Dincolo de vise: Aventura transformării lăuntrice și a descoperirii de sine

De Marius Mihai Lungu

Trăim experienţele obişnuite ale vieţii, fără ca nici măcar să luăm în seamă posibilitatea ca obiectele, convingerile, credinţele, emoţiile şi stările să fie altceva decât par. Astfel, urmărim aproape hipnotizaţi stările, emoţiile şi obiectele plăcute, convinşi fiind că numai ele trebuie să existe şi căutăm să scăpăm de cele neplăcute, crezând că nu au niciun rost. Lumea nu este decât o apariţie instantanee pe ecranul eternei cunoaşteri şi existenţe, care este însăşi fiinţa noastră. Cartea aceasta este o ficţiune, alcătuită din aspecte foarte reale ale cercetării de sine şi a deconstruirii iluziei.

...Ceea ce îţi pot spune este că tu nu eşti o stare specială în care trebuie să ajungi sau pe care trebuie să o atingi, nici o experienţă mistică sau specială. Tu nu eşti ceva ce poate fi învățat ori practicat şi nici un concept ori o credinţă mentală nu ești. Tu nu eşti niciuna dintre senzaţiile simţite; nu eşti nimic din ceea ce vezi, atingi, auzi, miroşi sau guşti. Nu eşti niciunul dintre gândurile, imaginile sau filmele care îţi trec prin minte. Nu eşti nici senzaţiile sau emoţiile care te copleşesc; nu eşti nici conceptele la care te gândeşti, nici ideile pe care le ai. Deci nu eşti nici trupul şi nici ceva pe care îl poţi observa, cunoaşte sau percepe, nici în această stare (de veghe) şi nici în cea pe care o numim vis. În realitate, tu eşti cel care observă experienţa pe care o trăieşti, observarea a orice poate fi observat, inclusiv a ta însuţi. Tu eşti cel care nu se schimbă când totul în jur se schimbă, fiind fundalul în care apare absolut orice lucru ori fenomen schimbător de care poţi fi conştient. Eşti cel care se află la capătul cunoscător al percepţiei şi ecranul pe care apar gândurile, senzaţiile, emoţiile, visele şi stările. Eşti cel care nu s-a schimbat de când erai copil, fiind conştientizarea obişnuită a experienţelor pe care le-ai trăit...

• Limbă: Română
• Editor: ATMAN
• Data lansării: 10 oct. 2017
• ISBN: 9786069644386

Previzualizare carte

Dincolo de vise

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LUNGU, MARIUS MIHAI

Dincolo de vise / Marius Mihai Lungu. - Bucureşti : Atman, 2017

ISBN 978-606-8758-47-3

821.135.1

ISBN ePub: 978-606-9644-38-6;

Copyright © 2017 Marius Mihai Lungu

Copyright © 2017 Editura ATMAN. Reproducerea oricărui fragment din lucrarea de faţă este posibilă numai cu acordul scris al editurii.

Editura ATMAN, București, 2024

Tel: [phone]

Web: http://www.editura-atman.ro

E-mail: [e-mail]

1

Ne apropiam cu o viteză incredibilă de un fel de magnet imposibil de observat, din atracţia căruia ne străduiam să scăpăm de aproape o lună. Nu figura pe nicio hartă astrală şi până acum nu a putut fi detectat de niciunul din instrumentele de bord. Colegii noştri care rămăseseră acasă s-au străduit să-l detecteze prin toate mijloacele de care dispuneau, dar fără succes. Nu reuşeau să găsească nicio explicaţie pentru ceea ce se petrecea în acel punct din Univers. Cu toată tehnologia de care dispuneau, nu reușiseră să-şi facă nicio idee despre acest fenomen. Urmăriseră să-l transforme într-un model căruia să-i găsească o rezolvare, dar fără succes.

La început îl trataseră ca pe o gaură neagră deosebită, presupunând că nu putea fi detectată din cauza densităţii ei uriaşe, dar particularităţile fenomenului nu corespundeau deloc cu cele ale unui astfel de corp astral. Presupuseseră apoi ca era o anomalie antimaterie, dar după ce am trimis un fascicul de această natură către el, acesta a fost absorbit complet de acel „ceva. Aceasta ne-a arătat tuturor că nu se punea problema ca acel „ceva să fie antimaterie, pentru că altfel fasciculul trimis de noi s-ar fi reflectat, cel puţin parţial.

Ciudăţenia era că puterea de atracţie nu era constantă, pentru că forţa cu care eram atraşi fluctua, de multe ori foarte brusc. Încercaserăm de mai multe ori să ieşim din această atracţie, însă fără succes. După câteva încercări de acest fel, a trebuit să oprim complet motoarele, pentru că riscau să explodeze din cauza suprasolicitării. Dacă încercările noastre ar fi avut vreo influenţă, viteza de atracţie s-ar fi redus, dar acest lucru nu s-a petrecut.

În tot acest timp comportamentul nostru s-a modificat permanent, începând cu entuziasmul încercării, continuând cu fervoarea acţiunii şi terminând cu disperarea eşecului. Urma o nouă perioadă de căutări, însoţită de dispute, acuze şi încercări de impunere a unor puncte de vedere diferite, care ne mențineau în același cerc vicios..

La început urmărisem să mă implic în această activitate de cercetare punându-mi în valoare toate cunoştinţele pe care le aveam, dar mi-am dat seama că experienţa mea de specialist în terraformare nu era de niciun folos în acest caz. Aşa că am ales să mă retrag şi să analizez cât mai lucid și detașat problemele care apăreau. Aveam cunoştinţe destul de avansate de psihologie, fiind un domeniu care mă pasionase încă de pe băncile liceului. Am urmărit să intervin în toate situaţiile delicate, pentru a-mi ajuta colegii să îşi recapete optimismul şi liniştea sufletească, însă mă loveam de forţa fantastică a stării de disperare pe care le-o producea frica de moarte. Nici măcar psihologul echipajului nu reuşea să se detaşeze de această negură paralizantă care-i acaparase mintea, pentru a-şi găsi luciditatea şi a putea să gândească limpede.

Colegii de la bază înţelegeau perfect suferința psihică pe care o trăiau membrii echipajului, şi urmăreau să-i înveţe tot felul de metode de liniştire a minţii şi de inducere a stării de relaxare. Văzând că eu nu eram atât de afectat de ceea ce se petrecea, îmi trimiteau diverse tehnici de programare a subconștientului prin intermediul cărora să-mi ajut colegii aflați în suferință. Urmăream să le influențez în mod benefic subconștientul mai ales atunci când se aflua în starea de somn. Le puneam discursuri motivaţionale sau tehnici ghidate de programare mentală în sistemele audio, dar până şi acestea s-au dovedit a fi inutile. Oricât de mult aş fi urmărit să-i liniştesc, somnul lor era în continuare agitat, trezindu-se mai mereu înfricoşaţi şi plini de sudoare.

Văzând că nu-i pot ajuta în niciun fel, mi-am îndreptat atenţia către propria minte, care, încet-încet, intra în aceeaşi vrie în care intraseră şi minţile celorlalţi. Practici care în alte situaţii mi-ar fi liniştit mintea în câteva minute, erau acum aproape ineficiente. În scurtele momente de claritate pe care le percepeam în meditaţiile ghidate, îmi apărea insistent în minte ideea că minţile noastre rezonau şi că, mai devreme sau mai târziu, şi mintea mea avea să fie învăluită de aceeaşi pâclă a disperării.

Vedeam prea bine ce însemna aceasta din comportamentul celorlalţi şi ştiam cu certitudine că, odată ajunsă în această stare, mintea îmi va fi permanent agitată în încercarea de a găsi soluţii pentru rezolvarea sau evitarea situaţiei. În momentele în care mintea îmi era limpede şi liniştită, îmi dădeam seama că situaţia noastră avea un deznodământ inevitabil, aşa că singura cale rezonabilă era să mă obişnuiesc cu gândul morţii şi să accept acest eveniment ca pe oricare altul.

Ştiam, de când eram copil, că la un moment dat voi muri, dar proiectam acel eveniment într-un viitor îndepărtat și-l priveam ca pe o trecere firească. Uitasem că unii dintre cunoscuţii mei muriseră în accidente, unele chiar stupide, alunecând în baie, sau împiedicându-se de un banal obiect din casă. Reflectam cât mai concentrat la experiența morții prin care au trecut foști prieteni şi, chiar dacă mă simțeam înspăimântat pentru o clipă, îmi reveneam repede, gândindu-mă că moartea era o parte inevitabilă a vieţii şi că era aceeaşi pentru toți, indiferent de împrejurările în care s-ar fi produs.

Cu toate că disperarea încă nu pusese stăpânire pe mine, aşa cum se petrecuse cu ceilalți, visele începuseră să-mi fie bântuite de aceeaşi obsesie a morţii şi a căutării unor soluţii pentru evitarea ei. Într-una din perioadele de somn, visasem că înotam în apele unei mări liniştite şi limpezi, când, dintr-o dată, m-am trezit prins de turbulenţele unui vârtej, apărut de nu știu unde. Mă zbăteam din răsputeri să ies din curent, dar prin orice gest pe care îl făceam eram din ce în ce mai atras în el, apropiindu-mă vertiginos de conul lui de aspiraţie.

La un moment dat, şi-a făcut apariţia o orcă, care s-a apropiat de mine, ca şi cum ar fi încercat să mă scoată din curentul puternic. M-a atins uşor cu botul, scoţând nişte sunete liniştitoare şi profunde, dar s-a retras brusc, ca şi cum s-ar fi lovit de ceva care nu-i plăcea. S-a oprit la câţiva metri de mine, privindu-mă insistent, cântându-şi în continuare muzica gravă şi pătrunzătoare.

În acel moment am avut o sclipire de luciditate! Mi-am adus aminte că unele mamifere marine nu suportau materialele artificiale şi mi-am dat seama că orca se retrăsese din cauza costumului meu făcut din neopren. Fără să mai încerc să ies din torent, mi-am dezbrăcat cu dificultate costumul lipit de piele şi l-am aruncat în centrul vârtejului, după care m-am lăsat în voia curentului, abandonându-mă sorţii. Dacă trebuia să mor aici, măcar să fiu conştient pe deplin de ce însemna moartea şi în ce consta ea. În fond mă pregătisem încă de la naştere pentru asta, nu-i aşa?

Gândul mi-a fost întrerupt de orcă, care m-a împins cu hotărâre, îndepărtându-mă de vârtej, în timp ce mi-a vârât sub nas o aripioară laterală. M-am agăţat de ea ca de un colac de salvare şi m-am lăsat purtat pe ape. M-a dus până în apropierea malului, într-un golfuleţ mai adăpostit şi, după ce m-a înconjurat bucuroasă de câteva ori împroşcând apa cu coada, s-a oprit la câţiva metri de mine. Mă fixa cu privirea şi îşi cânta muzica cu o intensitate atât de mare, încât simţeam vibraţiile cum îmi furnică pielea şi cum fac apa să rezoneze. I-am zâmbit, mulţumindu-i în gând. În acel moment, ca şi când ar fi ştiut ce gândesc, a făcut o tumbă, aruncându-se în apă cu spatele, m-a mai înconjurat o dată, după care s-a îndepărtat iute, fără să mai privească în urmă.

Atunci nu dădusem atenţie visului, dar pe măsură ce ne apropiam de obiectul care ne atrăgea cu atâta putere, îmi revenea din ce în ce mai des în minte. Dintotdeauna acordasem atenţie viselor, considerând că ele sunt o altă viaţă pe care o trăiam în paralel cu cea obişnuită. Aveam adesea vise conştiente, pe care mi le reaminteam perfect la trezire, dar niciodată nu fusesem preocupat să le aflu înţelesul sau să le interpretez. De data aceasta însă, ceva lăuntric mă îndemna să nu trec cu vederea acest vis, intuind că în el stă rezolvarea situaţiei. Am început să caut în bibliotecile electronice cărţi despre vise şi interpretarea lor, dar nu am găsit nimic care să-mi fie de ajutor.

Trebuia să aflu cât mai repede ce voia să-mi spună visul, pentru că timpul pe care îl mai avea la dispoziție misiunea noastră… cam intrase în sac. Ne apropiam cu o viteză inimaginabilă de acel loc în care urma să ne găsim sfârşitul şi, cum nu întrevedeam nicio posibilitate de evitare a lui, în scurt timp urma să dispărem din această lume. Chiar dacă mă abandonasem sorţii, mintea tot mai căuta soluţii, agitându-mă inutil şi făcându-mă să-mi pierd liniştea. Într-un moment de claritate mentală am reintrat în visul cu orca şi mi-am dat seama că îmi focalizasem greşit atenţia către salvatoarea mea. Ca o străfulgerare, mi-am dat seama că era suficient să îmi amintesc condiţia pe care a fost necesar să o îndeplinesc, pentru ca orca să mă ajute, și anume să înlătur din jurul meu tot ce era artificial şi creat de om.

Aşa că, fără să mai stau prea mult pe gânduri, mi-am aruncat costumul şi, gol-puşcă, m-am dus direct în seră, unde m-am aşezat pe iarbă. Gestul meu i-a făcut pe colegi să treacă de la starea de disperare în fața iminentei morți la o stare total opusă, în care râdeau isteric, comentând ironic acţiunea mea nebunească. Am început şi eu să râd, dar nu aveam de gând să le dau nicio explicaţie. Le-am sugerat însă că ar fi mai bine să îmi urmeze exemplul:

Ce aveţi de pierdut? Finalul este acelaşi – îmbrăcaţi sau dezbrăcaţi, pe iarba din seră sau pe podeaua de titan a navei. Nici nu ştiţi cât de pătrunzătoare şi de liniştitoare este răcoarea ierbii.

Psihologul grupului m-a fixat cu privirea câteva clipe şi a tras o concluzie total nepotrivită:

Adevărul este că cel mai potrivit mod de a muri ar fi într-o orgie sexuală într-un simulacru de natură. Cât de plăcută ar fi o astfel de moarte, a continuat hohotind de-i curgeau lacrimile.

După un moment de stupoare, m-a bufnit şi pe mine râsul, dar dintr-un motiv complet diferit. Ori oamenii ăştia nu mai gândeau normal, ori era ceva în neregulă cu modul meu de a mă comporta. Într-adevăr, faptul că mă întinsesem pe iarbă complet dezbrăcat nu era prea se potrivea cu situaţia de criză în care ne aflam cu toții, dar prin ce era diferit acest gest de toate celelalte acţiuni disperate ale colegilor mei?

Aşezaţi-vă lângă mine, fără să daţi nicio conotaţie sexuală acestei acţiuni, pentru că gestul meu nu implică nimic sexual. Ce vedeţi sexual la un nou-născut? Părinţii îl îmbracă; dacă ar fi după el, ar rămâne aşa cum l-a creat Dumnezeu. Prin ce diferă acţiunea mea de acţiunile voastre disperate de a evita moartea? În realitate sunt toate simple acţiuni, aparent diferite.

După privirea lor, mi-am dat seama că nu am reuşit să-i conving. Spiritul de turmă era prea puternic pentru ca vreunul dintre ei să i se poată opune, chiar dacă turma se îndrepta către un dezastru pe care îl vedeau cât se putea de limpede şi căruia nu-i găsiseră o soluţie de evitare. Mi-au zâmbit, unii cu compasiune, alţii cu dispreț, după care s-au întors în sala de comandă.

Rămas singur, m-am întins complet pe iarba jilavă, închizând ochii şi urmărind să îmi liniştesc mintea, care nu voia să accepte deloc situaţia de fapt. Mă năpădise o avalanşă de gânduri prin care îmi criticam decizia luată şi mă condamnam pentru ceea ce făcusem. Însă ceva din mine îmi spunea să rezist cu orice preţ acestei presiuni mentale extraordinare, care îmi răpise complet atenţia şi liniştea sufletească, şi să las lucrurile aşa cum sunt.

La un moment dat am simţit că nava începe să se învârtă uşor, într-o mişcare anormală pentru traiectoria pe care se afla. M-am încordat instinctiv, pentru că mi-am dat seama că era începutul sfârşitului. Mişcarea de rotație se înteţea încontinuu, apăsându-mă din ce în ce mai puternic de iarba pe care mă întinsesem. Frica îmi spunea să închid ochii, dar curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere mă făceau să-i ţin deschişi, indiferent de tragedia care se petrecea. În afară de văz, toate celelalte simţuri dispăruseră. Nu mai simţeam atingerea, dispăruse şi senzaţia de gură încleştată, uscată parcă de teama care mă răscolea, iar liniştea era desăvârşită.

Plantele din jurul meu păreau mult mai strălucitoare decât la ştiam, iar irizaţiile care le cuprinseseră deveneau din ce mai intense şi mai vii. Mi-am privit mâinile şi, spre uimirea mea, nu am reuşit să văd decât o multitudine de fascicule multicolore, care luaseră locul braţelor şi degetelor, împrăştiindu-se în toate direcţiile, ca un joc feeric de artificii şi lumini. Trupul meu se transformase în miliarde de steluţe multicolore, dansând nebuneşte în jurul unor raze de o lumină orbitoare, care se amestecau cu imaginile din ce în ce mai estompate ale obiectelor din jur. Părea că razele pornite din mine făceau ca totul în jurul meu să se topească, ca şi când ar fi fost o pictură în ulei care se scurgea de pe pânza care-i era suport, iar dizolvantul era lumina care îmi înlocuise trupul. Stelele şi galaxiile Universului se apropiau de mine, atrase parcă de o forţă uriaşă, şi intrau in jocul luminilor, făcându-mi strălucirea din ce în ce mai puternică. Albul luminii care se înteţea în inima mea de la o clipă la alta ar fi trebuit să topească totul în jur, numai că eu continuam să exist, fără ca acea lumină, mai intensă decât cea a miliarde de galaxii, să mă orbească.

Spectacolul din jur mă captivase, dar, într-un moment de claritate, mi-am dat seama că tot ce se petrecea în jur, tot ce se petrecea cu trupul şi cu mintea mea nu avea nicio legătură cu mine, care priveam totul ca un spectator. În acel moment m-am simţit infinit şi de neatins, creatorul şi distrugătorul tuturor universurilor şi al lumilor din ele. Totul murea, iar eu continuam să exist, fără să am vreo legătură nici măcar cu filmele mentale care mă paralizaseră prin acea frică intensă, cu câteva clipe mai devreme. Acesta a fost ultimul gând pe care mi-l mai amintesc.

2

Am deschis brusc ochii, privind confuz în jur, fără înţeleg unde sunt și ce-i cu mine. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama că mă aflam acasă, în pat, şi că de-abia mă trezisem din somn. Foarte ciudat! Fusesem mai mult ca sigur că plecasem în misiunea de a găsi o planetă asemănătoare cu a noastră, pe care să o adaptez, creând condiţiile necesare supravieţuirii organismelor de pe Pământ. Am privit atent în jur, mi-am pipăit trupul şi faţa, după care m-am ridicat încet din pat. Eram totuşi în camera mea. Am deschis fereastra şi am inspirat profund. Ceva nu se potrivea. Aerul era incredibil de curat, şi nu plin de mirosuri nocive, aşa cum mi-l aminteam. Soarele îşi arunca razele pretutindeni, făcând ca totul să pară strălucitor şi de un colorit ireal.

Nu mai ştiam ce să cred. Îmi aminteam că, înainte să părăsesc Pământul, totul părea mohorât, în lumina difuză a unui soare care nu mai avea puterea de a străpunge atmosfera îmbâcsită. Dacă ieşeam din casă, trebuia neapărat să-mi iau aparatul de purificare a aerului, altfel riscam să mă asfixiez. Acum, aerul era limpede şi curat, putând să respir în voie, fără senzaţiile de sufocare şi de repulsie, pe care mi le reaminteam. Nu îmi venea să cred că totul se transformase atât de radical. O avalanşă de întrebări îmi veneau în minte, dar, oricât mi-aş fi stors creierii, nu reuşeam să le răspund. Pur şi simplu nu înţelegeam cum de se transformase totul atât de radical, într-un timp atât de scurt.

După ce am reflectat un timp la aceste schimbări, m-am hotărât să accept situaţia aşa cum este şi să nu mai fac nicio comparaţie cu lumea pe care o cunoscusem înainte. Poate fusese doar un vis urât; sau poate că această lume era un vis. Orice ar fi fost, nu mai conta, şi orice aş fi simţit acum exista, deci trebuia acceptat. Mă simţeam extraordinar de viu, parcă de o veșnicie nu mă mai simțisem așa, într-o lume la fel de vie, putând să mă mişc liber de colo-colo, sub un cer senin, cum nu mai văzusem până acum decât în fotografiile sau filmele vechi.

M-am îmbrăcat rapid şi am ieşit afară, lăsând soarele să mă învăluie cu razele lui. Nu mai avusesem o astfel de experienţă până acum. Am atins cu mâna unul dintre copacii de la marginea trotuarului şi mi-am retras-o brusc, ca şi cum aș fi fost curentat: copacul era natural, nu artificial, aşa cum ştiam. Am atins iarba din jurul lui şi am avut o surpriză la fel de plăcută: era tot naturală. M-am îndreptat către parcul din capătul străzii. Pe măsură ce mă apropiam, îmi dădeam seama că îi lipseşte ceva, dar nu reuşeam să înţeleg ce. Am intrat pe o alee şi m-am oprit lângă o tufă mai mare. Era tot naturală, ca de altfel toate plantele din jur. Cum de dispăruseră imitaţiile artificiale pe care mi le aduceam aminte? Au existat cu adevărat, sau au fost doar o parte dintr-un coşmar? Era greu să-mi răspund la întrebare, pentru că fusesem plecat aproape 15 ani. Să fi reuşit oamenii să înlăture într-o perioadă atât de scurtă toată mizeria care sufoca planeta? Îmi aminteam că se străduiau de aproape o sută de ani să găsească o metodă pentru eliminarea noxelor din atmosferă şi acoperirea găurilor din stratul de ozon.

Dar ce se petrecea? În loc să mă bucur de toate lucrurile acestea vii din jurul meu, mă gândeam aiurea, la ceva care nu avea nicio legătură cu ce găsisem aici. Am început să ignor gândurile nefaste, continuându-mi plimbarea, fără vreo ţintă anume, lăsându-mă mângâiat de razele soarelui şi încântat de trilurile păsărelelor. În acea clipă, mi-am dat seama ce lipsea. Parcul, aşa cum mi-l aminteam, era acoperit cu o cupolă protectoare, iar aerul de sub ea era filtrat şi aromat artificial. Trilurile păsărilor erau redate de niște păsări-robot, care zburau de colo-colo, fără să se ridice prea mult, pentru că s-ar fi lovit de cupolă şi s-ar fi defectat. Pe atunci totul era ca o imitaţie debilă a măreţiei şi naturaleţei Creaţiei, un fel de copie de prost-gust a unuia care se credea Dumnezeu. Acum, cupola dispăruse, păsările care îmi alintau auzul zburau până în înaltul cerului, dorind parcă să îmbrăţişeze soarele care le încălzea, iar adierea vântului unduia uşor copacii şi făcea frunzele să tremure ca într-un dans magic al vieţii. Totul era viu şi fiecare fiinţă completa acest ansamblu minunat şi perfect funcţional, numit Creaţie.

Mi-am adus aminte că, înainte să plec în misiune, gândeam că şi omenirea era doar o rotiţă din acest sistem perfect echilibrat. Numai că, uitând acest amănunt, am încercat să ne asumăm rolul lui Dumnezeu, reuşind să ne distrugem cu succes propriul ambient şi să stricăm în mod iremediabil o părticică infimă a Creaţiei, dar esenţială pentru propria noastră supraviețuire. Nu am reuşit să învăţăm nimic din greşelile predecesorilor noştri, acţionând numai pentru îndeplinirea dorinţelor, indiferent cât de absurde ar fi fost, şi urmărind orbeşte să avem din ce în ce mai mult. Ca şi cum am fi putut să dormim în mai multe paturi odată, am fi putut îmbrăca o întreagă garderobă în aceeaşi zi şi am fi mâncat cu o mulţime de guri imposibil de săturat.

Permanenta nemulţumire şi nesiguranţă, căutarea neîncetată a ceva care părea că ne lipsea şi continua tendinţă de a schimba lumea după propriul nostru plac ne duseseră la marginea prăpastiei, şi nici măcar în acel al doisprezecelea ceas nu nu ne-am dat seama care era greşeala enormă pe care o făcuseră străbunii noştri şi pe care o făceam și noi în toate acțiunile noastre. Nu a fost suficient că am distrus minunățiile Creaţiei de pe o planetă, dar am hotărât că trebuie să mai distrugem una. Eram atât de orbiţi de dorinţa de a fi Dumnezeu şi de cunoaşterea cu care ne împopoţonam, încât consideram că este ceva extraordinar această schimbare forţată a mediului unei alte planete. Urma să implementăm condiţiile de pe o planetă pe o alta pentru care ele nu erau potrivite, uitând că Dumnezeu însufleţeşte şi armonizează fiecare aspect al Creaţiei, într-o rezonanţă deplină cu celelalte. Nu reuşeam să înţelegem că, odată cu schimbarea unui aspect al Creaţiei, apărea de la sine un altul, pentru a reface echilibrul aparent distrus. Natura este într-un echilibru perfect, şi orice lucru care tinde să strice acest echilibru este la un moment dat eliminat.

Îmi dădusem seama de aceasta pe când studiam terraformarea, observând o tendinţă de distrugere a oricărui lucru creat în mod artificial într-un mediu apărut natural. Ori de câte ori încercam să modific un ambient, schimbarea era de scurtă durată şi trebuia susţinută permanent. La scurt timp după ce intervenţia mea înceta, totul se distrugea de la sine, iar efortul de a reface acea stare era mult mai mare decât la început. Cu timpul, repetând astfel de experimente, mi-am dat seama că schimbarea pe care o doream era împotriva naturii, care se crease de la sine, fiind într-un echilibru perfect. Când am înţeles acest aspect, am vrut să renunţ la această specializare, însă mi-am dat seama că, dacă aş fi ieşit din sistem, nu aş mai fi putut face nimic pentru a împiedica nişte catastrofe. Drept urmare, m-am hotărât să mă implic cât mai mult în studiul modului în care lucra natura şi să urmăresc să provoc acele modificări, într-o manieră care să nu i se opună. După nenumărate experimente care eşuaseră lamentabil, reuşisem să iniţiez o transformare stabilă în care natura nu acţiona contrar intervenţiei mele, ci o continua dezvoltând-o. Într-adevăr, ritmul transformării era mult mai lent decât voiam, dar lucrurile evoluau aproape aşa cum intenţionasem. Şi spun „aproape", pentru că rezultatele nu erau chiar cele dorite, diferind în unele aspecte, dar per ansamblu evoluţia era asemănătoare cu cea pe care o preconizasem.

Datorită acestor reuşite, fusesem desemnat să iau parte la experimentul considerat vital, la acea vreme: colonizarea unei alte planete, asemănătoare cu Pământul, şi adaptarea condiţiilor ei ambientale la cele necesare pentru supravieţuirea noastră şi a celorlalte fiinţe terestre. Primul impuls a fost să refuz, pentru că nu aveam o fire aventurieră, dar m-am abţinut, pentru că mi-am dat seama de influenţa benefică pe care o puteam avea urmărind să nu aduc moartea asupra unui loc necunoscut din Univers, ci să-l fac să accepte şi un alt mod de viaţă, alături de cel propriu.

Din acel moment am hotărât să găsesc o metodă prin care să fac sistemul biologic de pe acea planetă să accepte în mod natural sistemul nostru, pentru a permite atât evoluţia propriei naturi, cât şi dezvoltarea condiţiilor care ne permiteau supravieţuirea. Astfel, aproape tot timpul călătoriei, m-am ocupat de acest lucru, făcând o mulţime de experienţe, dintre care aproape toate au eşuat. Dar încăpăţânarea care mă caracteriza m-a făcut să continui, indiferent de rezultatele de până atunci, şi astfel, aproape de acel sfârşit ciudat al călătoriei, experimentele ajunseseră la un rezultat acceptabil. Reuşisem să conserv mediul iniţial şi să-l fac să îl accepte şi pe cel propriu supravieţuirii fiinţelor terestre. Era un fel de amalgam, dar ambele sisteme funcţionau, fără să se influenţeze unul pe altul.

Fiind foarte absorbit de experimentele mele, ceilalţi colegi mă considerau un ciudat, un izolat genial, care nu avea de gând să comunice cu nimeni, ca şi cum aş fi evitat asta în mod voit, pentru că nu aş fi fost înţeles. Mi-am dat seama de acest lucru şi am vrut de multe ori să remediez situaţia, urmărind să mă integrez în mediul lor şi să particip la activităţile de grup, însă fără nicio tragere de inimă. Acest lucru se simţea, făcând ca atitudinea lor faţă de mine să fie una distantă şi destul de rece. Fiecare dintre ei era specialist în domeniul său de activitate şi fusese desemnat pentru această misiune după mai multe teste de inteligenţă şi de capacitate de adaptare, deci nu se punea problema de o respingere provocată de diferenţele dintre capacităţile intelectuale. Era mai mult o izolare care se baza pe lipsa mea de interes în comunicare şi în activităţile sociale.

Adevărul este că nu eram o fire prea comunicativă şi nici nu prea agream grupurile, pentru că îmi provocau o stare de agitație şi un fel de îngrădire a libertății de exprimare. Întotdeauna grupul trebuia să acţioneze într-un anume fel, însă acest lucru nu era întotdeauna conform propriei mele dorinţe, şi aceasta mă făcea să mă simt forţat să fac ceva contrar voinţei mele. Și mai mult decât atât, consideram regulile sociale dreptnăscocirile unor ipocriţi lacomi, care trebuiau să-i facă pe ceilalţi să-i trateze cu respect, când, de fapt, ar fi meritat excluderea şi respingerea. Consideram că toate aceste obligaţii inutile şi reguli sociale nepotrivite sunt nişte legături invizibile care îmi îngrădeau libertatea, şi acesta era motivul pentru care le evitam cât puteam de mult.

3

Cu mintea răvăşită de astf]el de gânduri, m-am aşezat pe o bancă, lângă un bătrânel care citea. Era singura bancă din parc care nu era ocupată complet. M-am aşezat în capătul opus, după ce i-am cerut acceptul. A încuviinţat mişcând din cap şi aruncându-mi un zâmbet discret. Mi se părea o figură cunoscută, dar nu reuşeam să-mi aduc aminte cine era. Încercarea de a-l recunoaşte nu a durat prea mult, pentru că atenţia mi-a fost răpită pe nesimţite de alte gânduri. Mi-am adus aminte ultimele clipe petrecute pe navă. Îmi aminteam cu lux de amănunte filmul evenimentelor, dar nu înţelegeam nimic din el. Înainte să mă trezesc la mine în casă, fusesem sigur că trupul meu dispăruse, dar în acelaşi timp nu mi se părea că aş fi dispărut odată cu el. Adică, trupul murise, dar eu eram încă viu. Cum se petrecuseră toate acestea şi cine eram eu, cel care nu murise odată cu trupul?

Absorbit de aceste gânduri şi de amintirea filmului acelui eveniment ieşit din comun, nici nu mi-am dat seama că se făcuse noapte. Bătrânelul lângă care mă aşezasem plecase