să se pună într-un acord deplin cu Gândul Creatorului ei, după exemplul oferit de Demiurg, care e atât de bun cu făpturile sale, și atât de iubitor, și de milostiv, întrucât, altminteri, egoismul și idolatria, avariția și răutatea, invidia și dușmănia îi vor nimici candidatului potențial orice intenție de a se schimba.

În tot Universul, susțin kabaliștii, nu există decât Divinitatea și creatura sa, sau Lumina și vasul gol, destinat umplerii cu învățături, iar tot acest angrenaj constă într-o singură stare a realității, numită Ein Sof, pe care doar gândurile, în calitatea lor de expresii ale dorințelor, o pot modifica.

„Esența înțelepciunii Kabalei, a afirmat cândva eruditul evreu Baal Ha Sulam, nu este diferită de Esența Bibliei. Și, tot el, a adăugat: „Nu există nici un lucru în realitate, sau un eveniment al realității, care să fie găsit într-o lume inferioară, pe care să nu îl regăsim asemenea și în lumea de deasupra acesteia, identice ca două picături într-un lac; ceea ce arată că Platon, enunțându-și concepțiile despre un spațiu al ideilor-originare, concretizate, în realitatea terestră, prin replici materiale, s-a inspirat dintr-o sursă cu mult superioară metafizicii.

Copleșit de un sentiment indefinit, condimentat cu exaltare și cu recunoștință, m-am mirat încă o dată de ignoranța intelectualilor lumii și, puțin nedumerit, căci nu înțelegeam cum un sistem filozofic religios care a adus la supremație un popor persecutat atâția ani,poate fi trecut sub tăcere, am căutat și alte păreri, poposind întâi asupra unei confesiuni făcute de gânditorul român Petre Țuțea, care a povestit unor redactori:

„Dacă tot m-ați deranjat, vreau să rămân cu ceva de pe urma acestor discuții. Știți cine au fost primii nemulțumiți de politeism? Evreii. Și au inventat iudaismul. Și cine au fost primii nemulțumiți de iudaism? Evreii. Și au inventat creștinismul. Și cine au fost primii nemulțumiți de creștinism? Evreii. Și au inventat marxismul... și bolșevismul. Și cine au fost primii nemulțumiți de marxism? Evreii. Să vedem ce mai inventează, că sunt poporul cu cea mai puternică vocație a spiritualității, născător de religie. Ar fi bine să mergem cu ei, că de câte ori am mers împotriva lor, ne-am ars".

Apoi am recitit un fragment dintr-o carte semnată de scriitorul contemporan Sorin Lavric, consacrată lui Constantin Noica și mișcării legionare, care dezvăluia pragmatic că, în România, între anii 1925-1930, „profesiile liberale sunt ocupate de evrei, finanțele, comerțul și proprietățile sunt ale evreilor (...). Evreii căpătaseră acest statut prin muncă și îndârjire. Dârzenia pe care o dobândiseră grație unei educații de milenii, o educație pe care și-o transmiteau cu scrupulozitate din generație în generație ca pe un semn al tragediei destinului lor, dârzenia aceasta le conferea evreilor toate virtuțile unor veritabili factori civilizatori. În plus, evreii erau redutabili în materie de concurență socială, ei ieșind mult mai bine decât românii din selecția de valori impusă de exigențele epocii. Pe scurt, evreii îi întrecuseră pe români în propria țară, surclasându-i în toate domeniile care cereau spirit întreprinzător și instinct al profitului".

Mie însă mi se întipăriseră în minte cuvintele lui Baal Ha Sulam:

„Esența înțelepciunii Kabalei nu este diferită de Esența Bibliei".

De aceea, fără s-o fac în mod conștient, ci sedus de adevărul acestui cult, precum și de raționalitatea lui originală, care desfidea principiile logicii factuale, încet, dar ireversibil, fără să-mi dau seama când, am început să devin creștin. Așa încât, într-o primăvară, cu un mod de percepție nou, am descoperit alte sensuri în pasajele unei cărți la care țineam foarte mult, intitulată Jurnalul fericirii și semnată de fostul deținut politic evreu Nicolae Steinhardt, botezat, în închisoare, ca ortodox și, în cele din urmă, transformat în monah:

„Cele șase elemente din domeniul cărora își iau termenii și-și aleg imaginile parabolele din Evanghelie: ogorul, via, năvodul, gospodăria, turma, cireada. Lecție de simplicitate și realism. Și de morală foarte clară. Familia. Munca. Sinceritatea. Ascultarea".

Și, din momentul acela, deși încă nu mă însănătoșisem complet, încredințat că tot ce scrie în Biblie e destinat a-l ajuta pe om să trăiască liber, onest, curat și sănătos, deoarece, între spiritul textului și viața lui se constituie, odată cu actul lecturii, o strânsă legătură, am renunțat, atunci când nu era nevoie, să-mi mai iau ajutoare la câmp, începând să îmi lucrez cele două vii de unul singur; destul de rar, clacam și, răpus de o nouă criză, zăceam câte trei, patru zile la pat; dar nu mă descurajam, așteptam, cu răbdare, să îmi revin, apoi, de cum mă ridicam, porneam din nou către culturile cu viță de vie și o luam de la cap.

Tot cam în același timp, de comun acord cu fratele meu, care, împreună cu soția sa, se pregătea să plece în Spania, pentru a își întreține copiii la studii, am vândut și locuința din Giurgiu și, cu un procent din partea mea de bani, am mai renovat câte ceva pe la ranch și i-am schimbat acoperișul. Dar, tot cam pe atunci, poate ca o fatalitate, sau, cine știe, deoarece așa le-a fost scris, au început să îmi moară amicii, în floarea vârstei și, curând, în afară de mulțimea de rubedenii din sat, cu care, totuși, întrucât aveam stiluri diferite de viață, nu mă vedeam decât sporadic, am rămas aproape singur, nemaiîntreținând relații decât cu vărul Velicu, din Giurgiu și, de la țară, cu vărul Bebe; dar vărul Velicu era el însuși celibatar, fiind silit să-și aloce mai toată vremea pentru a se îngriji pe sine, iar vărul Bebe, care spărgea lemne la un depozit, nu se înapoia decât noaptea, târziu, așa că, în cele din urmă, liniștea și solitudinea mi-au devenit, tot fără să vreau, o a doua natură. Doar uneori, la intervale mari, mă duceam la casa bunicilor mei materni, moștenită de o mătușă, unde fiica acesteia, care locuia la Giurgiu, își amenajase o bibliotecă și împrumutam câte un braț de cărți.

Bunicul din partea mamei, Dumitru Mălăeru, fusese țăran plugar, provenea din regiune, din jurul unei moșii de la Frătești, luptase în primul război mondial, îi supraviețuise celui următor și așteptase nouă sau zece ani până ce unicul frate să i se întoarcă din prizonierat, din URSS; spre bătrânețe însă se lăsase de plugărie și, pentru a-și întreține familia, se angajase ca muncitor la Giurgiu, unde se ducea pe jos; nu-și uitase însă deprinderile spirituale, specifice unei comunități țărănești și întotdeauna, când cotrobăiam prin bibliotecă, îmi aminteam cum, pe când trăia și îl vizitam, îl găseam, seara, citind din Biblie, lungit pe pat, cu o pernă sub cap,cu voce tare, în așa fel încât să audă și bunica Alexandrina, care nu știa carte, sau, uneori, la rugămintea bătrânei, dar numai când avea musafiri, cântând din caval.

Bunica Alexandrina făcea parte dintr-un neam numeros de valahi, sosit în Țara Românească pe la 1760, de la sud de Dunăre, din pricina asupririi turcești, și așezat într-un ținut de luncă, unde, pe atunci, exista doar un ciftlic, sau un fel de cătun otoman, cu stâne și cu saivane, deținut de spahii și de comandanți militari; ai ei se ocupaseră cu agricultura și cu aprovizionarea Cetății Giurgiu cu legume și cu zarzavaturi și poate de acolo i se trăgea și ei mania de a cultiva toată curtea cu fel și fel de răsaduri, ca și cealaltă bunică, din partea tatii; în privința gătitului însă, deși bucătăria nu mai intra în atribuțiile lui, tot bunicul Mălăeru rămăsese meșter și, de aceea, încă îmi era vie în minte invitația lui de a-i aduce o găleată cu melci, pentru a mi-i prepara; nu m-am învrednicit însă niciodată să îi onorez invitația, așa că nici în ziua de azi nu știu cum e la gust mâncarea de moluște.

În schimb, ori de câte ori mă duceam, mai târziu, după ce ei au murit, în gospodăria lor, ca să răscolesc prin bibliotecă, îmi aminteam că, din câte mi s-au povestit mai târziu, în casa aceea modestă, cu doar trei odăi, văzusem eu lumina zilei, sub asistența străbunicii mele, mama bunicului Mălăeru, o femeie micuță, bătrână, îmbrăcată în negru, pe care o chema Andreica, foarte cumsecade și cuminte și blândă, și pe care o văzusem o singură dată, dar foarte devreme, în copilăria joasă, însă n-o mai putusem uita; dar, fără ei, și fără mama, care, până când se căsătorise, crescuse acolo, nici casa nu mai avea același farmec și, după ce am isprăvit de citit cărțile din bibliotecă, am încetat să o mai frecventez.

În 2008, când, în sfârșit, m-am mai pus pe picioare, m-am angajat, ca lăcătuș, pe un șantier de construcții din București, situat în Prelungirea Ghencea, unde, fiind cazat chiar acolo, la locul de muncă, și remunerat generos, am montat balustrade pentru balcoane și pentru mâna curentă. Și, întrucât experiența nu mi-a dăunat, anul următor, contactându-l pe fratele meu, care se afla în orașul spaniol Alzira, de pe coasta Mării Mediterane, în comitatul Valencia, am pornit, ca estranjero, către ținutul iberic, unde voiam, în primul rând, să simt atmosfera în care, în 1275, evreii, reevaluând doctrina din Bahir, oferiseră neamului lor Sepher Ha-Zohar, sau Cartea Splendorii, dar unde, de asemenea, pentru a mă întreține, mi-am aranjat încă de la plecare să lucrez, cu contract, în fincile rurale, ca trabahador agricol.

Am stat, în Spania, mai puțin de doi